Duminica a V-a, anul C: Considerații omiletice

BISERICĂ

Consideraţii omiletice la Duminica a V-a de peste an (C): Chemarea creştină

Chemarea de bază este chemarea la mântuire care este universală la fel ca chemarea la sfinţenie în propria stare de viaţă. Dumnezeu cunoaşte neputinţa omului. Isus Cristos cunoaşte truda discipolilor săi din orice timp. Împreună cu Isus viaţa creştinului devine „pescuire minunată” la timpul şi în modul cunoscut de El.

(Radio Vatican – 6 februarie 2022) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Sfânta Liturghie începe astăzi cu o chemare generală la preamărirea lui Dumnezeu: „Veniţi să ne închinăm şi să ne plecăm în faţa Domnului, creatorul nostru; căci el este Domnul, Dumnezeul nostru!” (cf. Ps 94/95,6-7). Această chemare este luată din psalmul 94/95 pe care preoţi, persoane consacrate, călugări şi călugăriţe, dar şi mulţi credincioşi laici îl recită zilnic, individual sau în comun, la începutul Liturghiei Orelor canonice. Evreii se roagă cu acest psalm în fiecare vineri seară la începutul Sabatului săptămânal. Trăirea credinţei comportă o alegere continuă între fidelitate şi infidelitate faţă de Dumnezeu. De aceea psalmistul ne invită pe toţi: „astăzi, nu vă împietriţi inimile” dar „ascultaţi glasul Domnului”, ca să puteţi intra în „odihna” zilei ce nu cunoaşte apus. Este o invitaţie la fidelitate faţă de autorul vieţii pentru a nu uita că fiecare zi pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte, poartă în sine o nouă chemare la iubire. E bine ca la începutul zilei, după odihna nopţii, să reînnodăm conştient sentimentele de iubire faţă de Dumnezeu care ne-a mântuit prin moartea şi învierea Fiului său, Isus Cristos.

1. Cristos a murit pentru păcatele noastre

La Liturghia acestei duminici este propusă una din primele formulări ale credinţei creştine. Acea formulă era recitată în Crezul creştin de cele mai vechi adunări liturgice la celebrarea Cinei Domnului. În centrul credinţei creştine este moartea şi învierea lui Cristos. Apostolul Paul se face umil purtător al acestui anunţ. În prima sa Scrisoare către Corinteni. După ce a precizat că le-a transmis înainte de toate ceea ce el însuşi a primit, redă formularea esenţială a credinţei Bisericii, şi anume: „Cristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, şi a fost îngropat; a înviat a treia zi după cum spun Scripturile şi i-a apărut lui Petru, apoi celor doisprezece. După aceea s-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt în viaţă, iar unii au murit” (1Cor 15,3-6). Asemenea formulări scurte, cuprinzând esenţialul credinţei apostolice, fac să se simtă prospeţimea vieţii Bisericii în urma primei propovăduiri a Evangheliei. Se simte atmosfera de după Paşti, pe care ar trebui să o respirăm mereu cu sufletul reînnoit, amintindu-ne cuvintele apostolului Paul: „ori de câte ori mâncaţi din această pâine şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până când vei veni” (1Cor 11,26).

2. Chemarea lui Dumnezeu

Liturghia Cuvântului cu cele trei lecturi biblice - Profetul, Apostolul şi Evanghelia - prezintă toate trei tema chemării: chemarea profetului Isaia (cf. Is 6,1-8: prima lectură); chemarea apostolului Paul (cf. 1 Cor 15,1-11: lectura a doua); chemarea lui Petru (cf. Lc 5,1-11: Evanghelia zilei). Este vorba despre un subiect important deoarece chemarea marchează statutul personal al fiecărui creştin. Când se vorbeşte despre „chemare”, de cele mai multe ori ne gândim la vocaţii speciale de viaţă creştină ca preoţi şi persoane consacrate, călugări şi călugăriţe. Însă, chemarea de bază este chemarea la mântuire care este universală la fel ca chemarea la sfinţenie în propria stare de viaţă. Aceasta se realizează într-un context bine determinat. Isaia este chemat de Dumnezeu pe când se afla la slujbele de la templu; apostolul Paul este chemat de Cristos cel înviat, pe când se afla la porţile Damascului unde se îndrepta pentru a-i prinde şi aresta pe creştini; Petru descoperă chemarea în cadrul îndeletnicirii zilnice, pe când se alfa la pescuit. De fiecare dată, chemarea căpătă o formă concretă, bine determinată, atunci când ajunge la urechea şi la inima omului. Din natura sa vocaţia se prezintă ca o colaborare dintre Dumnezeu şi om. Dumnezeu, care are iniţiativa, face ca chemarea să fie percepută lăuntric, altminteri nu se poate vorbi de vocaţie. Fără îndoială, pentru aceasta este nevoie de ascultarea atentă a cuvântului lui Dumnezeu însoţită de rugăciune.

