Consideraţii omiletice la Duminica a VII-a de peste an (A): Porunca dificilă, dar nu imposibilă

(Vatican News – 19 februarie 2023) E Ziua Domnului, duminica ce precede începutul Postului Mare. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie se deschide cu o mărturisire de credinţă din psalmii biblici: „Doamne, eu am încredere în bunătatea ta. Inima mea tresaltă de bucurie pentru mântuirea ta. Îi voi cânta Domnului, pentru că m-a copleşit cu daruri!” (Ps 12/13,6: Ant. la intrare). Nu ne îndoim de iubirea lui milostivă, căci „Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin faptul că, încă pe când eram păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (Rom 5,10). Isus l-a făcut cunoscut pe Tatăl ceresc şi l-a revelat cu pilda vieţii până la dăruirea totală de sine. Nu s-a opus potrivnicilor în timpul pătimirii, căci „insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu ameninţa, ci s-a dat pe sine în mâna celui care judecă cu dreptate. El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate”. Prin rănile lui am fost vindecaţi (cf. 1Pt 2, 23-24). Isus a trăit ceea ce profetul a scris despre slujitorul lui Dumnezeu: „Spatele l-am dat spre bătăi şi obrajii mei spre pălmuiri, şi faţa mea nu am ferit-o de ruşinea scuipărilor” (Is 50,6). În faţa lui Isus care acceptă de bunăvoie moartea în cruce pentru salvarea noastră suntem mai dispuşi să ascultăm învăţătura sa despre iubirea de duşmani. Pare că cere imposibilul de la discipolii săi. Însă, absurdă şi de o cruzime inimaginabilă era şi legea talionului cunoscută prin expresiile: „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” şi pe care Isus o depăşeşte. Dacă ar fi rămas în vigoare, toţi oamenii ar fi orbi şi fără dinţi.

1. Fiţi sfinţi, pentru că eu sunt sfânt!

Încă din vechime Dumnezeu a propus poporului biblic un „cod al sfinţeniei” (cf. Lev cc. 17-26): „«Fiţi sfinţi, căci sfânt sunt eu, Domnul Dumnezeul vostru! Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău ca să nu porţi păcat din cauza lui! Să nu te răzbuni şi să nu ţii ură pe fiii poporului tău! Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! Eu sunt Domnul»” (Lev 19,2.17-18: prima lectură). De-a lungul istoriei poporul lui Israelul şi-a căutat o demnitate care să o reflecteze pe cea a lui Dumnezeu; urmărea să imite comportamentul lui Dumnezeu cu scopul de a-i aparţine ca popor. Acest ideal trebuia urmărit şi trăit în viaţa zilnică:

2.  De partea lui Dumnezeu, solidari cu semenii

Dar, ce înseamnă a fi sfânt?  Nu este un cuvânt lesne de înţeles. Toţi avem o oarecare idee despre sfinţenie, deşi vagă şi imprecisă. Văzută în Dumnezeu, „sfinţenia” se referă la măreţia şi distanţa lui în raport cu omul. În mod paradoxal, sfinţenia se manifestă în apropierea lui Dumnezeu faţă de oameni. Cel care este infinit diferit se apropie de noi pentru a ne ridica şi atrage la sine. Văzută în om, sfinţenia înseamnă apartenenţa completă, trup şi suflet, Domnului. „Sfânt” este acela care are curajul să stea de partea lui Dumnezeu şi nu de partea lumii. Cu cât omul aparţine mai mult lui Dumnezeu, cu atât se regăseşte pe sine, regăseşte lumea şi pe semenii săi în modul cel mai adevărat. Păcatul, egoismul, falsele idealuri şi logica deviantă, sunt toate realităţi pe care lumea le consideră indispensabile, dacă nu chiar semne ale fidelităţii faţă de om. Adevărul este că ele compromit solidaritatea cu semenii. În schimb, a aparţine şi a fi ai lui Dumnezeu şi nu ai lumii înseamnă „a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine”.

3. Imitarea lui Dumnezeu

Textul poruncii iubirii de aproapele se încheie cu afirmaţia: „Eu sunt Domnul” (Lev 19,18). Pentru ce? Expresia revine frecvent în cartea Liviticului. Ea nu subliniază doar faptul că Dumnezeu are toate drepturile de a porunci oamenilor şi de a fi ascultat de ei. În realitate, prin această expresie Dumnezeu ne invită să-l imităm, să ne însuşim gândurile şi judecăţile lui. Este ca şi cum ar zice: „Eu, Domnul, gândesc şi judec astfel şi mă comport astfel; gândiţi şi comportaţi-vă şi voi în acelaşi mod. Eraţi sclavi în Egipt şi eu v-am eliberat; sunteţi păcătoşi şi eu continuu să vă iert. Pentru ce nu faceţi la fel şi voi cu semenii voştri?”

