Inaltarea Domnului: consideratii omiletice

BISERICĂ

Consideraţii omiletice la Înălţarea Domnului (A): Îmi veţi fi mie martori

Martor este acela care trăieşte în viaţa concretă mesajul pe care îl anunţă şi trăindu-l îl face credibil. Sunt discipoli care vorbesc despre Isus doar în privat, în ascuns, între prieteni. Martorul lui Isus vorbeşte în public, în faţa oricui şi oriunde este nevoie de mărturia Evangheliei. Iar cursa mărturiei se extinde de la Ierusalim şi până la marginile pământului

(Vatican News - 18 mai 2023) E Sărbătoare. Înălţarea Domnului este un mister de slavă. La sfânta şi dumnezeiasca Liturghie îl preamărim pe Domnul nostru Isus Cristos care, la patruzeci de zile după învierea din morţi, s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul. Înălţarea lui Isus la cer înseamnă sosirea la capătul „drumului pământesc”: prin crucea şi învierea sa Fiul se întoarce la Tatăl. Dar Înălţarea lui Isus marchează şi începutul unui nou drum între oameni. Este drumul Bisericii care continuă drumul lui Isus. Aşadar, evenimentul înălţării lui Isus la cer nu este un adio. De fapt, Isus îl promite pe Duhul Sfânt, asigurând în felul acesta că rămâne mereu prezent cu discipolii săi în Cuvântul vestit şi în Tainele celebrate. Acesta este drumul Bisericii prin istoria lumii. În consideraţiile care urmează încadrăm tematic lecturile liturgice în convingerea că ele sunt Cuvântul Domnului care pătrunde inimile. Textele şi rugăciunile liturgice prin însăşi forţa lor performantă sunt indicatoare spre cerul lui Dumnezeu. Ele ne fac „să tresăltăm de bucurie sfântă şi să ne desfătăm în aducere de mulţumire, pentru că înălţarea lui Cristos înseamnă şi ridicarea noastră; ne întăresc în speranţa că şi noi, trupul său mistic, vom ajunge, precum suntem chemaţi, la slava în care a intrat el, mergând înaintea noastră”. Aşadar, să-l lăudăm pe Domnul. Bucuria în Domnul este puterea noastră. Dă-ne, Doamne, bucuria că te putem lăuda, chiar în vremuri tulburi!

1. Cristos domneşte: Aleluia!

„Înălţarea Domnului” este o sărbătoare de credinţă în care mărturisim dumnezeirea lui Isus Cristos. De fapt, la început, era o sărbătoare în cinstea lui Cristos, Regele universului. Nu e vorba de ritualul păgân numit „apoteoză”, practicat în antichitatea greco-romană prin care un erou sau un împărat era trecut în rândul zeilor. Mărturisim că cel care s-a coborât din cer pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire este Domnul vieţii. Prin moartea şi învierea sa Isus a biruit iadul şi moartea iar acum înălţat la cer cu umanitatea sa domneşte împreună cu Dumnezeu Tatăl.

2. Înălţarea Domnului în imagini

Înălţarea lui Isus la cer este prezentată cu ajutorul unor povestiri ce sunt condiţionate de ideea pe care cei din antichitate o aveau despre lume. În vechime oamenii îşi imaginau că pământul este învăluit de mai multe ceruri. Autorii se exprimă conform modului de a gândi al oamenilor de atunci. Şi astăzi, deşi ştim că pământul se roteşte în jurul soarelui şi nu soarele în jurul pământului, spunem că soarele răsare şi apune sau asfinţeşte. Autorii sacri nu intenţionează, deci, să dea informaţii ştiinţifice despre universul cosmic şi mişcarea aştrilor, ci să ne îndrepte mintea şi inima spre Dumnezeu. Folosesc limbajul comun. Vorbesc despre locaţiile „sus” şi „jos”: sus este locuinţa lui Dumnezeu iar jos pe platforma pământului vieţuiesc oamenii. Dar, de fapt, „în Dumnezeu trăim, ne mişcăm şi suntem” (Fap 17,28). În consecinţă, povestirile despre înălţarea lui Isus la cer trebuie interpretate în sens teologic.

