Vinerea Sfântă - Patima Domnului. Consideraţii omiletice (B): Vor privi la acela pe care l-au străpuns
(Vatican News – 2 aprilie 2021) E Vinerea Sfântă. Vinerea Mare este zi de pocăinţă, de post şi de rugăciune. E zi a-liturgică în sensul că nu se celebrează Sfânta Liturghie. Nu este vorba de ceva anormal sau ciudat, ci de punerea în evidenţă a ceea ce constituie esenţialul celebrării. Răstignitul este descoperit în ochii tuturor celor prezenţi în Biserică, actualizând astfel acea frază profetică din Vechea Scriptură menţionată de evanghelistul Ioan: „Vor privi la acela pe care l-au străpuns” (In 19,36; cf. Zah 12,10). În ritul intens al Acţiunii liturgice ne este prezentat spre închinare Crucifixul, semnul Domnului Răstignit. Adorând Crucea, retrăim drumul Mielului nevinovat jertfit pentru mântuirea noastră. Prin textele sacre şi rugăciunile liturgice, suntem adunaţi ca pe Calvar pentru a comemora Patima şi Moartea răscumpărătoare a lui Isus Cristos. După proclamarea Patimii Domnului în versiunea alcătuită de evanghelistul Ioan, are loc rugăciunea universală a Bisericii. Folosind invocaţii speciale de mijlocire (ectenii), Biserica imploră public roadele spirituale dobândite de Cristos prin jertfa de iubire adusă pe Cruce. Este o rugăciune atotcuprinzătoare pentru nevoile oamenilor de astăzi şi de pretutindeni. Nimeni nu este exclus, în orice situaţie a vieţii s-ar afla, chiar cea mai jalnică şi disperată, căci preţul de răscumpărare oferit de Cristos este pentru toţi. Când împrejurările existenţiale fac să ne simţim pe marginea abisului infernal, Dumnezeu intervine ca Tată şi Păstor. Tatăl plăteşte pentru fii. Răscumpără cu preţul unicului să Fiu, Isus Cristos, pe care l-a dat la moarte pentru noi. Intervine ca Păstorul cel bun care îşi dă viaţa pentru oile sale: salvează oaia rătăcită care s-a îndepărtat de turmă, sfârşind prin a fi prinsă între spini şi mărăcini sau prin a fi căzut în vreo văgăună, fără putinţa de a se salva singură cu propriile puteri. Atunci se aprinde în inimi flacăra credinţei salvatoare: „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de niciun rău, căci tu eşti cu mine, toiagul şi nuiaua ta mă mângâie” (Ps 22/23,4).
1. Avem un mare preot
Cu suflet senin şi contemplativ, astăzi ne simţim îmbrăţişaţi de două mâini întinse între pământ şi cer. Sunt braţele lui Isus care ca mare preot a suferit împreună cu noi slăbiciunile noastre fiind încercat în toate asemenea nouă, afară de păcat. Suntem conştienţi, cât de mult păcatul nostru l-a costat pe Isus, în trupul şi sufletul său, dar suntem şi plini de recunoştinţă pentru că moartea sa este pentru noi cauză de mântuire veşnică. În Isus pironit în Cruce sunt pironite şi păcatele noastre. În Domnul Răstignit se întinde pentru toţi o punte nouă şi veşnică de legătură cu Dumnezeu. Să ne apropiem deci cu încredere de tronul harului, ca să dobândim îndurare şi să primim har spre ajutor la vreme potrivită. Cristos, în zilele vieţii sale pământeşti a înălţat cu strigăt puternic şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către Dumnezeu care îl putea salva de la moarte şi a fost ascultat, pentru că a fost supus în toate. Deşi era fiu, a învăţat ce este ascultarea din cele ce a pătimit. Ajungând astfel desăvârşit, a devenit pentru toţi cei care ascultă de el, cauză de mântuire veşnică (cf. Ev 4,14-16; 5,7-9: lectura a doua).
2. Să binecuvântăm iubirea lui Isus
Potrivit profeţiei lui Isaia, „El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care a căzut asupra lui ne-a adus nouă pacea şi rănile lui ne-au adus vindecarea. Toţi umblam rătăcind ca nişte oi, fiecare îşi urma drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra lui fărădelegile noastre ale tuturor”. De aceea Dumnezeu i-a dat servitorului suferind “popoarele drept moştenire, ca răsplată că s-a dat pe sine la moarte şi că a fost numărat printre făcătorii de rele, el care a purtat păcatele celor mulţi şi a mijlocit pentru cei păcătoşi” (cf. Isaia 52,13–53,12: prima lectură). Sunt motive suficiente pentru a spune încrezători: „Doamne, în tine mă încred: să nu fiu dat nicicând de ruşine. Mântuieşte-mă în dreptatea ta. În mâinile tale îmi încredinţez sufletul: tu mă vei mântui, Doamne, Dumnezeule adevărat!” (cf. Ps 30,2 şi 6.12-13.15-16.17 şi 25; Lc 23,46: psalmul responsorial).
