Giotto (cca. 1300): Intrarea în Ierusalim a Domnului

BISERICĂ

Consideraţii omiletice la Duminica Floriilor (A): Intrarea Domnului în Ierusalim

Cristos a suferit pentru voi lăsându-vă exemplu ca să mergeţi pe urmele lui. Există o vindecare ce se realizează cu ajutorul ochilor. Cine priveşte cu credinţă la Cristos înălţat pe cruce este tămăduit nu numai în suflet, dar şi în memorie, în sentimente şi uneori chiar în trup. „El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate. Prin rănile lui aţi fost vindecaţi”.

(Vatican News – 2 aprilie 2023) E Ziua Domnului. Duminica Floriilor deschide marea Săptămână sfântă. Prin forţa sugestivă a gesturilor şi semnelor liturgice Biserica îi face pe credincioşi să participe în mod cât mai conştient la tainele credinţei. Suntem astfel conduşi în inima misterului pascal constituit de patima, moartea şi învierea lui Isus. Liturghia duminicii este marcată de două aspecte particulare: primul este procesiunea iniţială în care credincioşii purtând ramuri în mâini înaintează spre biserică în amintirea intrării lui Isus în Ierusalim. Al doilea aspect liturgic deosebit este proclamarea pe roluri a Patimii Domnului, care anul acesta este luată din Evanghelia după sfântul Matei.

1. Invitaţie liturgică

La începutul celebrării preotul adresează adunării credincioşilor acest îndemn: Fraţilor preaiubiţi, în timpul postului de patruzeci de zile ne-am pregătit inimile prin pocăinţă şi fapte de iubire iar azi ne-am adunat să începem cu întreaga Biserică celebrarea misterului pascal, al morţii şi învierii Domnului nostru Isus Cristos, mister pentru îndeplinirea căruia el a intrat în cetatea sa, Ierusalim. Celebrând, aşadar, cu toată credinţa şi evlavia intrarea mântuitoare a lui Isus, să-l urmăm şi noi pe Domnul, pentru ca împărtăşindu-ne, prin har, de crucea lui, să avem parte de înviere şi viaţă.

2. Intrarea în Ierusalim

Intrarea lui Isus în Ierusalim ca Rege mesianic are o înfăţişare paşnică de mare entuziasm. Cu şase zile înainte de marea sărbătoare a Paştelui, când Domnul a venit în cetatea Ierusalimului, copiii i-au ieşit în întâmpinare purtând în mâini ramuri de palmier şi strigând cu glas puternic: „Osana întru cei de sus! Binecuvântat fii tu, care ai venit la noi, în marea ta îndurare!". Isus înaintează călare pe un măgăruş - o măgăriţă şi cu ea un mânz, cum se citeşte la evangheliştii Matei şi Marcu citând profeţia lui Zaharia 9,9: „Spuneţi fiicei Sionului. Iată regele tău vine la tine blând, aşezat pe o măgăriţă şi un mânz, puiul unui animal de povară” (Mt 21,5).

3. Celebrare liturgică în lumina Scripturilor

Primele două lecturi, Profetul şi Apostolul, deschid perspectiva teologică în care se celebrează Săptămână mare. Patima şi moartea lui Isus sunt calea care duce la înviere. Răstignirea şi moartea lui Isus sunt prezentate în lumina Scripturilor ca mister de totală supunere faţă de Tatăl. Ascultarea sa este întruchipată de „slujitorul Domnului”. Acest personaj misterios cântat de profetul Isaia Profetul prezintă un personaj care salvează lumea păşind pe calea suferinţei; nu are înfăţişarea unui rege purtat în triumf dar chipul unui om umilit (cf. Is 50,4-9). Existenţa lui Isus pare destinată să sfârşească pe lemnul Crucii. Însă, în despuierea de sine până la treapta cea mai de jos a existenţei omeneşti se întrevăd zorii Paştelui. După ce a trecut prin tunelul întunecat al suferinţelor şi morţii, Cristos este înălţat în splendoarea dumnezeirii.

4. Căci Dumnezeu l-a ascultat şi l-a înălţat

Isus moare lansând strigătul săracilor, pentru că ştie că Dumnezeu ascultă strigătul săracului (cf. Ex 2,24; 3,7; 22,22.26). Cu această credinţă Isus intră în moarte, fiind sigur că este ascultat. Autorul scrisorii către Evrei comentează pe larg atitudinea lui Isus: „În zilele vieţii sale pământeşti, el a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui” (Evr 5,7). Dumnezeu a ascultat strigătul lui Isus, pentru că „s-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce. Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume” (Fil 2,8-9). Învierea este răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea şi la darul lui Isus care şi-a oferit viaţa. Cu învierea lui Isus, Tatăl anunţă lumii întregi această veste bună: Cine trăieşte viaţa ca Isus, slujindu-i pe fraţi, este biruitor şi va trăi pentru totdeauna, chiar dacă moare ucis de oamenii! Aceasta este vestea bună a Împărăţiei care se naşte din cruce!