3. Înălţarea petrecută la Ierusalim

Sfântul Luca la începutul cărţii Faptele Apostolilor situează scena Înălţării lui Isus la cer în Ierusalim (cf. Fap 1,1-11: prima lectură). Pentru ce? Pentru că Ierusalimul este cântat în Vechiul Testament ca mama tuturor popoarelor. Potrivit psalmistului biblic, în oraşul sfânt al lui Israel toţi oamenii din toate naţiunile s-au născut acolo în mod ideal (cf. Ps 86/87,5). Spre cetatea sfântă converg cele patru puncte cardinale şi în ea toţi oamenii pământului îşi găsesc înregistrate numele. Aici se împlinesc în mod tainic destinele tuturor popoarelor. În acest sens, evanghelistul Luca, fiind şi autorul cărţii Faptele Apostolilor, scrie că în prima sa carte a tratat despre tot ce a făcut şi a învăţat Isus de la început până în ziua în care a fost înălţat, după ce, prin Duhul Sfânt, i-a instruit pe apostolii pe care îi alesese. După pătimirea sa, el li s-a prezentat viu, cu multe dovezi, arătându-li-se timp de patruzeci de zile şi vorbindu-le despre cele privitoare la împărăţia lui Dumnezeu. Şi în timp ce era cu ei, le-a poruncit să nu se îndepărteze de Ierusalim, ci să aştepte promisiunea Tatălui „pe care – zicea el – aţi auzit-o de la mine: Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi în Duhul Sfânt, nu după multe zile”.

4. A fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor.

Atunci, cei care se adunaseră l-au întrebat, zicând: „Doamne, în acest timp vei restabili împărăţia lui Israel?” Dar el le-a zis: „Vouă nu vă este dat să cunoaşteţi timpurile sau momentele pe care Tatăl le-a stabilit prin propria autoritate. Însă, când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului”. Şi spunând acestea, sub privirile lor, el a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor. În timp ce erau cu ochii aţintiţi spre cer şi el se înălţa, iată că le-au apărut doi bărbaţi în haine albe şi le-au spus: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer” (Fap 1,1-11: prima lectură).

5. Învăţături înainte şi după plecare

Un singur rând pentru a povesti faptul plecării lui Isus. Nu se cedează curiozităţii iar misterul lui Dumnezeu rămâne intact: Se spune simplu că Isus „a fost înălţat” (v.9). Asta înseamnă că drumul pământesc al lui Isus se termină acolo unde a început, în comuniunea Tatălui. Şi adaugă că „un nor l-a ascuns din ochii lor”, pentru a spune că s-a terminat timpul prezenţei sale vizibile. Povestirea rezumă faptul în câteva cuvinte dar se lungeşte arătând cele petrecute înainte şi după înălţare. Nu zăboveşte să explice ce înseamnă „înălţarea” în sine, dar atrage atenţia asupra atitudinii discipolilor faţă de acest eveniment. Sunt două atitudini greşite: înainte de plecarea lui Isus discipolii sunt curioşi să cunoască „timpurile sau momentele împărăţiei lui Dumnezeu”. După ce norul l-a ascuns pe Isus din ochii lor, discipolii stau şi privesc la cer. Prima atitudine este dezaprobată de Isus iar a doua, de către îngeri. Încă o dată Isus este nevoit să corecteze ideile discipolilor, să le îndrepte speranţele şi întrebările lor. Important nu este să cercetezi „când” Dumnezeu va realiza împărăţia, - este un secret divin şi rămâne astfel. Esenţial este faptul de a se întreba ce trebuie făcut între timp, în ce direcţie să ne îndreptăm, ce sarcini concrete avem de îndeplinit. Acesta este lucrul important şi nu pătrunderea tainelor lui Dumnezeu cu întrebări curioase şi răspunsuri imposibile despre o eventuală restaurare a lui Israel. Nu au înţeles că împărăţia despre care vorbea Isus este diferită. Voiau imediat rezultate, triumf ţi succes, în timp ce timpurile lui Dumnezeu sunt lungi şi cer răbdare. Voiau să ştie „ce va face Dumnezeu şi când va face?”, în loc să se întrebe, „ce trebuie să facem noi?”

6. Îmi veţi fi mie martori!

La această întrebare pe care o aştepta de la discipoli, Isus răspunde în puţine cuvinte: „Îmi veţi fi mie martori!” (v. 8). După ce un nor l-a ascuns pe Isus din ochii lor, discipolii rămân privind spre cer. Şi această atitudine este dezaprobată. De această dată, de către îngeri. Discipolul care l-a văzut pe Isus înălţându-se la Tatăl are o speranţă că acest Isus se va întoarce, şi cu această speranţă trebuie să trăiască în mijlocul lumii, străduindu-se pe pământ, între oameni. Nu este permisă nici o evadare. Sarcina sa este să fie „martor”, să fie „mărturisitor”. Martor este acela care anunţă un mesaj despre care este pe deplin convins şi pentru care este gata să plătească personal, chiar cu viaţa. Martor este acela care trăieşte în viaţa concretă mesajul pe care îl anunţă şi trăindu-l îl face credibil. Martor este acela care nu numai exprimă propria credinţă, dar arată altora motivele speranţei sale. Nu numai că manifestă altora ceea ce crede, dar şi pentru că crede. Sunt discipoli care vorbesc despre Isus doar în privat, în ascuns, între prieteni. Martorul lui Isus vorbeşte în public, în faţa oricui şi oriunde este nevoie de mărturia Evangheliei. Iar cursa Evangheliei porneşte de la Ierusalim şi până la marginile pământului.