3. Când vine ceasul crucii
Citesc în „Jurnalul” scriitorului francez, Julien Green (mort la Paris in 1998): „20 decembrie 1961. Un soldat, care este şi seminarist, îmi vorbeşte despre un tânăr care a cerut botezul şi căruia îi dă învăţătura religioasă. Neofitul are douăzeci de ani, este căsătorit, şi este la prima lectură a Evangheliei. I-a spus cu o zi în urmă catihetului: «Am ajuns la ultima Cină». Toţi am ajuns la ultima Cină. Într-o zi vom ajunge toţi la cruce, şi atunci vom vedea câţi au rămas creştini”. Este adevărul. Nu-i uşor să stai în faţa crucii. Se poate spune cu unii filozofi că moartea este lucru natural şi trebuie să o primeşti ca pe o prietenă, sau ca Simon Weil (filozoafă şi mistică franceză,1909-1943): «Crucea este patria noastră», dar dacă crucea vine şi se întrevede moartea, nu există construcţie a minţii umane care să reziste. Când se citeşte în evanghelii că Isus trăind în aşteptarea „ceasului său” a asudat sânge la sosirea lui şi că, simţindu-se aproape de moarte, a recitat rugăciunea biblică a celui răpus de angoasă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit” (Mc 15,34; Mt 27,46; cf. Ps 21/22), atunci se înţelege că nimeni, chiar nimeni, nu poate fi senin în faţa morţii. Între cei care au înţeles mai mult dezolarea lui Isus în cruce, este scriitorul francez Georges Bernanos (1888-1948. El scrie în „Dialogurile carmelitelor”: „Nimeni dintre cei vii nu a intrat în moarte atât de singur şi atât de dezarmat. Acela care îi purta în sufletul său pe toţi oamenii, este părăsit de toţi. El a îndurat o suferinţă despre care nu avem nici o experienţă. Suntem împietriţi atât la durere cât şi la rău”. Doar misticii pot percepe ceva, nu doar cuvintele de dezolare ale lui Isus, dar şi cele ale părăsirii de către Tatăl. Cine nu este un mistic nici în Vinerea Sfântă, dar se poate fi prin harul divin cel puţin în această zi, „va privi cel mult cu teamă la misterul Crucii, îl va primi în rugăciunea sa rapid şi vag şi-l va înfăşura cu cuvinte de veneraţie pe care nu le înţelege. În timp ce se va apropia, îşi va ţine suflarea ca un hoţ care fură înşelând (cf. Adrienne von Speyr, 1902-1967, „Lumini şi imagini”, 1995). Suntem cumva şi noi din această categorie?
4. Primeşte, Doamne, spiritul meu!
„Vor privi la cel pe care l-au străpuns”. Pentru a nu trece ca „hoţii” prin faţa Crucii, să căutăm a ne apropia de Isus răstignit în cruce cu sentimentele Mariei. Nimeni mai bine decât Maica Neprihănită ştia că Isus, venit de la Tatăl, era cu adevărat Fiu al lui Dumnezeu; şi că, născut din ea, era cu adevărat om, şi de aceea supus suferinţei şi morţii. Din acest motiv, Maria îi întruchipează pe toţi aceia care sunt în stare să mediteze sub cruce fără a face poezie, fără gânduri filozofice. De aceea, să-i spunem: „Prin tine, Marie, am avut acces la misterul Cuvântului veşnic intrat în timp. Cu tine, Marie, vrem să intrăm în misterul Fiului tău care moare”. În Vinerea Sfântă nu este încă lumina Paştelui în care vom medita curând, nu este încă licărirea Sâmbetei Sfinte care o anticipă. Este doar crucea peste viaţa cenuşie zilnică, a noastră şi chiar a Bisericii, care prin riturile sacre pe care le celebrează ar trebui să trăiască doar din Domnul său. Numai dacă vom reuşi să intrăm în sentimentele Maicii Domnului, vom putea privi la Isus Răstignit, „nu pe furiş ca un hoţ” care se teme că Dumnezeu ar putea să-i ceară ceva în acel moment, dar cu certitudinea celui care se încrede în el. Cred că nu e nimeni care să nu simtă nevoia sufletească de a-i spune lui Isus atârnat de cruce: „Eliberează-mă, Doamne, de povara slăbiciunilor, de ficţiunile şi închipuirile mele ce nu corespund realităţii, de tot ceea ce-mi dă siguranţa aparentă şi la care cred că am tot dreptul. Tocmai acestea m-au ţinut atâta vreme departe de tine!”. „Mântuieşte-mă în dreptatea ta căci în mâinile tale îmi încredinţez sufletul: tu mă vei mântui, Doamne, Dumnezeule adevărat!”
