Consideraţii omiletice la Duminica I-a din Advent (B): Mereu în aşteptarea Domnului

(Vatican News - 29 noiembrie 2020) E Ziua Domnului.  Cu prima duminică de Advent începe Anul bisericesc după calendarul roman sau latin. Cu adâncă recunoştinţă intrăm în noul An liturgic pe parcursul căruia vom retrăi în mod tainic evenimentele întrupării, pătimirii, morţii şi învierii Domnului. Actualizând principalele evenimente ale vieţii lui Isus Cristos suntem introduşi treptat în planul bunăvoinţei lui Dumnezeu iar în inimi se intensifică dispoziţiile cuvenite pentru a primi lucrarea mântuirii. Să-l preamărim pe Dumnezeu Tatăl şi să-i mulţumim pentru că ne dă harul să retrăim încă o dată tainele răscumpărării prin Fiul său Isus Cristos! Să ne dispunem sufleteşte, la început de drum, pentru ca darul mântuirii lui Dumnezeu să strălucească în inimile noastre prin Cristos Isus în Duhul Sfânt. Este o mare ocazie, mare şansă: e timp prielnic de mântuire.

1. Introducere în timpul Adventului

Prima perioadă a Anului bisericesc este timpul Adventului, cuvânt care înseamnă „venire”. În lecturile biblice propuse pentru duminicile Adventului se suprapun două aşteptări: profeţii care aşteaptă timpul lui Mesia (prima lectură) şi discipolii lui Isus care aşteaptă întoarcerea în slavă a Domnului lor (Evanghelia). Creştinii ştiu că Mesia a venit deja şi că lumea nouă a început, totuşi trăim încă în aşteptare. Aşteaptăm ca sămânţa împărăţiei lui Dumnezeu să devină un mare arbore şi ca biruinţa lui Cristos înviat din morţi să se manifeste în toată plinătatea ei. Una din rugăciunile cele mai frecvente ale primilor creştini era aceasta: „Doamne, grăbeşte venirea împărăţiei tale!” În cadrul acestor aşteptări, profeţii de demult rămân încă actuali iar viziunile lor ne pot învăţa încă mult. Acesta este motivul pentru care ne oprim astăzi pe larg la prima lectură care de obicei este trecută cu vederea. Nu uităm, desigur, că Evanghelia rămâne principalul punct de referinţă. Suntem de fapt oameni ai Noului, şi nu ai Vechiului Legământ. Nu putem citi sau asculta textele Vechiului Testament în aceeaşi perspectivă în care au fost scrise; trebuie să le ascultăm, în perspectiva creştină. Adventul este un itinerar care din duminică în duminică ne conduce să înţelegem mai bine Naşterea Domnului, să înţelegem mai în adânc şi personal semnificaţia venirii lui Dumnezeu între noi.

2. Trei veniri ale Domnului

În lumina revelaţiei biblice, distingem cu sfinţii Părinţi ai Bisericii trei veniri ale lui Cristos: venirea istorică în umilinţa trupului pe care o sărbătorim la Crăciun; venirea în slavă pe care o aşteptăm în speranţă la sfârşitul lumii; şi venirea tanică  pe care o invocăm zilnic în rugăciunea „Tatăl nostru - vie împărăţia Ta!” şi pe care o celebrăm în sfintele Sacramente. „Sărbătorind în fiecare an liturgia Adventului, Biserica actualizează această aşteptare a lui Mesia: punându-se în comuniune cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului, credincioşii îşi reînnoiesc dorinţa arzătoare după cea de a doua Venire” (CBC 524). De fapt, prin năzuinţele noastre îl chemăm în fiecare zi pe Cristos şi dorim, prin aşteptarea noastră, să-i grăbim venirea (cf. CBC 2816).