3. Dumnezeu cunoaşte neputinţa omului chemat

Evanghelia zilei îl prezintă pe Isus care, după episodul pescuirii minunate, îi cheamă pe primii apostoli, şi în mod deosebit pe Petru, ca să-l urmeze pentru a deveni „profeţii” săi. Ei vor fi cei care vor purta în lume cuvântul lui Isus care salvează. În prima lectură aflăm cum s-a petrecut chemarea lui Isaia, cel mai mare profet care pe bună dreptate a fost numit „învăţătorul lui Isus”. Isaia, era preot la Ierusalim şi a fost chemat de Dumnezeu când avea 30 de ani. El însuşi îşi povesteşte chemarea în cartea sa. Cel Sfânt i s-a arătat templu în timp ce se pregătea pentru jertfa de tămâie. Isaia recunoaşte că se află în prezenţa Celui Preaînalt, percepe măreţia infinită a lui Dumnezeu şi în acelaşi timp propria sa nevrednicie. Ceva similar se întâmplă şi cu Petru în episodul pescuirii minunate. Sensul chemării creştine provine întotdeauna din întâlnirea omului cu Dumnezeu. Cei chemaţi sunt introduşi în viziunea lui Dumnezeu, mişcaţi direct lăuntric de misterul său, atraşi în lumina sa. Viziunea divinului este imaginea cunoaşterii lui Dumnezeu oferită omului. Astfel se întâmplă deci cu Petru şi ceilalţi, voiţi martori oculari ai minunii lui Isus, chemaţi să participe la pescuirea prodigioasă. În fapt ei au fost cei care au aruncat mrejele la cuvântul lui Isus.

4. Omul îşi descoperă neputinţa în momentul chemării

În chemare, Dumnezeu nu numai că se dezvăluie omului în măreţia misterului său, dar omul se vede profund pe sine însuşi recunoscându-se păcătos. Întâlnirea cu Dumnezeu dă la o parte masca de pe chipul omului, îi pune în lumină păcatul şi tocmai în recunoaşterea propriei slăbiciuni el poate să-şi exprime răspunsul la chemare. Isaia se recunoaşte „om cu buzele necurate: "Vai mie, căci sunt pierdut! Sunt un om cu buze necurate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze pângărite. Şi ochii mei l-au văzut pe regele, pe stăpânul universului!" (Is 6,5). Paul se consideră ca un „avortat” şi nu face nimic ca să-şi ascundă trecutul de prigonitor. Scrie comunităţii din Corint vorbind despre arătările lui Isus înviat din morţi: „În cele din urmă, ca unuia născut înainte de vreme, mi-a apărut şi mie. Eu sunt cel mai mic dintre apostoli. Eu nici nu sunt vrednic să mă numesc apostol, deoarece am persecutat Biserica lui Dumnezeu” (1Cor 15,8-9). Iar Petru, plin de uimire, după pescuirea minunată, se declară „păcătos” şi-l roagă pe Isus să nu se apropie prea mult de el ca să nu se pângărească de necurăţia sa. „Văzând aceasta, Simon Petru a căzut la picioarele lui Isus şi i-a zis: "Îndepărtează-te de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos!" (Lc 5, 8). Deci, harul lui Dumnezeu se afirmă în mizeriile şi slăbiciunile oamenilor. Cuvântul său este proclamat de buze nu întotdeauna cu totul curate şi care nu spun mereu Adevărul. Slava Domnului este încredinţată nu numai serafimilor ci şi unor personaje stângace, fără aripi, evident, dar şi fără o coloană vertebrală dreaptă, lipsite de verticalitate morală. Să ne mirăm de aşa ceva? De sigur, nu. Rămânem derutaţi mai curând atunci când sesizăm o anumită reticenţă sau refuz de a se supune, asemenea lui Isaia, la purificarea dureroasă dar necesară şi la recunoaşterea propriilor vinovăţii şi neajunsuri prea ascunse.

5. Toată noaptea am trudit şi nu am prins nimic

Am trudit o noapte întreagă şi nu am adus acasă nimic. Se întâmplă multora să înregistreze din când în când scăderi de tensiune morală şi de interes faţă de tot ceea ce până atunci a fost programul vieţii lor. Cine este cuprins de această indispoziţie se simte ca unul care umblă în întuneric. În această stare sufletească, el îşi manifestă sieşi şi altora nemulţumirea aproape faţă de orice, până şi de propria familie şi de el însuşi: „Aş vrea să stau pe contul meu, pe Lună, pe Marte, într-un pustiu, fără să mă interesez de nimic, şi fără să dau cont nimănui despre mine”. Sunt stări de suflet ce se manifestă şi pe plan religios şi în acest sens poate fi înţeleasă obiecţia sau scuza adusă de Petru: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am chinuit, dar nu am prins nimic”. Este vorba de noaptea sufletului, de acel timp al vieţii în care totul apare întuneric, golit de sens iar credinţa nu mai este o făclie ce luminează viaţa.