5. Lângă crucea lui Isus
Să mai zăbovim câteva clipe în contemplaţie privind crucea Domnului. În Crucea lui Cristos cântată la celebrarea Vinerii Sfinte: „Ave crux, spes unica – Te salut o Cruce Sfântă, singura noastră speranţă”, sunt concentrate toate relele şi suferinţele lumii: tot răul fizic, tot răul psihologic, tot răul spiritual pus în evidenţă de tăcerea lui Dumnezeu. Cristos a simţit în jurul său întristarea profundă a Mamei sale îndurerate şi a discipolilor săi. Evanghelistul Ioan menţionează că „lângă crucea lui Isus stăteau mama lui, sora mamei lui, Maria, soţia lui Cleofa, şi Maria Magdalena” (In 19,25). În verbul „stăteau”, care aparent exprimă neputinţă şi resemnare totală, putem întrevedea toată apropierea umană care permite lui Dumnezeu făcut om să trăiască şi acele ceasuri ce par lipsite de sens. Şi aici ne gândim la un aspect practic al vieţi sociale. Cei care stau în jurul unui bolnav, nu sunt doar martori, ci dovada vie a afectelor, a legăturilor, a ultimei disponibilităţi de iubire. Acestea permit celui suferind să întâlnească o privire umană capabilă să redea sens vieţii în timp de boală. Însăşi iubirea lui Dumnezeu devine evidentă în istoria oamenilor, graţie iubirii celor care nu-i părăsesc, dar le „stau lângă”, le stau aproape. Să nu uităm că persoanele ajunse în faza finală a vieţii, sunt frământate de nenumărate preocupări cu privire la cei pe care îi lasă în urmă: copii, soţ, soţie, părinţi, fraţi şi surori, prieteni şi cunoscuţi.
6. Sunt mulţi sub Cruce, dar „nu stau” cu Domnul Răstignit
Aceasta a fost şi preocuparea lui Isus care înainte de a muri se gândeşte la Mama sa care va rămâne singură în restul vieţii. În povestirea succintă a Evangheliei după Ioan, îl vedem pe Isus adresându-se Mamei pentru o asigura, pentru a o încredinţa discipolului iubit ca să-i poarte de grijă: „Femeie, iată-l pe fiul tău” , dar şi pe tânărul discipol unei griji materne: „Iat-o, pe mama ta” (cf. In 19,26-27). E bine ca în epoca în care se exaltă individul şi autonomia lui să reţinem un lucru important: este adevărat că fiecare persoană trăieşte propria suferinţă, propria durere şi propria moarte, dar aceste situaţii trăite sunt mereu pline de privirea şi de prezenţa altora. În jurul Crucii lui Isus se afla multă lume; pe lângă răuvoitorii care lansau batjocuri şi ocări, erau acolo şi funcţionarii Statului roman, se aflau în jur curioşii care nu voiau să piardă ocazia unor emoţii puternice, erau cei distraţi şi mereu neatenţi, erau trecătorii din întâmplare, se aflau cei indiferenţi şi nepăsători: sunt sub Cruce, dar „nu stau” cu Cel Răstignit. Se întâmplă şi în casele noastre, dar mai ales în locurile de terapie intensivă şi în casele de tratament pentru bolnavi cronici, unde se poate fi prezenţi ca funcţionari sau ca persoane care „stau” cu bolnavul. Pentru acestea, recunoştinţă publică bine meritată şi rugăciune de mulţumire din partea Bisericii! Sunt ca Maria şi cei câţiva discipoli, mai ales femei, care „stăteau lângă crucea lui Isus” în acea mare zi de Vineri pe culmea Golgotei în ajunul Paştelui.
7. Prin Cruce la Paştele învierii cu Cristos
Credincioşii care astăzi se adună în biserici şi capele, care îşi descoperă respectuos capul trecând prin faţa unei cruci de la marginea drumului, care se apropie şi contemplă Crucea „aceluia care a venit de la Dumnezeu, a luat asupra sa durerile lor, şi prin rănile căruia au fost vindecaţi” (cf. Is 53,3,5), fac asta cu certitudinea că acel „Om”, marcat de moarte, a înviat şi a cuprins în învierea sa trupul şi sufletul lor pentru viaţa aceasta şi toată veşnicia. „În atâtea situaţii actuale de suferinţă, mai ales când cei care le îndură sunt persoane, familii şi populaţii deja încercate de sărăcie, calamităţi sau conflicte, Crucea lui Cristos este ca un far ce indică portul de salvare pentru navele aflate încă în largul mării pe timp de furtună. Crucea lui Cristos e semnul speranţei ce nu dezamăgeşte. Ea ne asigură că nici o lacrimă, nici un geamăt nu sunt pierdute în planul de mântuire al lui Dumnezeu” (cf. Papa Francisc, audienţa generală de miercuri 31 martie 2021).
8. Rugăciunea Bisericii
Priveşte, te rugăm, Doamne, la această familie a ta, pentru care Domnul nostru Isus Cristos nu a pregetat să se dea în mâinile răufăcătorilor şi să îndure moartea pe cruce.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic la celebrarea Patimii Domnului în Vinerea Sfântă 2021)
