Duminica a șaptea a Paștelui, anul C: Considerații omiletice

BISERICĂ

Consideraţii omiletice la Duminica a VII-a a Paştelui (C): Duhul şi Mireasa spun: „Vino!”

"Nu vă voi lăsa orfani, spune Domnul. Mă duc şi voi veni la voi şi se va bucura inima voastră". Biserica însufleţită de Duhul Sfânt aşteaptă întoarcerea lui Isus, invocându-l: „Vino, Doamne Isuse!” Tu, aştepţi pe cineva?

(Vatican News – 29 mai 2022) E Ziua Domnului, duminica dintre sărbătoarea „Înălţarea Domnului” şi cea a „Rusaliilor”. Adunaţi astăzi la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie creştinii urmează pilda apostolilor care, după înălţarea lui Isus la cer, „s-au întors la Ierusalím cu bucurie mare” şi stând în templu îl binecuvântau pe Dumnezeu (cf. Lc 24,53). Evenimentul este consemnat pe larg la începutul cărţii „Faptele Apostolilor”. Când era cu ei, Isus le-a poruncit „să nu se îndepărteze de Ierusalím, ci să aştepte promisiunea Tatălui, aceea de a fi botezaţi în Duhul Sfânt după nu multe zile”. Le-a vorbit şi despre un nou mod de prezenţă activă în mijlocul lor: „Când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori în Ierusalím, în toată Iudéea şi Samaría şi până la marginile pământului”. Întorşi la Ierusalim, apostolii au urcat în încăperea de sus, unde obişnuiau să se adune, şi toţi într-un cuget stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus” (cf. Fap 1,4-12). Îşi aminteau, desigur, învăţămintele şi îndemnurile finale date de Isus înaintea pătimirii: „Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine! În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe… mă duc să vă pregătesc un loc. Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu” (cf. In 14,1-4). „Nu vă voi lăsa orfani; eu mă duc şi vin iar la voi; şi inima voastră se va bucura” (In 14,18: versetul la Evanghelie). Evanghelia zilei propune, ca în fiecare an în această duminică, un fragment din marea „rugăciune sacerdotală” rostită de Isus în ajunul pătimirii. În aceste consideraţii omiletice, comentăm pe scurt pericopa evanghelică şi pe larg lectura a doua despre aşteptarea întoarcerii lui Isus.

1. Mă rog şi pentru cei care vor crede în mine prin cuvântul lor

În Evanghelia zilei Isus se roagă pentru discipolii săi dar şi pentru viitorii credincioşi, pentru toţi cei care vor crede în el prin mărturia dată de ei. Rugăciunea sa vizează două aspecte esenţiale inseparabile în viaţa discipolilor: cel al unităţii şi cel al iubirii. Isus, ridicându-şi ochii spre cer, s-a rugat, zicând: "Tată sfânt, nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. Iar eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o, ca ei să fie una, după cum noi suntem una: eu în ei şi tu în mine, ca să fie desăvârşiţi în unire, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi i-ai iubit pe ei, aşa cum m-ai iubit pe mine. Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine şi cei pe care mi i-ai dat, ca să vadă gloria mea, pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Tată drept, lumea nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut, iar aceştia au cunoscut că tu m-ai trimis. Eu le-am revelat numele tău şi-l voi revela pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei şi eu în ei" (In 17,20-26).

2. La izvoarele curate ale credinţei

Este mângâietor pentru noi, trăitori în prima parte a celui de-al XXI-lea secol, să ştim că Isus s-a rugat pentru credinţa noastră, pentru sfinţenia noastră, pentru unitatea noastră. Cuvântul lui Dumnezeu continuă să fie viu în vestea cea bună pe care Biserica o trăieşte şi o transmite discipolilor din orice timp. Unitatea creştinilor în credinţă are o importanţă fundamentală. Din aceasta lumea va şti că Isus este trimisul Tatălui şi că discipolii sunt iubiţi de către Tatăl. În virtutea acestei iubiri care îşi are izvorul în Tatăl şi prin Fiul trece în credincioşi, Isus vrea ca discipolii să fie cu el şi să vadă slava lui, în care iubirea Tatălui, a Fiului şi a credincioşilor se va realiza în unitate desăvârşită. Unitatea pentru care Isus se roagă este cel dintâi semn al continuităţii acestei revelaţii dătătoare de viaţă ce permite să ne apropiem, printr-un contact permanent şi direct, de izvoarele curate şi proaspete ale credinţei noastre

3. „Duhul şi Mireasa spun: „Vino!”

