Consideraţii omiletice la Duminica a XII-a de peste an (C): Pentru mine, cine este Isus?

(Vatican News – 19 iunie 2022) E Ziua Domnului, duminica cea mai apropiată de solstiţiul de vară în emisfera nordică a globului pământesc, când soarele se află la apogeu, adică la cea mai mare înălţime deasupra orizontului, luminând pentru mai bine de jumătate de zi. Fiind sărbătoarea săptămânală a Paştelui, pentru noi creştinii duminica este luminată mereu de învierea lui Cristos, soarele dreptăţii care îl luminează pe tot omul. În răgazul acestei duminici ascultăm la începutul sfintei Liturghii glasul psalmistului biblic care face o mărturisire de credinţă şi se roagă pentru rege şi popor: „Domnul este tăria poporului său, cetate de scăpare pentru unsul său. Mântuieşte, Doamne, poporul tău, binecuvântează moştenirea ta, fii păstorul lui în veci!” (cf. Ps 27/28,8-9: Ant. la intrare). Pe parcursul psalmului se aude strigătul unuia care coboară în groapa mormântului şi care îşi ridică încrezător mâinile spre templul lui Dumnezeu pentru a nu fi târât pe drumul păcătoşilor. Apoi, rugăciunea se schimbă în imn de mulţumire şi de bucurie pentru ajutorul primit de la Domnul. Se poate spune că în psalmii biblici se roagă Cristos ca om şi mijlocitor al nostru înaintea lui Dumnezeu. La Liturghia acestei duminici avem prilejul de a înţelege mai bine cine este Isus Cristos pentru viaţa noastră personală: avem o revelaţie neaşteptată, ce nu corespundea aşteptărilor poporului evreu. Isus este „Mesia” adică „Cristos” care înseamnă „Unsul” Domnului, „Cel Uns de Dumnezeu” pentru  misiunea  de a mântui lumea prin dăruirea de sine: urmând drumul Crucii.

1. Identitatea lui Mesia întrevăzută de profeţi

Cu multe secole înainte de naşterea lui Isus, profeţii l-a prevestit pe Mesia ca „Emanuel”, adică „Dumnezeu-cu-noi” (cf. Is 7,14; 8,8); au trasat chipul ideal al Unsului lui Dumnezeu, aducătorul mântuirii, numindu-l principe al păcii, dreptatea noastră, păstor şi odraslă. De la el aşteptau reînnoirea inimilor, un duh nou pentru încheierea noului legământ cu Dumnezeu. L-au întrezărit ca slujitor nevinovat al lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatul lumii, ca fiu al omului care coboară din înălţimi pentru a împlini prin suferinţă lucrarea răscumpărătoare a lui Dumnezeu şi apoi să se ridice acolo de unde a venit, constituit domn universal şi judecător ultim peste cer şi pământ. În acest filon al tradiţiei profetice se situează oracolul misterios despre Mesia prezent astăzi prima lectură liturgică.

2. Vor privi la cel pe care l-au străpuns!

Dumnezeu promite prin profetul Zaharia că va revărsa peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de har şi de mângâiere, un duh de rugăciune şi de implorare, căci „vor privi la acela pe care l-au străpuns”. Cu această afirmaţie enigmatică profetul anunţă soarta tragică a lui Mesia. Anunţă că din această stare a lui Mesia va ieşi un duh de convertire a inimii, şi prin asta de renunţare la păcat şi la orice formă de egoism. Noi suntem chemaţi să avem aceste atitudini în viaţă, pentru a fi uniţi cu Mesia în suferinţă, cu Cristos cel mort şi înviat: „Îl vor plânge, cum plânge cineva pe unicul său fiu; îl vor plânge amar, cum plânge cineva pe întâiul său născut. În acea zi va fi un mare plânset în Ierusalim”. În ziua aceea, va fi un izvor deschis pentru casa lui David şi pentru locuitorii Ierusalimului, spre purificarea de păcat şi de orice întinare (cf. Zah 12,10-11; 13,1: prima lectură).