3. Aşteptăm manifestarea lui Isus Cristos

În aşteptarea Domnului, noi creştinii adunaţi la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie vestim moartea şi învierea sa până când va veni. Liturghia primei duminici de Advent începe cu rugăciunea psalmistului: „Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu; Dumnezeul meu, în tine mă încred. Să nu fiu dat de ruşine! Să nu-si bată joc de mine duşmanii mei; căci toţi cei care te aşteaptă nu vor rămâne de ocară” (Ps. 24/25,1-3: Ant. la intrare). În mod obişnuit ne gândim la „Advent” ca la un timp de aşteptare. Totuşi, aşteptarea nu este legată doare de o perioadă particulară a anului, ci de întreaga existenţă creştină. Aşteptarea este o atitudine constantă şi esenţială a creştinului. Apostolul Paul îi descrie pe creştini ca pe unii care aşteaptă „manifestarea Domnului”. După ce le urează „har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos”, apostolul exprimă profunda sa recunoştinţă spunând: „Îi mulţumesc Dumnezeului meu întotdeauna cu privire la voi, pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Cristos Isus, pentru că în el aţi fost îmbogăţiţi în toate, în tot cuvântul şi în toată cunoaşterea. Astfel, mărturia lui Isus Cristos a fost întărită în voi, aşa încât să nu duceţi lipsă de niciun har în timp ce aşteptaţi revelarea Domnului nostru Isus Cristos, care vă va întări până la sfârşit ca să fiţi fără vină în ziua Domnului nostru Isus Cristos”. Căci „credincios este Dumnezeu de care aţi fost chemaţi la comuniunea cu Fiul său, Isus Cristos Domnul nostru (1Cor 1,3-9: lectura a doua). Aşadar, nu se aşteaptă naşterea, căci Fiul lui Dumnezeu a venit deja între noi; aşteptăm manifestarea şi împlinirea acelei împărăţii care început cu naşterea lui Isus. Aşteptăm, în alte cuvinte, ca aluatul să dospească şi să transforme făina vieţii noastre, ca – în pofida actualei pandemii – să trăim adevărul şi iubirea în adâncul sufletului, ca păcatul să fie învins şi ca Isus Cristos care a fost răstignit şi a murit pentru noi, să fie recunoscut de către toţi.

4. Unde este, Doamne, puterea şi iubirea ta?

Dar se ridică mai multe întrebări în sufletul nostru. Pe ce să ne bazăm speranţa şi ce atitudine să adoptăm? Prima lectură luată din cartea profetului Isaia este o plângere a poporului întors din exilul babilonian. În ea se împletesc întrebări presante adresate lui Dumnezeu, rugăciuni fierbinţi şi mărturisirea sinceră a propriilor păcate. Situaţia poporului este critică iar starea lui sufletească e profund tulburată: „Unde este, Doamne, puterea şi iubirea ta? De ce permiţi atâtea rele şi atâtea necazuri?” Ierusalimul distrus, rămas fără templu, oferă ochilor un spectacol dezolant. Toată speranţa a rămas doar la Dumnezeu… Dar unde este Domnul? Pare atât de departe şi de tăcut. Într-o stare sufletească de adâncă mâhnire profetul invocă reînnoirea intervenţiilor lui Dumnezeu. „O dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî!”

5. Predică în actuala situaţie de „pandemie”

Această invocaţie sfâşietoare este motivată de încrederea în Dumnezeu. Ea face parte dintr-o o rugăciune splendidă, una dintre perlele Bibliei, un gen de psalm de pocăinţă. Sunt evocate gesturile de bunătate demonstrate de Dumnezeu în istorie dar şi infidelitatea, lipsa de recunoştinţă din partea poporului. Lamentaţia profetului este mai eficientă decât orice predică ilustrată prin istorioare: „Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru, răscumpărătorul nostru; acesta este din veşnicie numele tău. Pentru ce, Doamne, ne laşi să rătăcim departe de căile tale, pentru ce laşi inimile noastre să se împietrească încât să nu mai simtă frica de tine? Întoarce-te, din dragoste pentru robii tăi, pentru seminţiile moştenirii tale. O, dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî! Munţii s-ar topi în faţa ta. Ai coborât şi în faţa ta munţii s-au cutremurat. Niciodată nu s-a pomenit, nici nu s-a auzit vorbindu-se, iar ochiul nu a văzut vreodată pe vreun alt dumnezeu afară de tine, care să facă asemenea lucruri pentru cei care se încred în el. Tu mergi în întâmpinarea celor care săvârşesc cu bucurie faptele dreptăţii şi îşi aduc aminte de tine, mergând pe căile tale. Iată, tu te-ai mâniat pentru că am păcătuit; vom suferi veşnic, sau putem fi mântuiţi? Toţi eram ca necuraţii şi toate faptele noastre bune erau ca un veşmânt pătat. Toţi am căzut ca frunzele uscate şi fărădelegile noastre ne-au spulberat ca vântul. Nimeni nu cheamă numele tău, nimeni nu se trezeşte ca să-şi caute sprijinul în tine. De aceea ţi-ai ascuns faţa de la noi şi ne-ai lăsat să pierim sub povara fărădelegilor noastre. Dar, Doamne, tu eşti Tatăl nostru, noi suntem lutul, iar tu olarul; noi suntem cu toţii lucrarea mâinilor tale” (cf. Is 63,16b-17.19b; 64,1.3b-8: prima lectură).