5. Vindecaţi prin rănile lui Isus

Există o vindecare ce se realizează cu ajutorul ochilor. Evreii care, în pustiu, erau muşcaţi de şerpi veninoşi, dacă priveau şarpele de aramă înălţat de Moise, se vindecau. (Num 21,8-9) Acel simbol, îl reprezenta pe Cristos. Cine priveşte cu credinţă către Cristos înălţat pe cruce este tămăduit nu numai în suflet, dar şi în memorie, în afecte, şi uneori chiar în trupul său. „Prin rănile lui am fost vindecaţi” (Is 53,5). În prima sa scrisoare apostolul Petru ne aminteşte: „Cristos a suferit pentru voi lăsându-vă exemplu ca să mergeţi pe urmele lui. El, care nu a săvârşit păcat, şi nici nu s-a găsit înşelăciune în gura lui, care, insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu ameninţa, ci s-a dat pe sine în mâna celui care judecă cu dreptate. El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate. Prin rănile lui aţi fost vindecaţi” (1Pt 2, 21-24).

6. Scăldătoarea miraculoasă

Ştim că la Ierusalim exista în vremea lui Isus o scăldătoare miraculoasă lângă Poarta Oilor. Avea cinci porticuri sub care zăceau o mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, paralizaţi. Apa piscinei era mişcată periodic şi cine reuşea să se arunce în ea ieşea vindecat (cf In 5,1-8). Aici, Isus a vindecat un bolnav care aştepta de 38 de ani prilejul de a se vindeca, dar nu avea pe nimeni care să-l arunce în apă la timpul potrivit. Patima lui Cristos este ca o mare scăldătoare a cărei apă este „mişcată” mai abundent în săptămâna sfântă de harul Domnului care trece prin Biserică. Cine are curajul să se arunce în ea cu credinţă şi gratitudine, va ieşi vindecat. „A se arunca în scăldătoare” înseamnă în mod concret a face o bună mărturisire sacramentală, o spovadă bună. A se împăca cu Dumnezeu şi a nu mai amâna de la o zi la alta, de la un an la altul. Înseamnă a face Paştele cu adevărat, adică a trece de la moartea păcatului la viaţa nouă cu Cristos. În familiile noastre există obiceiul de a face în case „marea curăţenie” în vederea sărbătorii Paştelui. Să nu o facem doar pentru casa materială, doar „în exterior”, dar şi înlăuntrul nostru, în inimile noastre.

7. Domnul vine mereu

Sf. Matei este singurul dintre evanghelişti care menţionează că la moartea lui Isus s-au deschis mormintele „şi multe trupuri ale sfinţilor morţi au înviat” (Mt 27,52). În moartea lui Isus, Fiul ascultător de Tatăl până la ultima suflare, înviem în mod tainic şi primim viaţa cea nouă. A-l primi pe cel care vine în numele Domnului, la fel ca mulţimile la Ierusalim, înseamnă a primi viaţa nouă pe care el vine să ne-o dea prin oferirea de sine. Intrarea lui Isus în Ierusalim este ca o reprezentare anticipată a ceea ce Biserica face la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. „Duminica Floriilor” nu a rămas ceva din trecut. În cel mai vechi text liturgic post-pascal pe care îl cunoaştem (Didaché, cca 100 d.C.), înainte de împărţirea Sfintelor Daruri apare deja aclamaţia „Osana” împreună cu „Maranatha”: „Să vină harul şi să treacă lumea aceasta! Osana Dumnezeului lui David. Dacă este cineva sfânt, să vină! Dacă nu este, să se pocăiască! Maranatha. Amin” (10,6). Foarte devreme au fost introduse în Liturghie şi cuvintele aclamaţiei: „Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului” (Benedictus).

8. „Toate izvoarele mele sunt în tine”

Însoţindu-l la intrarea în Oraşul Sfânt, Biserica îl contemplă pe Domnul venind mereu sub chipul smerit al pâinii şi al vinului. Îl salută în sfânta Euharistie pe Acela care vine în adunarea credincioşilor, care rămâne mereu „Cel care vine” şi care ne pregăteşte la marea sa venire. Euharistia este izvorul vieţii creştine, al vieţii bisericeşti, al transfigurării creaţiei, al sfinţeniei, al misiunii şi al slujirii. Călătorim spre Domnul ca pelerini şi Domnul însuşi vine ca pelerin în întâmpinarea noastră şi ne conduce cu sine în marea trecere care este Paştele său, adică trecerea prin Cruce şi Înviere în Ierusalimul definitiv. Cei familiarizaţi cu rugăciunea psalmilor cunosc bine acel scurt text care laudă Sionul ca mama tuturor popoarelor. E vorba de Psalmul 87/86 care conturează o geografie spirituală ce reuneşte în mod ideal orice limbă, popor şi naţiune spunând despre Sion (Ierusalim): „Toate izvoarele mele sunt în tine”. „Toţi ne-am născut acolo”. Locuinţa lui Dumnezeu cu fiii oamenilor se ridică şi se dezvoltă deja în mijlocul acestei lumi prin împărtăşirea cu Trupul Domnului.

9. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu ai dat neamului omenesc un exemplu de umilinţă în Mântuitorul nostru, care s-a făcut om şi a îndurat moartea pe cruce: dă-ne harul să învăţăm a-l urma în răbdare, şi astfel, să ne învrednicim a fi părtaşi de învierea sa.

Să aveţi o "Săptămână Sfântă binecuvântată!"

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 31 martie 2023)