3. Isus: „Voi cine spuneţi că sunt eu?”

Evanghelia acestei duminici conţine un sondaj de opinie efectuat de Isus în rândul discipolilor săi. Întrebările sunt două, însă una singură este esenţială şi pentru noi: „Voi cine spuneţi că sunt eu?”. Suntem invitaţi să chibzuim şi să răspundem. De răspunsul dat la această întrebare depinde viaţa noastră creştină. Cine este realmente Isus? Cine este Isus pentru mine?  Este doar o obişnuinţă pe care o duc înainte, o tradiţie primită în familie dar la care m-am gândit prea puţin? Este o asigurare împotriva situaţiei imprevizibile care ar putea fi după moarte şi de care îmi este teamă, sau o întâlnire personală cu Isus Cristos? Cine este realmente Isus pentru mine? Răspunsul îl cunoaştem din Evanghelie, din predica apostolilor, din viaţa şi învăţătura sfinţilor, din catehismul Bisericii, din Crezul pe care îl recităm împreună la fiecare Liturghie duminicală. Dar este de ajuns o declaraţie verbală? Fiecare generaţie ajunge la convingerea că trebuie să răspundă cu viaţa la această întrebare pe care nu o poate evita. Cine este Isus pentru mine? Se aşteaptă de la fiecare un răspuns personal conştient, maturizat în tăcere şi rugăciune, singur şi cu alţii. Credinţa interesează omul întreg şi îl face conştient de prezenţa lui Cristos în viaţa sa. Prin credinţa în Isus Cristos se realizează comuniunea cu Dumnezeu.

4. Tu eşti Cristosul lui Dumnezeu!

La întrebarea pusă de Isus: „Voi cine spuneţi că sunt eu?”, apostolul Petru, luminat de Duhul Tatălui, răspunde: „Cristosul lui Dumnezeu”, adică „Mesia lui Dumnezeu”, „Unsul lui Dumnezeu pentru o misiune”. Răspunsul lui Petru este prompt şi corect. Însă, pentru a îndepărta orice concepţie politică sau revoluţionară cu privire la identitatea sa, Isus completează răspunsul, dezvăluind planul pe care Dumnezeu Tatăl îl are cu el: „Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie” (Lc 9, 22). Ucenicii află că Învăţătorul lor trebuie să parcurgă drumul crucii care duce la plinătatea vieţii şi că toţi cei care îl urmează vor trebui să parcurgă acelaşi drum. Pentru a lămuri acestea, să vedem împrejurările în care s-a petrecut acest eveniment atât de revelator pentru Isus şi pentru discipoli. Apoi, ce înţelegem când spunem „Cristos”, ce înseamnă acel „trebuie”? Evangheliştii Marcu şi Matei precizează că evenimentul s-a petrecut în împrejurimile oraşului Cezareea lui Filip în nordul Palestinei, (cf. Mc 8,27; Mt 16,13). Luca nu menţionează locul, fie pentru că membrii comunităţii lui deja îl cunosc, fie pentru că există ceva mai profund ce trebuie descoperit. Momentul trebuie să fie foarte important, de vreme ce la început evanghelistul Luca arată că Isus „era singur în rugăciune, iar discipolii erau cu el” (Lc 9,18). Isus se roagă înainte de a-i întreba ce cred despre el. Este un moment revelator. Sosise timpul ca ucenicii să răspundă şi nu doar să pună întrebări şi să ceară lămuriri. Isus vrea ca toţii să se decidă conştient şi responsabil în privinţa lui.

