Consideraţii omiletice la Duminica a VIII-a de peste an (C): Paiul şi bârna

(Vatican News – 27 februarie 2022) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Binecuvântată să fie sfânta zi de Duminică deoarece menţine aprinsă peste veacuri credinţa în Dumnezeu care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi, pentru o moştenire nepieritoare (cf. 1Pt 1,3). Însufleţit de această credinţă, creştinul recunoaşte  prezenţa lui Dumnezeu chiar în împrejurări vitrege şi repetă cu psalmistul biblic: „Domnul s-a făcut ocrotitorul meu şi m-a scos la loc larg, m-a mântuit, pentru că mă iubeşte” (cf. Ps 17/18,19-20: Ant. la intrare). „Te iubesc, Doamne, tăria mea, Doamne, stânca mea, fortăreaţa mea şi eliberatorul meu; Dumnezeul meu, stânca mea în care mi-am căutat refugiul, scutul meu, cornul mântuirii mele şi scăparea mea” (Ps 17/18,2-3).

1. Nu cuvinte, dar fapte

Lecturile acestei duminici subliniază aspectul concret al vieţii creştine. Imaginile pe care le oferă cuvântul lui Dumnezeu prezintă cu extraordinară eficacitate necesitatea de a traduce credinţa în gesturi concrete. Experienţa religioasă nu este un exerciţiu pur intelectual, academic. Credinţa creştină se înrădăcinează în istorie şi în viaţa zilnică. Creştinismul este Cuvântul care se întrupează; este Duhul lui Dumnezeu care însufleţeşte zilele dând limfă unei plante ce aduce roade. Primirea şi înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu duce la o convertire a inimii, la o transformare lăuntrică ce se manifestă prin gesturi noi. Ascultarea Cuvântului comportă imitarea îndeaproape a lui Cristos.

2. Discipoli la şcoala lui Isus

Evanghelia duminicală continuă predica lui Isus rostită pe câmpie, după coborârea de pe un munte. În ultimele două duminici am ascultat mai întâi proclamarea „fericirilor evanghelice” care încep cu „Fericiţi voi cei săraci”, apoi îndemnul la iubirea faţă de duşmani. Evanghelistul Luca povesteşte că, după ce a vorbit mulţimilor, Isus se adresează discipolilor. Însă vouă care mă ascultaţi, vă spun: „Iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, pentru că el este bun faţă de cei nerecunoscători şi răi. Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv. Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi, iertaţi şi veţi fi iertaţi; daţi şi vi se va da” (cf. Lc 6,27-38). Indicaţiile precise oferite de Isus trasează în mod clar drumul creştinului. Isus nu prezintă o serie de norme sau precepte, cum ar fi făcut un învăţător al legii din acea vreme. Cere mai mult decât o respectare formală a legii.

3. Nu doar o învăţătură de cunoscut, dar o viaţă de imitat

În ultima parte a predicii lui Isus de pe câmpie evanghelistul Luca a cules diferite învăţături pe care le numeşte „parabole”. Acestea se referă mai ales la viaţa credincioşilor în comunităţile lor. Sunt propoziţii scurte exprimate în mod cuplat: doi orbi, discipol şi învăţător, doi fraţi, doi pomi, doi oameni, două case. Evanghelistul foloseşte aici o tehnică de retorică pentru a facilita imprimarea cuvintelor în mintea ascultătorilor. "Poate un orb să conducă un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă? Discipolul nu este superior învăţătorului, dar orice discipol instruit pe deplin va fi la fel ca învăţătorul său. De ce, aşadar, vezi paiul din ochiul fratelui tău, însă nu iei în seamă bârna din ochiul tău? Cum poţi să-i spui fratelui tău: «Frate, lasă-mă să scot paiul din ochiul tău», atunci când nu vezi bârna din ochiul tău? Ipocritule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea limpede să scoţi paiul din ochiul fratelui tău. Căci nu este nici un pom bun care să facă fructe rele şi nici un pom rău care să facă fructe bune, pentru că orice pom se cunoaşte după fructele sale: doar nu se culeg smochine din spini şi nici struguri din mărăcini. Omul bun scoate binele din tezaurul bun al inimii sale, iar cel rău scoate răul din tezaurul rău al inimii sale. Căci gura lui vorbeşte din prisosul inimii (Lc 6,39-45: Evanghelia zilei).