6. Munca împreună cu Isus nu este zadarnică

În povestirea despre chemarea primilor discipoli, trebuie subliniat aspectul cel mai important: munca împreună cu Isus nu este în zadar. Isus i-a zis lui Simon: „Înaintează în larg şi aruncaţi-vă năvoadele pentru pescuit!” Răspunzând, Simon i-a spus: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am chinuit, dar nu am prins nimic. Însă la cuvântul tău, voi arunca năvoadele”. Şi, făcând aceasta, au prins aşa o mare mulţime de peşti încât li se rupeau năvoadele. Desigur, pentru a actualiza povestirea pescuirii minunate, evanghelistul Luca a plasat-o în contextul istoric al Bisericii de atunci, când erau unii care se întrebau în ce privinţă s-a schimbat viaţa lor, după ce au trecut cu mult entuziasm de la păgânism sau de la ebraism la creştinism. Celor care îi puneau chestiunea religioasă în aceşti termeni, evanghelistul Luca le-a povestit un episod din viaţa lui Isus, care în cele patru evanghelii este repetat cu unele variaţii de mai multe ori şi care în această pericopă se termină cu o pescuire minunată petrecută atunci când mrejele au fost aruncate în mare la cuvântul lui Isus. Punctul cheie al povestirii stă tocmai în obiecţia pe care Petru o pune lui Isus: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am chinuit, dar nu am prins nimic. Însă la cuvântul tău, voi arunca năvoadele”. Au trudit toată noaptea dar nu au adus acasă nimic. Isus observă bărcile, urcă în cea a lui Simon şi îi cere să mai facă o încercare. Deşi era obosit, Simon nu refuză puţină trudă în plus. Acceptă imediat să facă un serviciu lui Isus dar şi mulţimii care voia să-l audă mai bine. Până atunci aruncase năvoadele în mare din iniţiativă proprie, sau la sfatul altora, dar nu la porunca lui Isus. Când un creştin constată zădărnicia vieţii sale spirituale sau morale, trebuie să se întrebe: „Pe ce cuvânt şi pe ce program mi-am întemeiat viaţa până acum?”

7. Pescari de oameni

Că năvoadele aruncate în mare la porunca lui Isus s-au umplut cu o mulţime de peşti, este concluzia nu numai a Evangheliei de azi, dar a atâtor împrejurări din viaţa noastră. După mulţi ani de viaţă ştearsă, răspunzând la o inspiraţie, permitem să intre în noi cu putere harul lui Dumnezeu. Petru, uimit peste măsură de ceea ce s-a petrecut, s-a aruncat în genunchi pentru a-i arăta lui Isus regretul că până în acel moment nu s-a încrezut total în învăţătorul său. Isus i-a zis: „Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni!” Aceasta este urmarea oricărei istorii religioase ce se întemeiază pe Dumnezeu. Morala povestirii este că, dacă ne întemeiem simţământul religios numai pe Dumnezeu, nu ne ajunge viaţa pentru a povesti altora ceea ce Dumnezeu a făcut şi face pentru noi. În schimb, dacă ne bazăm credinţa doar pe noi înşine, ne aşteaptă nopţi multe ale sufletului în care nu vom putea decât să ne agităm în zadar aruncând în mare năvoade peste năvoade pentru a le scoate la ţărm complet goale.

8. Chemarea fiecărui botezat

Apostolul Paul spune că „a transmis” ceea ce el însuşi a primit şi aminteşte că în centrul chemării sale este trăirea în Cristos înviat din morţi. Întâlnirea cu Isus cel „mort şi înviat a treia zi după Scripturi” constituie „kerigma”, adică mesajul purtat lumii. Fiecare dintre noi, întrucât cufundat în acelaşi mister a lui Isus, este chemat să fie purtător al Evangheliei, pescar de oameni. Cererea de colaborare la lucrarea mântuirii îl face pe om părtaş la opera de eliberare de rău. Atenţia şi capacitatea de a răspunde, de a spune „da!” lui Dumnezeu care cheamă voluntari în ogorul său, sunt atitudinile umane ce fac posibilă vocaţia, întrucât „Dumnezeu, din partea sa, cheamă mereu”. Să-i răspundem personal şi prompt cu disponibilitatea profetului Isaia care, după ce a auzit glasul Domnului care zicea: „Pe cine îl voi trimite? Cine va merge pentru noi? A răspuns: Iată-mă, trimite-mă pe ine! (cf. Is 6,8). Să răspundem Domnului Isus asemenea primilor apostoli, Petru, Iacob şi Ioan care „atunci au adus bărcile la mal şi, lăsând toate, l-au urmat pe Isus”. Unde? Ceea ce dă semnificaţie creştină oricărei vocaţii este vestirea morţii şi învierii lui Isus. De aceea, conţinutul chemării divine este acela de a trăi şi vesti fraţilor de drum moartea şi învierea lui Isus. Este ceea ce facem la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Iar Euharistia este chezăşia vieţii viitoare.

9. Rugăciunea Bisericii

„Te rugăm, Doamne, să veghezi cu grijă neobosită asupra familiei tale; păstreaz-o sub ocrotirea ta, căci harul tău este singura ei speranţă”. Tuturor, bucurie în Domnul!

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 5 februarie 2022)