5. Două întrebări, un singur răspuns

Isus le pune două întrebări: vrea să ştie de la discipoli ce gândeşte lumea despre el, dar mai ales ce gândesc ei. Cea care contează este a doua întrebare: „Dar voi cine spuneţi că sunt eu?” şi nu ce spune lumea, ce susţin teologii, ce stă scris în cărţi. Trebuiau clarificate relaţiile dintre discipoli şi Isus. Prima întrebare serveşte doar să deschidă subiectul şi să scoată mai bine în evidenţă răspunsul lor. Ei nu sunt ca ceilalţi. Ei sunt aceia cărora le-a fost dat să cunoască tainele împărăţiei (cf. Lc 8,10). L-au văzut şi auzit pe Isus iertând păcatele (cf. Lc 5,20; 7,48), l-au auzit spunând că este mirele (cf. Lc 5,34-35), au fost de faţă când săvârşea minuni şi când predica împărăţia lui Dumnezeu, au auzit răspunsul dat trimişilor lui Ioan Botezătorul (cf. Lc 7,22-23) în care dezvăluia cine este. Când ucenicii îl aud pe Isus întrebând: „Voi cine spuneţi că sunt eu?”, pentru ei nu există alt răspuns decât acela pe care Petru îl dă în numele tuturor: „Cristosul lui Dumnezeu”. În alte cuvinte, „Tu eşti Mesia cel aşteptat, Mântuitorul pe care Dumnezeu l-a uns pentru o misiune. Cuvântul grecesc „Cristos” este traducerea din limba ebraică a cuvântului „Mesia” şi înseamnă „cel uns” pentru o misiune. Înţelegem că titlul „Cristos” nu este un nume propriu dar indică o sarcină, o misiune de îndeplinit. Acum discipolii au recunoscut că Isus ca „Mesia” are o misiune. Dar înţeleg ei oare ce înseamnă în mod concret această misiune? Cu siguranţă, nu. De aceea Isus le porunceşte să nu vorbească despre aceasta.

6. Deocamdată nu vorbiţi

Isus explică motivul pentru care discipolii nu trebuie să dezvăluie cuiva că el este Cristos, adică Mesia. Apoi precizează că „Fiul omului trebuie să sufere multe… „. Aceasta este prima vestire solemnă a patimii. Anunţul este strâns legat de mărturisirea lui Petru pe care o completează, dezvăluind ce înseamnă pentru el în acea situaţie concretă a fi „Cristos”. Evanghelistul Luca nu menţionează reacţia lui Petru când a auzit că Isus trebuie să sufere (cf. Mc 8,32; Mt 16,22). Totuşi, din atitudinea discipolilor reiese clar că pentru ei Isus este Mesia, dar nu se gândesc nici pe departe la suferinţă. Altul era Mesia la care se aşteptau. După Paşti îl vor mărturisi pe Isus ca Domn şi Cristos, dar atunci vor da cuvântului „Cristos” înţelesul complet. În orice caz, acum au făcut un pas înainte. Isus este Mesia, „Cristosul lui Dumnezeu”, aşa cum mărturisise Petru, dar un Mesia care trebuie să sufere. Petru şi ceilalţi discipoli nu se aşteptau asta. De aceea Isus le interzice să vorbească. Nu pot să anunţe pe cineva despre care nu ştiu cine este. Trebuie mai întâi să fie puşi în situaţia de a chibzui, dacă vor să accepte sau nu un Mesia care suferă. Apoi, după ce vor fi tras concluziile pentru viaţa lor, vor putea vorbi şi altora despre Isus ca Mesia lui Dumnezeu.

7. O cruce de purtat zilnic

Ascultând prima vestire a pătimirii lui Isus (cf. Lc 9,22), suntem chemaţi să luăm o hotărâre personală.  Drumul crucii stă în faţa tuturor acelora care vor să fie discipoli ai lui Isus:  „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze!” (Lc 9,23). Discipolii înţeleg din cuvintele lui Isus cum trebuie să dea mărturie despre drumul său de moarte şi de viaţă. Primul imperativ este „să renunţe la sine”, să înceteze de a se gândi la ei înşişi. După moartea şi învierea lui Isus comunitatea creştină a explicat asta prin expresia: „să-şi ia zilnic crucea”. Nu se spune să ia crucea lui Isus, dar crucea proprie, personală. Nu este vorba de o cruce ornamentală, ci de acel cumul de suferinţe personale care sunt inerente fiecărui discipol al lui Cristos. Crucea lui Cristos înseamnă jertfă din iubire. Dacă cineva nu are crucea pe umeri, nu face nici un pas pe urmele lui Isus. Credinţa în Cristos se traduce în viaţa de fiecare zi; se schimbă precum bancnotele mari în bani mărunţi pentru cheltuielile zilnice. Nu se cer declaraţii pompoase de genul „dată istorică”  sau „o cotitură decisivă”. Domnul vrea de la noi să semnăm zilnic prezenţa la serviciu cu o cruce. Este semnul autentic, imposibil de falsificat. Este personal, pentru că nu se poate semna în locul altuia.