Ne-am oprit altădată asupra importanţei rugăciunii lui Isus pentru unitatea creştinilor. Duminica aceasta propun să ne oprim atenţia asupra celei de-a doua lecturi liturgice (cf. Ap 22,12-14.16-17.20). Ea cuprinde rugăciunea Bisericii care inspirată de Duhul Sfânt invocă întoarcerea Domnului: „Duhul şi Mireasa spun: „Vino!” Iar cel care aude să spună „Vino!” şi cel căruia îi este sete, cel care vrea să primească apa vieţii în dar, să vină!... Cel care dă mărturie spune acestea: „Da, voi veni curând!” „Amin. Vino, Doamne Isuse”. Harul Domnului Isus [să fie] cu toţi” (Ap 22, 17. 21-22). Cu aceste cuvinte se încheie cartea Apocalipsului şi cu ea Noul Testament şi întreaga Biblie. Este un strigăt „însetat” după „apa vieţii”. După ce am sărbătorit „Înălţarea Domnului”, ne îndreptăm privirea spre viitor. La înălţarea lui Isus au apărut doi bărbaţi în haine albe, care le-a explicat ucenicilor că, „acest Isus, care a fost înălţat de la ei la cer, va veni tot aşa cum l-au văzut mergând spre cer” (cf. Fap 1,11). Este confirmată astfel credinţa în întoarcerea lui Isus, şi în acelaşi timp se subliniază că nu este sarcina ucenicilor să privească spre cer, nici să cunoască timpurile şi ceasurile care sunt ascunse în taina lui Dumnezeu. Sarcina lor este acum să ducă mărturia despre Cristos până la marginile pământului. Fără îndoială ei au dat mărturie că Isus este Cel Viu, Viaţa însăşi prin care şi noi avem viaţă (cf. In 14,19). Însă credinţa în întoarcerea lui Cristos este cel de-al doilea stâlp al mărturisirii de credinţă creştine.

4. Duhul, Biserica şi aşteptarea întoarcerii lui Isus

Cuvintele din Apocalips ne permit, mai cu seamă în aşteptarea Rusaliilor, să descoperim rolul pe care îl are Duhul Sfânt în a menţine trează atenţia Bisericii asupra aşteptării întoarcerii Domnului. Duhul şi Mireasa spun: „Vino!” Ne întrebăm: cine este mireasa, cine este „Duhul” şi ce înseamnă „Vino!” Nu e greu de înţeles cine este mireasa. Cartea Apocalipsului numeşte „mireasă poporul creştin, Biserica, mai cu seamă în comuniunea ei de viaţă cu Domnul înviat. „Duhul”, se referă în mod cert la Duhul Sfânt care vorbeşte prin profeţii Bisericii. Sunt cei care au primit mărturia lui Isus (cf. Ap 19,10). Duhul şi mireasa nu se contrapun, ca şi când ar fi două subiecte separate şi distante. Duhul şi Biserica se prezintă mai degrabă ca o singură „persoană mistică”. Putem reformula astfel textul: Mireasa inspirată de Duhul, spune: „Vino!” Fără Biserică, Mângâietorul nu ar putea să strige către Cristos: „Vino, Doamne!”, pentru că Cristos nu este „Domn” al Duhului. Noi mărturisim în Crez că Duhul este Domn şi de viaţă Dătător la fel ca Fiul.

5. Duhul menţine Biserica în aşteptarea lui Cristos.

Rugăciunea şi mărturisirea Bisericii: „Vino!” Cui i se adresează această chemare? Răspunsul îl găsim în fraza finală a textului unde citim: „Vino, Doamne Isuse”. În limba aramaică expresia este echivalentă cu o formulare ce poate fi decupată şi înţeleasă diferit: „Marana tha” care înseamnă „Vino, Doamne!”, sau „Maran atha” prin care se afirmă „Domnul a venit”. În acest dublu mod de lectură se vede clar cum aşteptau primii creştini venirea lui Isus. Este chemarea: „Vino!” şi în acelaşi timp, certitudinea plină de conţinut: „El a venit”. Expresia răsuna în aceste două forme la Liturghia euharistică a comunităţii creştine din Corint, după cum mărturiseşte apostolul Paul (cf. 1Cor 16,22). Acest strigăt făcea parte şi din rugăciunile liturgice ale Cinei euharistice a creştinilor din jurul anului 100, după cum documentează scrierea „Didahé” în care este redată unitatea celor două moduri de lectură. Din aceasta reiese limpede că fraza „Duhul şi mireasa spun: Vino, Doamne Isuse” este inspirată din Liturghia Bisericii. Este o dovadă că năzuinţa puternică a Bisericii după Cristos nu era independentă de Duhul Sfânt. Duhul menţine vie în noi aşteptarea lui Cristos. Duhul menţine Biserica cu faţa înainte, spre întoarcerea Domnului. Creştinii invocă venirea definitivă a lui Isus şi trăiesc în acelaşi timp cu bucurie şi recunoştinţă că Isus îşi anticipează încă de acum venirea şi încă de acum vine în mijlocul nostru. În rugăciunea creştină pentru întoarcerea lui Isus este mereu conţinută şi experienţa prezenţei lui. El este acum lângă noi şi în chip special este prezent în Sfânta Împărtăşanie.