6. Tatăl nostru, răscumpărătorul nostru

De două ori revine expresia „Tu, Doamne eşti Tatăl nostru”. Este o expresie la care Vechiul Testament recurge foarte rar, pentru a se distanţa de popoarele din jur, politeiste… Tu Doamne eşti Tatăl nostru; acesta este din veşnicie numele tău; răscumpărătorul nostru, cel care ne smulgi din puterea întunericului şi căruia noi, creştinii, îţi cerem zilnic în rugăciunea „Tatăl nostru”, şi ne mântuieşte de cel rău. Desigur, cine se roagă nu e departe de căile Domnului, ci este preocupat de iubirea lui Dumnezeu; totuşi poate constata uneori o anumită împietrire a inimii (sklerocardia) din cauza îndepărtării de Dumnezeu: se simte implicat în păcatul poporului său. Toţi eram ca necuraţii şi toate faptele noastre bune erau ca un veşmânt pătat. Toţi am căzut ca frunzele uscate şi fărădelegile noastre ne-au spulberat ca vântul. Meditând la cuvintele profetului, descoperim în ele glasul lui Isus care a luat asupra sa firea noastră şi păcatul lumii, făcându-se solidar cu oamenii din toate timpurile…„O dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî!” Această rugă din adâncul inimii va fi ascultată la botezul lui Isus în râul Iordan. Evanghelistul Marcu notează că „îndată ce s-a ridicat din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul, ca un porumbel, coborând asupra lui” (Mc 1,10).

7. Un an liturgic cu evanghelistului Marcu

Am privilegiat în expunere prima lectură, dar pentru noi creştinii Evanghelia rămâne punctul de reper. În anul B din ciclul liturgic trienal suntem călăuziţi de Evanghelia după sfântul Marcu, care se prezintă redusă ca text dar esenţială în privinţa conţinutului, sugestivă şi originală. Nu este o prescurtare a Evangheliei după Matei, care ne-a însoţit pe parcursul anului precedent, dimpotrivă, a fost redactată mai înainte. Ea este cunoscută ca „Evanghelia catehumenului”, a persoanelor adulte care se pregăteau la primirea Botezului. Evanghelistul conduce treptat la descoperirea identităţii lui Isus, povestind lucrările şi minunile Mântuitorului, spre a-i accepta apoi învăţătura şi merge pe urmele lui ca adevăraţi ucenici. Totul va culmina cu mărturisirea centurionului roman pe Golgota, care văzându-l pe Isus răstignit cum şi-a dat sufletul a exclamat: „Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Mc 15, 39).

8. Vegheaţi

Evanghelia duminicii (Mc 13,33-37) ne invită la priveghere şi rugăciune: „Luaţi aminte, vegheaţi, căci nu ştiţi timpul când va veni vremea aceea. Se va întâmpla ca şi cu un om care a plecat într-o călătorie; lăsându-şi casa, el a dat puterea în mâna slugilor şi a rânduit fiecăruia lucrul lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze”. Evanghelistul Marcu nu reproduce pilda talanţilor (Mt 25,14-30), nici pe cea a minelor (Lc 19,11-27). Textul paralel al acestor parabole povestite de Matei şi Luca, vorbeşte despre un om care pleacă de acasă fără să spună când se va întoarce şi lasă servitorilor săi „puterea”. Ce înseamnă această putere, nu este forate clar. Făcând comparaţie cu cele două parabole amintite, ne putem gândi că este vorba despre administrarea economică a bunurilor sale. Şi asta înseamnă adevărată putere pentru cine are în mână bunurile stăpânului. Marcu insistă asupra atitudinii pe care trebuie să o aibă servitorii.  Ei trebuie să fie asemenea portarului. Stăpânul a plecat dar nu a luat cu el cheia casei. Timpul întoarcerii nu este cunoscut, poate fi mai devreme sau mult mai târziu. Această nesiguranţă cere de la servitori o stare de vigilenţă. Nu pot dormi liniştiţi. Trebuie să vegheze pentru a-i deschide uşa casei. Cuvântul de ordine ce caracterizează timpul Adventului este exprimat prin verbele „a lua aminte, a veghea, a se ruga, a sta treaz”. E timpul să ne trezim din somn pentru că mântuirea este aproape, scrie apostolul Paul creştinilor din Corint, interpretând cuvintele lui Isus: „Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru”, la îndemâna voastră. Ce se poate întâmpla? Invitaţia la a ţine ochii deschişi, pare zadarnică, dacă pretindem, cel puţin tacit, că „avem ochii deschişi de când ne-am născut”. Nimeni, de fapt, nici chiar cel mai adormit dintre oameni, nu admite că este un somnoros. Şi dacă invitaţia de a fi treji are sens religios, riscă să se lovească de un zid, întrucât oamenii au făcut de mult alegerile lor, şi nu le place să li să spună mereu că trebuie să alimenteze constant flacăra credinţei ca să nu se stingă.