8. Rodnicia crucii lui Isus

În lectura a doua, apostolul Paul ne dezvăluie toată rodnicia crucii lui Isus, deoarece prin taina Botezului, noi creştinii suntem îmbrăcaţi în Cristos Isus şi devenim fii ai lui Dumnezeu: „Fraţilor, toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos Isus. Toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos v-aţi îmbrăcat în Cristos”. Această stare creştină fundamentală exclude orice discriminare între oameni. În viaţa socială se fac atâtea distincţii, dar apostolul afirmă că în Cristos, datorită iubirii sale, ele nu mai au nici o importanţă reală: „nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat şi nici femeie: voi toţi sunteţi una în Cristos Isus. Iar dacă voi sunteţi ai lui Cristos, atunci sunteţi descendenţa lui Abraham, moştenitori după promisiune”. (Gal 3,26-29: lectura a doua). Această minunată stare în care ne aflăm este rodul iubirii lui Isus pe care o primim în noi prin urmarea lui, ducând  o viaţă trăită în iubire.

9. Cântarea psalmistului: Setea de Dumnezeu

Ca răspuns la lecturile liturgice Biserica ne propune acest psalm care de fapt este rugăciunea de dimineaţă a unui om însetat de Dumnezeu. Psalmistul descrie năzuinţa omului spre Dumnezeu ca o „dorinţă” imperioasă, ca „sete” fizică şi spirituală în care sunt implicate sufletul, trupul, existenţa, istoria şi speranţa. Năzuinţă spre Domnul este ca foamea şi setea fiinţei umane, o necesitate fiziologică primară, dorinţă instinctivă, elementară, cvasi animală. Aşa cum pământul uscat are nevoie de apă, la fel credinciosul strigă după Dumnezeu pentru a fi viu, mai mult, pur şi simplu pentru a exista. Potrivit tipologiei apei vii (cf. Ier 2,13), Dumnezeu devine apă ce răcoreşte şi fecundează deşertul istoriei umane. În acest sens, abia trezit din somn, creştinul dă la o parte lucrările întunericului şi îmbracă hainele luminii: „Sufletul meu e însetat de tine, Doamne, Dumnezeul meu! Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu, pe tine te caut dis-de-dimineaţă. Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te doreşte trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă. Astfel m-am uitat după tine în sanctuarul tău, ca să contemplu puterea şi mărirea ta. Îndurarea este mai bună decât viaţa, de aceea, buzele mele te laudă. Aşa te voi binecuvânta toată viaţa mea şi voi ridica mâinile mele invocând numele tău. Ca şi cum m-aş sătura cu măduvă şi grăsime, aşa se desfată buzele mele când gura mea te laudă. Pentru că ai fost ajutorul meu, la umbra aripilor tale tresalt de bucurie. Sufletul meu se alipeşte de tine şi dreapta ta mă susţine” (Ps 62/63,2-9: psalmul responsorial).

10. Rugăciunea Bisericii

„Doamne, fă să fim întotdeauna cuprinşi si de frică, si de iubire faţă de numele tău sfânt, căci tu nu încetezi niciodată să-i ocroteşti pe aceia pe care îi statorniceşti în fidelitatea iubirii tale”. Să aveţi o Duminică frumoasă!

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 18 iunie 2022)