6. Vino, Doamne Isuse!

Dar cum stau lucrurile în existenţa creştină cu privire la aşteptarea întoarcerii Domnului? Mai aşteptăm pe cineva? Îl aşteptăm pe Domnul, sau mai degrabă nu? Deja Sfântul Ciprian, episcop de Cartagina (+258), simţea nevoia să-i îndemne pe creştini să nu neglijeze rugăciunea pentru întoarcerea lui Cristos, de frica unor mari catastrofe sau de frica morţii. Oare ar trebui să ne fie mai dragă lumea care se îndreaptă spre declin decât Domnul pe care încă îl aşteptăm? Putem şi trebuie să ne rugăm pentru venirea Domnului spunând cu sinceritate: „Marana tha”, „Vino, Doamne Isuse!” Ne rugăm să anticipeze prezenţa sa care să înnoiască lumea. Îl rugăm în clipe de suferinţă personală: „Vino, Doamne Isuse şi primeşte viaţa mea în prezenţa puterii tale binevoitoare şi a iubirii tale milostive! Îl rugăm să se apropie de cei pe care îi iubim sau pentru care suntem îngrijoraţi. Îl rugăm să-şi manifeste prezenţa lucrătoare în Biserică sa. Îl rugăm să ne dea şi astăzi noi martori, naratori credibili ai prezenţei sale, în care El însuşi să vină la noi. Această rugăciune nu vizează în mod imediat sfârşitul timpurilor, dar ea poartă în sine toată amploarea invocaţiei din rugăciunea domnească pe care Isus însuşi ne-a învăţat s-o spunem: „Vie împărăţia ta”. Vino, Doamne Isuse!

7. Liturghia şi aşteptarea Domnului

La fiecare sfântă Liturghie mărturisim într-un glas aşteptarea Domnului, când spunem: „Moartea ta o vestim, Doamne şi învierea ta o mărturisim, până când vei veni”. Încărcătura acestei aşteptări este conţinută şi în exclamaţia: „Fericiţi cei chemaţi la ospăţul Mielului”, pronunţată de preot înaintea distribuirii Sfintei Împărtăşanii. Fraza este luată din cartea Apocalipsului în care Cristos mort şi înviat este reprezentat ca Mielul care a fost jertfit. Ioan, văzătorul din insula Patmos într-o zi de duminică, vorbeşte despre mii şi mii de oameni care şi-au purificat hainele în sângele Mielului şi care cântau un cântec nou înaintea tronului, spunând: „Vrednic eşti tu să primeşti cartea şi să desfaci sigiliile sale pentru că ai fost înjunghiat şi ai cumpărat pentru Dumnezeu prin sângele tău [oameni] din toate triburile, limbile, popoarele şi neamurile” (Ap 5,9). La celebrarea duminicii în comunitate se realizează prezenţa lui Isus în mijlocul nostru. Cuvintele sale, dacă le ascultăm realmente, au o forţă incredibilă în orice fază a vieţii. Isus nu s-a separat niciodată de noi, ci trăieşte în comunitatea şi în însăşi viaţa noastră, în gesturile şi cuvintele noastre, chiar când ele nu sunt desăvârşite iar limitele omeneşti şi lipsurile pot duce la descurajare. O credinţă matură nu este cea fără dubii şi tare ca granitul, căci şi statuile de granit sunt tari, dar moarte. Credinţa este viaţă ce persistă câtă vreme suntem în aşteptarea Domnului. Dar lumea de azi mai aşteaptă pe cineva?

8. O provocare profetică

În contextul actualei societăţi secularizate, „adevărul este acesta: dacă nu credem că Isus Cristos este viu, că a înviat din morţi şi a biruit moartea, ce motiv există pentru a ne mărturisi creştini, ce beneficii obţinem din asta? Dacă nu credem că moartea este doar un exod, că va exista o judecată asupra a ceea ce fiecare face pe pământ şi o viaţă dincolo de moarte, o viaţă fără plâns sau doliu, de ce ar trebui cineva să devină creştin şi să persevereze în această apartenenţă? Etica nu este suficientă pentru a fi creştini: fiinţele umane ştiu să îşi dea o etică. Spiritualitatea nu este suficientă: fiinţele umane ştiu să o creeze. Dar dacă credinţa eşuează, dacă nu mai există memoria care transmite credinţa, cum va fi posibil să fii creştin?” (E. Bianchi). De aceea, este nevoie să stăruim în rugăciune, implorând darul Duhului Sfânt care să strige în noi: „Vino, Doamne Isuse!” şi să menţină vie în noi această propunere: „Mereu cu candela aprinsă vom sta în aşteptarea ta şi atunci când vei veni la nuntă, voioşi te vom întâmpina!”

9. Rugăciunea Bisericii

„Ascultă cu bunăvoinţă, Doamne, rugăciunile noastre. Noi credem că Mântuitorul neamului omenesc se află împreună cu tine în mărire; dă-ne harul să simţim că el rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor, după cum ne-a făgăduit”.
Tuturor, bucuria Zilei Domnului!
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 28 mai 2022)