4. Orbi şi încrezuţi

Ce se întâmplă când un creştin pretinde să înlăture din Evanghelie milostivirea lui Dumnezeu, când se arată indignat că Dumnezeu este „bun faţă de cei nerecunoscători şi răi”? Nu-i decât un orb ce bâjbâie în întunericul său spiritual şi nu poate fi de ajutor nimănui. Când un creştin este încrezut, îngâmfat, înfumurat, închipuit şi fudul, îi dispreţuieşte pe alţii dar îşi propune să fie călăuza lor, se comportă ca unul care, având o bârnă în ochiul său, pretinde să scoată paiul din ochii altora. Bârna este orgoliul său peste măsură care-l face incapabil să înţeleagă dreptatea şi să practice milostivirea. În faţa acestui obstacol religios, toate celelalte sunt doar nişte aşchii. „Făţarnicule!” – îi zice Isus creştinului încrezut şi dispreţuitor – „scoate mai întâi bârna din ochiul tău, atunci vei vedea limpede şi vei putea scoate paiul din ochiul fratelui tău” (Lc 6,42). Isus nu zice: „Şi apoi vei avea dreptul să-i critici pe alţii”, ci doar: „Când vei fi smerit şi vei fi mânat de milostivire, orice gest şi orice cuvânt al tău va fi bine primit, pentru că se va înţelege imediat că vorbeşti şi acţionezi cu aceleaşi simţăminte ale lui Isus”. Acesta este „ucenicul bine pregătit” care devine ca învăţătorul său.

5. Comoara inimii

Isus manifestă o repugnanţă particulară faţă de falsitate şi ipocrizie. El îl preferă pe păcătos omului fals: îl preferă pe vameşul care îşi bate pieptul, fariseului încrezut care îşi pune pe faţă masca bunătăţii. Pentru ce? Pentru că păcatul ascuns rămâne şi perverteşte sufletul. În timp ce păcatul recunoscut şi purtat la lumină cu simţământul căinţei, este iertat şi se dizolvă. De aceea Isus nu pierde ocazia de a ne invita să facem lumină înăuntrul nostru, să deschidem cutele conştiinţei la lumina soarelui lui Dumnezeu. Procedând astfel nu va rămâne nici o umbră şi nici cel mai mic spaţiu pentru întuneric. Acesta este înţelesul învăţăturii propuse astăzi de Isus. Evanghelistul Luca mai notează că Isus adresându-se discipolilor le-a spus: „Omul bun scoate binele din tezaurul bun al inimii sale, iar cel rău scoate răul din tezaurul rău al inimii sale. Căci gura lui vorbeşte din prisosul inimii”. Sunt cuvinte ce ne ajută să reflectăm. Potrivit fariseilor, o faptă este bună dacă este în exterior conformă cu legea lui Dumnezeu. Isus spune că o faptă este bună numai atunci când iese dintr-o inimă bună, altminteri este o făţărnicie, o ipocrizie. În cuvinte foarte simple, Isus vrea să spună că dacă nu avem o inimă dreaptă, plină de bunătate şi rectitudine, tot ceea ce facem va purta amprenta intenţiilor noastre rele, chiar dacă ascunse.

