Căutare

Duminica a 29-a, anul C: Considerații omiletice Duminica a 29-a, anul C: Considerații omiletice 

Consideraţii omiletice la Duminica a 29-a de peste an (C): Stăruitori în rugăciune

Rugaţi-vă fără încetare! Viaţa noastră să fie o rugăciune continuă iar rugăciunea să fie inima vieţii noastre. Parabola judecătorului nedrept şi a văduvei insistente este o invitaţie la rugăciune stăruitoare cu încredere în Dumnezeu. Să cerem darul rugăciunii interiore şi neîncetate a inimii.

(Vatican News – 16 octombrie 2022) E Ziua Domnului, sărbătoarea Paştelui săptămânal: „Strig către tine, căci Tu mă auzi, Dumnezeule: pleacă-ţi urechea şi ascultă cuvintele mele! Păzeşte-mă, Doamne, ca pe lumina ochilor, la umbra aripilor tale adăposteşte-mă!” (cf. Ps 16/17,6.8: Ant. la Intrare). Invocaţiile de la începutul acestei Sfinte Liturghii - „pleacă-ţi urechea, ascultă cuvintele mele, păzeşte-mă, adăposteşte-mă” - sunt ca primele note ale unei partituri muzicale. Ele dau tonul lecturilor liturgice care astăzi ne invită la rugăciune insistentă, fără încetare. Isus însuşi în Evanghelia zilei povesteşte o parabolă pentru a arăta ucenicilor că trebuie să se roage mereu, fără să se descurajeze (cf. Lc 18,1-8). De fapt, după înălţarea lui Isus la cer citim că apostolii în aşteptarea coborârii Duhului Sfânt, toţi într-un cuget „stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus” (Fap 1,14). Atitudinea rugătoare a creştinilor este reprezentată iconografic în catacombele Romei prin cunoscuta figură umană cu mâinile ridicate spre cer numită: „L’Orante –Rugătorul/ Rugătoarea”. Iar în renumita carte intitulată „Povestirile unui pelerin rus” (publicată în 1881 şi 1884) se arată felul în care piosul pelerin a aflat darul rugăciunii interiore şi neîncetate a inimii. Intrat într-o biserică să se roage, când se slujea Liturghia duminicală, a ascultat cuvintele apostolului Paul: „Rugaţi-vă fără încetare! Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voinţa lui Dumnezeu în Cristos Isus cu privire la voi!” (1Tes 5,17). Aceste cuvinte i s-au întipărit adînc în minte şi a început să se gândească, cum e posibil să se roage fără încetare, dacă fiecare trebuie neapărat să se îngrijească şi de atâtea lucruri pentru propria întreţinere? A căutat în Biblia sa şi a găsit scris că trebuie să se roage fără încetare, să se roage în orice clipă cu duhul şi să ridice mâinile în rugăciune în orice loc, Spun textele sacre: „Faceţi orice fel de rugăciuni şi cereri în Duh în orice timp!” (Ef 6,18); „Vreau ca bărbaţii să se roage în orice loc ridicându-şi mâinile sfinte, fără mânie şi ceartă” (1Tim 2,8). Renumitul pelerin s-a gândit îndelung, fără să găsească o soluţie. Atunci l-a întrebat pe un sacristan: „Ce înseamnă a se ruga fără încetare, cum se face?” Sacristanul i-a răspuns: „Fă cum este scris”. Pelerinul a continuat cu întrebările: „Cum e posibil să te rogi fără încetare?” „Pentru ce pui atâtea întrebări”-  a zis la urmă sacristanul lăsându-l singur. Şi pelerinul şi-a continuat drumul în căutare de răspuns: întreabă pe un preot, pe un episcop, pe alţii şi alţii şi peripeţiile au continuat până ce a descoperit rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Isus. Noi o căutăm în lecturile acestei Sfinte Liturghii.

1. La şcoala psalmilor biblici

Psalmul 16/17 cu invocaţiile de la început este rugăciunea de autoapărare înălţată de un om nevinovat care se vede încercuit de oameni nelegiuiţi ca de nişte bestii înfometate gata să-l sfâşie. Situaţia este dramatică, aşa cum se poate întâmpla în viaţa oricui. În cazul de faţă, rugătorul nedreptăţit de judecători îl implică direct pe Dumnezeu în convingerea că îi ia apărarea. Psalmistul este convins că va fi ascultat de Domnul care îl va ocroti ca pe pupila propriilor ochi. Cere să fie adăpostit de Dumnezeu la umbra aripilor sale. Imaginea evocă templul din Ierusalim şi chivotul legământului protejat de aripile a doi heruvimi. Aminteşte de Dumnezeu care asemenea unui vultur a purtat pe aripi poporul evreu la ieşirea din Egipt şi apoi în călătoria prin pustiu, cum se spune în cântarea lui Moise (cf. Dt 32,11). Amintindu-ne că am fost creaţi în mod minunat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi răscumpăraţi într-un mod şi mai minunat prin jertfa lui Isus pe Cruce, simţim nevoia firească de a da slavă lui Dumnezeu pentru a darul vieţii. Cuvântul lui Dumnezeu ce se desprinde din lecturile biblice ne îndeamnă să reflectăm asupra rugăciunii şi a necesităţii de a ne ruga fără încetare, cu perseverenţă.