4. Dincolo de  „legea talionului”

În Evanghelia acestei duminici (cf. Mt 5,38-48), Isus propune discipolilor acelaşi raţionament. Dacă Dumnezeu face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, atunci şi voi „iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută”. În continuarea predicii de pe munte, Isus le cere discipolilor să depăşească „legea talionului”. Aceasta a fost o lege penală la unele popoare din vechime, potrivit căreia vinovatul era tratat în acelaşi chip în care a procedat, sau a vrut să procedeze, cu victima sa, adică inculpatului i se aplică o pedeapsă identică sau similară cu răul săvârşit de el. Formularea acestei legi o găsim mai întâi în cartea Exodului: „Iar de va fi vreo altă vătămare, atunci să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie” (cf. Ex 21,23-25). Deşi astăzi pare de o cruzime inimaginabilă, Legea talionului reprezenta la vremea ei un adevărat progres în comparaţie cu practicile anterioare bazate pe răzbunarea personală ce nu cunoaşte limite. Când omul îşi face singur dreptate nu ştie să pună frâu răzbunării. În orice caz, în timpul lui Isus legea talionului fusese mult depăşită, dar Isus desăvârşeşte dreptatea celor din vechime propunând trei exemple: întoarcerea celuilalt obraz; lăsarea nu doar a tunicii dar şi mantiei, parcurgerea unei duble distanţe. Aţi auzit că s-a spus: «Ochi pentru ochi» şi «dinte pentru dinte!» Eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău; ba mai mult, dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt! Celui care vrea să te judece şi să-ţi ia tunica, lasă-i şi mantia, iar dacă cineva te-ar constrânge să faci o mie de paşi, mergi cu el două! Celui care îţi cere dă-i şi celui care vrea să împrumute de la tine nu-i întoarce spatele” (Mt 5,38-42).

5. Culmea iubirii de aproapele

„Aţi auzit că s-a spus: «Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău!»  Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută, ca să deveniţi fiii Tatălui vostru care este în ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi!  Căci, dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi vameşii?  Şi dacă îi salutaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Oare nu fac acelaşi lucru şi păgânii?  Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit!" (Mt 5,43-48). „A iubi” (agapáo) înseamnă iubire totală, activă, solidară, care nu aşteaptă răsplată pentru darul oferit. Discipolul lui Cristos nu aşteaptă ca duşmanul să se îmbuneze, ca apoi să-l poată iubi. Îl iubeşte înainte de orice schimbare a lui. Desigur, îi doreşte îndreptarea şi se roagă pentru el. Discipolul lui Isus se consideră responsabil de potrivnicul său chiar înainte ca acesta să se corecteze. Astfel înţeleasă, iubirea de duşmani este culmea iubirii de aproapele.

6. O iubire incluzivă şi gratuită

Iubirea de duşmani pune în evidenţă, cum nu se întâmplă în nici o altă formă de iubire, cele două trăsături ale adevăratei iubiri evanghelice. Înainte de toate, tendinţa spre universalitate. În iubirea faţă de duşmani noţiunea de „aproapele” se lărgeşte şi îl cuprinde şi pe acela care este „cel mai de departe”. Şi cine este mai departe decât „duşmanul” cuiva? Apoi, trăsătura gratuităţii care este sufletul oricărei adevărate iubiri. Isus îi invită pe discipoli să nu se mărginească la a-i iubi doar pe cei care manifestă un anumit interes sau afect faţă de ei: „Căci, dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi vameşii? Şi dacă îi salutaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Oare nu fac acelaşi lucru şi păgânii?” (Mt 5,46-47). Iubirea discipolului trebuie să se extindă şi la cei care nu-l iubesc sau chiar îl nedreptăţesc personal şi îl persecută. Aşadar, o iubire gratuită ce nu exclude pe nimeni.

7. Dincolo de emoţii, acte concrete de bunăvoinţă

Bineînţeles, iubirea despre care vorbeşte Isus nu se referă la emoţii şi sentimente. Iubirea creştină este o atitudine de bunăvoinţă ce se traduce în acţiuni concrete: „a ne ruga pentru cei care ne prigonesc”; „a-i saluta” pe cei care nu sunt fraţi ai noştri. A-i iubi pe proprii duşmani înseamnă a se ruga lui Dumnezeu pentru ei şi a-i saluta, adică a le dori „pace” (shalόm). A dori ca şi duşmanii noştri să beneficieze de bunurile mesianice promise de Dumnezeu. În fragmentul paralel reprodus de evanghelistul Luca porunca iubirii de duşmani este precizată prin trei imperative: „faceţi bine celor care vă urăsc, binecuvântaţi-i pe cei care vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei care vă defăimează” (cf. Lc 6,27-28). Desigur, aceste cerinţe sunt paradoxale, dar este vorba de Evanghelie. Pe de altă parte, reflectând mai bine, intuim că iertarea însăşi este un ceva contradictoriu, paradoxal. Cu toate acestea, iertarea este necesară pentru convieţuirea la orice nivel: în relaţiile de familie, între prieteni, în societate, şi de-a dreptul în relaţiile dintre popoare. Fără un minim de îngăduinţă şi de împăcare lumea se nimiceşte singură. Un rabin din vechime obişnuia să repete că atunci când Dumnezeu a creat lumea, nu reuşea să o facă să stea în picioare. Apoi a creat iertarea, şi lumea a stat în picioare.