6. Fructe bune şi fructe rele

Creştinii se întreabă spontan: faptele noastre sunt bune sau rele? Dacă sunt bune intenţiile, şi faptele vor fi bune. Dacă intenţiile sunt rele şi faptele noastre sunt rele, chiar dacă în ochii altora ele apar bune şi după legea lui Dumnezeu. Când faptele bune sunt făcute pentru a fi văzuţi şi admiraţi de oameni, atunci, ne spune Isus, „V-aţi primit răsplata”. Fapta apare bună înaintea oamenilor, dar înaintea lui Dumnezeu nu este decât ipocrizie, falsitate iar falsitatea nu conduce la împărăţia lui Dumnezeu. A doua întrebare la fel de spontană: Cum pot şti dacă faptele mele pleacă dintr-o inimă bună şi dreaptă? Isus ne dă un criteriu de discernământ pe înţelesul tuturor: „Căci nu este nici un pom bun care să facă fructe rele şi nici un pom rău care să facă fructe bune, pentru că orice pom se cunoaşte după fructele sale: doar nu se culeg smochine din spini şi nici struguri din mărăcini”. Asta înseamnă că este pomul bun – adică inima omului, cea care face fructe bune. Dacă inima noastră este bună, tot ceea ce facem, o facem din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

7. „Morminte văruite”

Dacă suntem tentaţi să facem binele doar de ochii altora, doar când cineva ne vede, este de la sine înţeles că nu sunt o persoană bună dar încerc să apar ca atare. Asta e făţărnicie. Acum înţelegem avertismentul iniţial dat de Isus: "Poate un orb să conducă un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă?” Dacă avem în inimă o doză importantă de răutate, cum am putea îndrepta şi corecta pe alţii?  Din păcate, dovedim atâta zel în a critica defectele altora, şi nu le vedem pe  cele ale noastre. Cum spune fabula lui Esop: Purtăm în faţă desaga cu defectele altora, iar în spate desaga cu cele ale noastre, şi de aceea nu le vedem. Numai un comportament conform adevărului, sincer şi umil, poate să dea conţinut relaţiilor noastre cu Dumnezeu, cu alţii şi cu noi înşine. Făţărnicia, prefăcătoria, simularea, trăirea în falsitate echivalează cu a trăi ca „morminte văruite”.

8. Cântarea psalmistului

Cât de frumos lucru este să-l lăudăm pe Domnul, să cântăm numele tău, Preaînalte, să vestim de dimineaţă iubirea ta, să vestim şi noaptea fidelitatea ta. Cel drept va creşte ca un palmier, se va înălţa ca un cedru din Liban. Cei sădiţi în pridvorul Domnului vor înflori în casa Dumnezeului nostru. Ei aduc roade şi la bătrâneţe, îşi păstrează seva şi prospeţimea, pentru ca să vestească: „Drept este Domnul, stânca mea, în el nu este nedreptate” (Ps 91/92,2-3.13-16: psalmul responsorial).

9. Rugăciunea Bisericii

„Dăruieşte-ne, te rugăm, Doamne, harul, ca mersul lumii să fie călăuzit de orânduirea ta dătătoare de pace şi Biserica ta să cunoască bucuria de a te sluji în linişte”. Tuturor, bucurie şi speranţă!

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 25 februarie 2022)

Pentru cei dornici să aprofundeze:

10. Ce ne rămâne de spus?

Propun pentru lectură un articol de actualitate intitulat „Cosa ci resta da dire? – Ce ne rămâne de spus?”, apărut vineri 22 februarie 2022 în revista italiană „La Nuova Europa”. Este semnat de Adriano Dell’Asta (Prof. de „Cultura Rusă, Limba şi Literatura Rusă” la Universitatea Catolică din Brescia şi Milano). Lectura ar putea servi ca aplicaţie practică după meditarea Evangheliei despre orbi, ipocriţi, judecători înverşunaţi, pomi buni şi răi, comoara inimii. În faţa istoriei care se mişcă pe şinele tancurilor, este necesar să ne oprim şi să conştientizăm cum şi în ce măsură priveşte libertatea şi viaţa noastră.