2. Moise pe deal în rugăciune, în vale poporul luptă şi învinge

Un exemplu de perseverenţă în rugăciune este oferit azi de prima lectură luată din cartea Exodului 17,8-13. Moise se roagă sus pe un deal, în timp ce în pustiul din vale poporul israelit luptă pentru supravieţuire împotriva lui Amalec. Se roagă cu mâinile ridicate, implorând puterea lui Dumnezeu pentru poporul său. Când Moise îşi lăsa mâinile în jos din cauza oboselii, erau mai tari şi înaintau duşmanii. Când el relua rugăciunea, puterea lui Dumnezeu revenea în rândul combatanţilor lui Israel. Este o imagine pe care scriitorul sacru o zugrăveşte în faţa cititorilor pentru a-i îndemna la rugăciune continuă şi insistentă. Fiindcă mâinile lui Moise cădeau de oboseală, au luat o piatră, au pus-o lângă el şi el s-a aşezat pe ea; Aaron şi Hur îi sprijineau mâinile, unul de o parte, iar altul de cealaltă. Astfel mâinile lui Moise au rămas ridicate până la asfinţitul soarelui. Şi Iosue i-a învins pe amaleciţi: conclude autorul sacru. Moise, rugătorul biblic, anticipează cu peste o mie de ani personajele „orante”  reprezentate în catacombele creştine. El este marele model de rugăciune pentru poporul Vechiului Legământ şi o prefigurare a lui Isus care cu braţele întinse pe Cruce se roagă Tatălui şi se jertfeşte pentru salvarea întregii lumi.

3. Cântecul santinelei divine

Adunarea credincioşilor răspunde la prima lectură cu psalmul 120/121, unul dintre psalmii graduali, un imn de pelerinaj, considerat drept cântarea santinelei divine. Din valea călătoriei pământeşti, pelerinul îşi îndreaptă privirea ochilor nu spre locurile înalte unde sunt altarele idolilor, ci spre templul de pe muntele Sion şi spre stânca tare care este Domnul. După întrebarea retorică iniţială, psalmistul se abandonează preamăririi lui Dumnezeu invocat ca „păzitorul lui Israel”, care nu cunoaşte somn, este mereu prezent şi are grijă de credincioşii săi. Imaginile se acumulează: Dumnezeu este umbra protectoare de soarele implacabil din pustiu, este apărătorul care stă la dreapta protejatului său; este atent să-l ferească de influenţa malefică exercitată de lumina palidă a lunii, care, cum se credea în Orient, poate provoca orbirea ochilor şi năucirea minţii. Toată viaţa celui credincios se desfăşoară sub semnul benefic al lui Dumnezeu: în limbajul semit „intrarea” şi „ieşirea” (venirea în lume şi plecarea din lume) reprezintă cei doi poli extremi ai existenţei, deci toate acţiunile de la naştere până la moarte. Dar în loc să vorbim despre rugăciune, să intrăm îndată în rugăciune însoţiţi de psalmist, amintindu-ne că şi Isus s-a folosit de rugăciunea psalmilor, inclusiv pe Cruce. „Ajutorul nostru vine de la Domnul, care a făcut cerul şi pământul. Îmi ridic ochii spre munţi şi mă întreb: "De unde-mi va veni ajutorul?" Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerul şi pământul. Nu va lăsa să ţi se clatine piciorul şi nu va aţipi cel care te păzeşte. El nu aţipeşte, nu doarme cel care-l păzeşte pe Israel. Domnul este păzitorul tău, Domnul este umbra ocrotitoare la dreapta ta. Ziua soarele nu-ţi va dăuna, nici luna în timpul nopţii. Domnul să te păzească de orice rău, să-ţi apere viaţa. Domnul să te păzească la plecare şi la venire, acum şi totdeauna” (Ps 120/121,1-8).