9. Atenţie la clipa prezentă

Evanghelia ne invită să veghem pentru a înţelege clipa prezentă şi descoperi în ea trecerea Domnului. Pentru fiecare om, această venire înseamnă un eveniment, o dată precisă, un semn: poate avea loc în liniştea serii, fie la miezul nopţii, fie la cântatul cocoşului, fie în aurora dimineţii plină de viaţă. Atenţia la clipa prezentă este marea virtute a creştinismului. „Luaţi aminte, vegheaţi şi vă rugaţi…o spun tuturor: „Vegheaţi”. Deci, luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte nechibzuiţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele sunt rele. Drept aceea, nu fiţi fără minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului, îndeamnă apostolul Paul scriind  creştinilor din Efes.

10. Aşteptare activă

Cum aşteaptă un discipol al lui Cristos manifestarea Domnului? Isus cere ucenicilor ca în aşteptarea venirii sale să dea mărturie despre el în orice loc şi înaintea oricui, să propovăduiască pretutindeni Evanghelia mântuirii şi să nu fie îngrijoraţi ce vor răspunde în cazul când vor fi prigoniţi. În orice caz, nu trebuie să se înstrăineze de prezent, refugiindu-se în trecut sau luând-o înainte în viitor. Trebuie să-şi deschidă bine ochii la necesităţile lumii prezente, unde războiul şi învrăjbirea, actele de violenţă împotriva celor mai slabi, copii, bolnavi, femei şi vârstnici se petrec în văzul nostru, nu departe de noi şi în fiecare zi. Ucenicul lui Cristos nu trebuie să se închidă în găoacea egoismului, în indiferenţă faţă de soarta altora, dar nici nu trebuie să cadă pradă deznădejdii. Avem la îndemână mijloacele de mântuire: rugăciunea, sfintele taine, cuvântul lui Dumnezeu, învăţătura Bisericii, exemplul sfinţilor, imboldul şi încurajarea fraţilor în credinţă…În Cristos Isus Dumnezeu ne-a dat toată bogăţia darului.

11. Cântarea psalmistului

Conştienţi că Isus se roagă în noi şi cu noi, să repetăm solidar cu toţi semenii această lamentaţie naţională a Israelului biblic,: „Întoarce-ne la tine, Doamne, şi vom fi mântuiţi”. Şi mai departe: „Dumnezeul oştirilor, întoarce-te spre noi; priveşte din cer şi vezi. Cercetează via aceasta. Ocroteşte ceea ce a sădit mâna ta” (Ps 79,15-16). La începutul Adventului  să cădem în genunchi fără zăbovire şi să ne însuşim strigătul care străbate istoria: „Vino, Doamne!” Acesta este şi strigătul lumii actuale, al atâtor persoane deznădăjduite, al atâtor familii dezbinate, despărţite şi împovărate; e strigătul fiecărui om care are curajul să fie realist cu sine.

12. Rugăciunea Bisericii

„Dumnezeule atotputernic, te rugăm să întăreşti voinţa credincioşilor tăi pentru ca să întâmpine cu fapte de sfinţenie pe Cristos care vine şi să se învrednicească a sta la dreapta ta în împărăţia cerurilor”. Rodul rugăciunii este cuprins în salutul apostolului Paul: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos” (1Cor 1,3).

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 27 noiembrie 2020)