„Există diferite tipuri de minciuni, iar cea mai interesantă este aceea care nu este înţeleasă ca un păcat şi un viciu, ci ca o datorie. ... În lumea de astăzi, minciuna, recunoscută ca utilă social, a atins dimensiuni atât de fără precedent şi a deformat conştiinţa într-o măsură atât de mare încât se pune problema unei schimbări radicale a relaţiei cu adevărul şi minciuna, problema dispariţiei criteriului a însăşi adevărului... Minciuna este temelia de bază a aşa-ziselor state totalitare, care fără minciună organizată nu s-ar putea construi niciodată. Minciuna este inculcata ca o datorie sacra, o datorie fata de rasa aleasa, fata de puterea Statului, fata de clasa aleasa. Şi nici măcar nu este recunoscută ca minciună... Minciuna, din contra, poate părea singurul adevăr”.

Aşa scria Nikolai Alexandrovici Berdiaev, filosof şi gânditor rus (1874 în gubernia Kiev - 1948, Clamart, Franţa) ... în zorii celui de-al Doilea Război Mondial, nu în această dimineaţă, pentru a comenta inventarea unui „genocid” care nu a existat, prezenţa unui „neonazism complet inventat”, răsturnarea oricărui criteriu al adevărului, o acumulare atât de mare de falsificări încât pare că vorbeşte despre o altă lume, o altă istorie, un alt univers...

Şi, în schimb, suntem aici în faţa unei provocări care ne cere să privim adevărul în faţă, în primul rând adevărul responsabilităţilor noastre, al faptului de a nu şti să găsim o cale alternativă între indignarea zgomotoasă care îţi pune inima în ordine dar nu cere nimănui să se schimbe, şi calculul interesat al profiturilor şi pierderilor, care întoarce faţa în altă parte şi preferă un complice „aproape tăcut”. Şi, în schimb, această cale există: este aceea a riscului, calea libertăţii, care înseamnă a cunoaşte că există ceva ce te smulge din ură, care îţi oferă un loc în care să te simţi binevenit, unde duşmanii nu au ultimul cuvânt, unde ura lor nu devine a ta, pentru care poate merita să mori şi, prin urmare, să trăieşti şi să ceri o viaţă adevărată şi liniştită şi pentru agresori.

Prieteni, este calea care a învins deja: de câte ori am văzut-o în istoria acestei Rusii care acum ne face să suferim, în martirii care ne-au spus că şi-au găsit libertatea în închisoare (binecuvântată să fie închisoarea, căci ai tot timpul să te gândeşti la suflet, scria Soljeniţîn) şi în acele închisori descoperiseră forţa non-violenţei, o forţă care în cele din urmă răsturnase balaurul, mai degrabă, cucerise balaurul astfel încât glasnostul care fusese sloganul dizidenţilor, de la Saharov şi chiar înainte de Saharov, a devenit cuvântul de ordine al lui Gorbaciov. Este calea care nu a răspuns minciunii şi violenţei puterii cu aceleaşi arme, ci cu paşi de responsabilitate personală care îi unea pe toţi oamenii liberi fără deosebire de apartenenţă statală, naţională, religioasă; ca atunci când la 25 august 1968, la câteva zile după invadarea Cehoslovaciei, o mână de dizidenţi ruşi s-au dus în Piaţa Roşie pentru a protesta împotriva a nu ştiu câta încălcări a suveranităţii unei ţări independente: toţi au fost arestaţi în câteva clipe şi aparent nu au obţinut nimic; în realitate, aşa cum au spus imediat dizidenţii din alte ţări ale sistemului comunist, acea mică minoritate a răscumpărat onoarea a milioane de cetăţeni sovietici şi a marcat începutul unei noi solidarităţi.

De ce nu ne amintim toate acestea în aceste momente de nedumerire şi durere? Mai există o cale.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri, 25 februarie 2022)