4. Stăruinţa unei văduve înduplecă judecătorul nedrept

Un alt exemplu de perseverenţă în rugăciune îl oferă pericopa evanghelică de la Sfântul Luca 18,1-8. Isus povesteşte o parabolă pentru a arăta ucenicilor săi că trebuie să se roage mereu, fără să se descurajeze. Un judecător nedrept, fără credinţă şi fără lege, nu voia să apere drepturile unei văduve căreia, probabil, îi fuseseră răpite bunurile lăsate de soţul decedat. Era o femeie insistentă, de-a dreptul enervantă, supărătoare, agasantă. S-a întors iar şi iar să-şi facă auzit glasul, să-şi expună raţiunile şi să ceară dreptate chiar în miez de noapte. Şi judecătorul a sfârşit prin a o asculta, nu de dragul dreptăţii dar ca să scape de femeia sâcâitoare. Dacă rugăciunile insistente au fost ascultate de judecătorul nedrept, oare nu vor fi ascultate de Dumnezeu care este Tatăl vostru? „Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el? Îi va lăsa oare multă vreme ca să aştepte? Vă spun că le va face dreptate în curând”.

5. Cine este văduva?

Femeia care în parabola lui Isus se adresează judecătorului să-i facă dreptate împotriva adversarului, simbolizează Biserica, o comunitate care - cum scrie evanghelistul Luca - nu are în sine nici o putere şi nu este în stare să ajungă la înţelegeri cu puterile pământeşti. Este o Biserică în genunchi, Biserica în rugăciune. O văduvă care nu are nimic de dăruit, căci este săracă precum speranţa şi lipsită de apărare, precum inocenţa. Are însă o forţă răzbătătoare: credinţa în dreptatea lui Dumnezeu. Dar această Biserică are un duşman. Este satana, adversarul lui Dumnezeu şi al lui Cristos, deci şi potrivnicul Bisericii. Biserica singură nu-i poate rezista. I se poate împotrivi doar în rugăciune cu Isus. Aşa este şi ucenicul lui Isus, creştinul din orice loc şi dintotdeauna.

6. Cine este judecătorul?

S-ar părea că nu este Dumnezeu, deoarece judecătorul descris în parabolă apare nedrept, surd la rugile oricui (Lc 18,2) şi de aceea insensibil la cererile sărmanei văduve. Cu toate limitele exprimate de parabolă (toate au mai mult de una), acest judecător este chiar Dumnezeu. Că Dumnezeu este nedrept, că nu ascultă pe nimeni şi cu atât mai puţin rugăciunile oamenilor săraci, este ceea ce gândesc şi mulţi creştini. Descurajaţi de „tăcerea” sau de „absenţa” lui Dumnezeu în lume, mulţi ajung să se clatine în credinţă şi uneori să o piardă. Unor asemenea oameni nu este uşor să le vorbeşti despre Dumnezeu în faţa ororilor la care omenirea a asistat ca spectatoare inermă şi le-a fost victimă, mai cu seamă în secolul XX. Ne gândim la cele două războaie mondiale şi la dictaturile totalitare reprezentate de nazism şi comunism. Exterminarea evreilor şi a ţiganilor şi apoi gulagurile din blocul bolşevic sunt tragedii enorme care au mutilat umanitatea şi au desfigurat omul. Dar parabola se încheie cu triumful văduvei asupra adversarului care cedează la cererile ei sâcâitoare şi insistente. Din această concluzie şi din comentariul pe care îl face Isus, parabola se poate rezuma în două cuvinte: Biruinţa rugăciunii. Ca subtitlu ar putea sta cuvintele inspirate din prima scrisoare a Sfântului Ioan: „Aceasta este victoria care învinge lumea, credinţa voastră” (cf. 1In 5,4).