7. Misiunea apostolilor: Mergeţi în toată lumea!

În această perspectivă se înscrie concluzia Evangheliei după sfântul Matei, care nu vorbeşte în mod expres despre Înălţarea lui Isus la cer. Însă faptul este presupus. Mai explicită este în schimb misiunea încredinţată de Isus discipolilor şi promisiunea solemnă că va rămâne între noi. Totul se petrece în Galileea, ţinutul unde pentru prima dată a fost vestită Evanghelia. Conformitatea cu inspiraţia şi mesajul original al lui Isus este de o importanţă fundamentală în Biserică. Scrie sfântul Matei: „În acel timp, cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus. Cum l-au văzut, s-au prosternat în faţa lui, dar unii se îndoiau. Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: „Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit! Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!” (Mt 28,16-20: Evanghelia zilei). Textul lasă de înţeles că „a face ucenici din toate neamurile” nu înseamnă în mod necesar că toţi trebuie să se convertească. Important este faptul ca poporul lui Dumnezeu să se afle „între toate neamurile”, cel puţin o minoritate dar din toate neamurile. Şi să nu uităm că termenul „discipol, ucenic” defineşte în mod corect şi concis existenţa creştină. Creştinul este un discipol. Nu înseamnă a oferi un mesaj, dar e vorba de a instaura o relaţie strânsă cu Isus Cristos: o relaţie personală în sensul de urmare pentru a împărtăşi planul lui de viaţă.

8. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele

Ultima frază, ultimele cuvinte ale lui Isus sunt surprinzătoare. Domnul înviat din morţi nu a plecat, dar a venit: „Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele”. S-ar părea, deci, că este o Evanghelie puţin potrivită pentru sărbătoarea celebrată. În schimb, este adevărat contrariul. Isus s-a înălţat la cer nu pentru a ne spune că nu se mai află între noi, dar pentru a ne spune că s-au schimbat modalităţile prezenţei sale. După prezenţa pământească vizibilă, circumscrisă în timp şi spaţiu, urmează o prezenţă în Duhul Sfânt, în Cuvânt, în apostoli, în fraţi, în sfintele Taine. Domnul s-a urcat la cer nu pentru a ne spune că misiunea sa s-a încheiat, dar pentru a ne spune că ne revine nouă să-i continuăm misiunea.

9. Dumnezeu stăpâneşte: Aleluia!

În încheiere îi aducem mărire lui Cristos cu psalmul 46/47 care este un imn în cinstea lui Dumnezeu, stăpânul universului şi al istoriei. Compoziţia era folosită în antichitatea biblică la procesiunea sărbătorească pentru întronarea lui Dumnezeu ca rege al lui Israel în templul de pe muntele Sion. Atenţi la instrumentele muzicale de acompaniament (trâmbiţă), slujitorii cultului ebraic recită de şapte ori acest psalm înainte de sunetul cornului de berbec care dă semnalul pentru început de an nou. Fiind vorba de o urcare în procesiune pentru preamărirea supremă a lui Dumnezeu, liturghia catolică îl cântă la sărbătoarea Înălţării Domnului. Unii au comparat compoziţia cu imnul ce deschide „parada” în ziua sărbătorii naţionale. Creştinii îşi manifestă credinţa în Dumnezeu folosind cântări de laudă, vechi şi noi, acompaniindu-le cu instrumentele muzicale de care dispun: „Toate popoarele, bateţi din palme, aclamaţi-l pe Dumnezeu cu strigăte de bucurie! Căci Domnul Preaînalt este înfricoşător, mare rege peste tot pământul. Dumnezeu se înalţă în strigăte de bucurie, Domnul se înalţă în sunete de trâmbiţă. Cântaţi-i psalmi lui Dumnezeu, cântaţi-i! Cântaţi-i regelui nostru, cântaţi-i! Căci Dumnezeu este rege peste tot pământul, cântaţi-i cu măiestrie! Dumnezeu stăpâneşte peste neamuri, Dumnezeu stă pe tronul său cel sfânt” (cf. Ps 46/47,2-3.6-9: psalmul responsorial).

10. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic, fă-ne să tresăltăm de bucurie sfântă şi să ne desfătăm în aducere de mulţumire, pentru că înălţarea lui Cristos, Fiul tău, înseamnă şi ridicarea noastră; întăreşte-ne în speranţa că şi noi, trupul său mistic, vom ajunge, precum suntem chemaţi, la slava în care a intrat el, mergând înaintea noastră.

Sus inimile! Să aveţi o „Sărbătoare frumoasă!”
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de miercuri 17 mai 2023)