8. Desăvârşiţi precum Tatăl

A accepta invitaţia şi porunca de a fi desăvârşiţi precum Tatăl ceresc înseamnă a păzi cuvântul lui Cristos de pe muntele fericirilor: Fericiţi cei săraci în duh, blânzi, milostivi, loiali, curaţi cu inima, făcători şi purtători de pace. Pe scurt, înseamnă a fi „fii ai lui Dumnezeu”. „Dacă cineva păstrează cuvântul lui Cristos, într-adevăr iubirea lui Dumnezeu în el este desăvârşită” (1In 2,5: aclamaţie la Evanghelie). Isus cere discipolilor să-i iubească pe duşmani şi să se roage pentru cei care îi persecută, aşa cum el va face pe cruce. Sunt cuvintele cele mai angajante rostite de Isus. Motivul este concludent: „Voiţi să fiţi fii ai lui Dumnezeu? Comportaţi-vă precum Tatăl vostru care face să răsară soarele peste cei buni şi peste cei răi”.

9.  Ceream dreptate, nu răzbunare

Franco Di Girolamo, un inginer din oraşul italian Pescara, se stabilise în 1992 împreună cu familia la Singapore pentru motive de muncă. Un tânăr de 18 ani, descoperit de soţia inginerului în timpul furtului, a ucis-o. Prins de poliţie, hoţul a fost condamnat la moarte. Toţi în Singapore au zis şi au scris: „S-a făcut dreptate. Un delincvent mai puţin!”. Dar inginerul Franco Di Girolamo, soţul femeii ucise, i-a spus unui ziarist: „Am sperat până în ultima clipă, eu şi copii mei, ca tânărul să nu fie condamnat la moarte. Suntem catolici. Ceream dreptate, nu răzbunare”. În timpul procesului, îi cunoscuse pe părinţii tânărului asasin şi, vorbind la telefon în Italia, i-a destăinuit mamei: „se aseamănă cu tine şi cu tata. Sunt foarte bătrâni”. La rândul ei, mama inginerului le-a spus ziariştilor că fiul ei „este foarte tulburat de destinul acelui băiat. Avea tot viitorul înaintea lui. Cui şi la ce serveşte că i-au luat viaţa?” (Din „Vita pastorale”, Periodici San Paolo, febbraio 1993, p.78). Este doar una din multele fapte de iertare creştină inspirate din predica lui Isus de pe munte. Uneori le citim în ziare dar le uităm repede. Ele sunt răspunsul cel mai bun dat celor ce susţin că iertarea este imposibilă, inutilă, contraproductivă, ba chiar ceva pentru visători, într-o lume ce se hrăneşte de secole cu violenţă şi sânge. Ce-i de spus?

10. Sunteţi ai lui Cristos

Desigur, iertarea nu este un lucru uşor; pare un paradox şi într-adevăr este. Însă, aceasta este înţelepciunea lui Dumnezeu revelată în Isus Cristos. Apostolul Paul avertizează: „Să nu se înşele nimeni!... Dacă cineva dintre voi crede că este înţelept în lumea aceasta, să devină nebun ca să ajungă înţelept, pentru că înţelepciunea acestei lumi este o nebunie înaintea lui Dumnezeu”. Acelaşi apostol ne aminteşte: „Fraţilor, nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl va distruge pe el. Căci templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi, este sfânt… căci este scris: „El îi va pierde pe cei înţelepţi în şiretenia lor” şi din nou: „Domnul cunoaşte gândurile celor înţelepţi el ştie că sunt zadarnice”. Astfel încât nimeni să nu se laude cu oamenii, căci toate sunt ale voastre: fie Paul, fie Apolo, fie Chefa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie cele prezente, fie cele viitoare: toate sunt ale voastre, iar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu” (1Cor 3,16-23: lectura a doua).

11. Cântarea psalmistului: Domnul este îndurător şi milostiv!

.Bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu s-au manifestat pentru noi în Isus Cristos. Să-i aducem ofranda buzelor ca expresie a mulţumirii: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvânteze numele său cel sfânt! Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita nicicând de binefacerile sale! El îţi iartă toate nelegiuirile şi te vindecă de orice boală. El îţi răscumpără viaţa din adânc şi te încununează cu îndurare şi dragoste. Domnul este îndurător şi milostiv, el este îndelung răbdător şi plin de îndurare. El nu face după greşelile noastre, nici nu ne răsplăteşte după fărădelegile noastre. Cât de departe este răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează de la noi nelegiuirile noastre. Aşa cum un tată îşi iubeşte copiii, aşa îi iubeşte Domnul pe cei care se tem de el” (Ps 102/103,1-4.8.10.12-13: psalmul responsorial).

12. Rugăciunea Bisericii

Atotputernice Dumnezeule, dăruieşte-ne, te rugăm, harul să cugetăm pururi la cele spirituale, ca să împlinim ceea ce e plăcut înaintea ta, şi prin cuvânt, şi prin faptă.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată!”

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 17 februarie 2023).