7. Isus, modelul rugătorului

Din Evanghelii înţelegem că potrivit lui Isus a se ruga înseamnă a vorbi cu Dumnezeu, Tatăl nostru, care este mereu prezent şi iubitor aproape de noi. Să ne întreţinem cu Dumnezeu, încrezători asemenea unui copil care vorbeşte cu mama sa. Ca toţi evreii practicanţi, Isus se duce în fiecare zi de sărbătoare în casa de rugăciune ca să asculte şi uneori să citească şi să explice consătenilor cuvântul lui Dumnezeu. El nu numai că trăieşte sub privirea Tatălui fiecare moment din viaţa sa, că adesea vorbeşte cu el folosind cuvinte simple, spontane, dar alimentează continuu amintirea Tatălui. Când ucenicii se întorc din primul tur misionar şi povestesc că totul a mers bine, Isus plin de bucurie exclamă cu glas tare: „Tată, îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc că ai ascuns acestea celor mari şi înţelepţi şi le-ai descoperit celor mici” (Lc 10,21). Când l-a înviat pe Lazăr, chemându-l afară din mormânt, exclamă: „Părinte, îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Eu ştiam că tu mereu mă asculţi” (In 11,41). Isus se roagă în special în momentele importante ale vieţii. Pentru a se orienta în vocaţia sa mesianică, Isus se retrage în pustiu mai multe zile. Singur, în comuniune personală şi intimă cu Tatăl, îi vorbeşte, îl ascultă meditând îndelung asupra Sfintelor Scripturi. Se retrage deseori pe munte dis de dimineaţă, reînnoieşte zilnic şi reînnoadă sentimentele de iubire filială faţă da Tatăl. Petrece noaptea în rugăciune înainte de alegerea apostolilor, la fel şi noaptea dinaintea pătimirii sale. Pe cruce, în clipa supremă a morţii, Isus se roagă recitând psalmul 21/22, rugăciunea pe care evreii o adresau lui Dumnezeu în momentele de mare suferinţă. Se roagă cu cuvinte cunoscute, memorizate. Memoria păstrează rugăciunea pentru momentele în care rugătorul, asemenea lui Moise pe munte, simte că mâinile îi cad de oboseală şi că se pierde ca unul căruia nu-i mai vin cuvintele. Tocmai în acele clipe, rugăciunea scoasă din memorie se înalţă din adâncul inimii, acolo unde fiecare a depus această comoară de preţ spre a nu o pierde. Este atât de important a-i învăţa rugăciunile pe copii. Este o sarcină educativă ce nu trebuie neglijată, mai ales acum în epoca informaticii, când totul, la nevoie, poate fi găsit în calculator şi aproape nimic în pământul fertil al memoriei.

8. Cuvinte puţine sau multe?

În Evanghelia după Sfântul Matei Isus învaţă: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii, care cred că vor fi ascultaţi pentru vorbăria lor. Aşadar, să nu vă asemănaţi cu ei, căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, înainte ca să-i cereţi" (Mt 6,7-8). În Evangheliei zilei (cf. Lc 18,1-8), Isus pare că se contrazice. Ne îndeamnă „să strigăm zi şi noapte la Dumnezeu”. „Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el? Îi va lăsa oare multă vreme ca să aştepte? Vă spun că le va face dreptate în curând” (Lc 18,7-8). În orice caz, sensul pare să fie acesta: „Dacă voi credeţi că sunteţi fii ai lui Dumnezeu, comportaţi-vă ca şi cu tatăl vostru. Puţine cuvinte sunt îndeajuns. Dar dacă nu vă ascultă, insistaţi, strigaţi, nu-l lăsaţi o clipă, nu-i daţi răgaz. Cu tatăl şi cu mama voastră nu faceţi aşa?” Este o atitudine firească a celor mici. La fel este şi preamărirea lui Dumnezeu, adoraţia sau închinarea, din moment ce am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui. Imaginea îşi caută continuu modelul, precum fiul caută privirea tatălui şi a mamei încă înainte de a putea vorbi. Şi cine nu a trecut prin situaţii dificile ale vieţii în care să nu fi simţit clar nevoia de a-l invoca pe Dumnezeu?

9. Rugaţi-vă mereu fără a vă descuraja!

Rugaţi-vă, nu ca obligaţie, dar ca necesitate precum respiraţia pentru a trăi. Scrie Sfântul Augustin: „Dă-mi unul care iubeşte şi va înţelege tot ceea ce spun...Dă-mi unul care arde de dorinţă… şi va înţelege ceea ce afirm” (Trat. 26,4-6: CCL 36,261-263) A se ruga, nu înseamnă „a spune rugăciuni”. A se ruga este ca a iubi. Şi cine îi vrea bine cuiva, face aceasta „zi şi noapte”, ca un „strigăt continuu”. Este o stare a inimii ce nu oboseşte. Tommaso da Celano, biograful sărăcuţului din Assisi, notează că „fratele Francisc la sfârşitul vieţii nu se mai ruga, căci devenise el însuşi rugăciune”. Într-adevăr, la sfârşit, rugăciunea noastră nu mai tinde să obţină ceea ce cere, deoarece îl obţine pe însuşi Dumnezeu. Rugăciunea este comuniune de viaţă cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul lumii, ai milă de mine păcătosul! Iar Tu, Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii, acum şi în ceasul morţii noastre! Aşa să fie pentru fiecare.

10. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, dă-ne, te rugăm, harul să voim întotdeauna ceea ce voieşti Tu şi să slujim măririi tale cu inimă neîmpărţită. Amin.

Să aveţi o „Duminică frumoasă!”

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 14 octombrie 2022)

14 octombrie 2022, 13:18