Consideraţii omiletice la Duminica a VI-a de peste an (B): Vindecarea unui lepros

(Vatican News - 11 februarie 2024) E Ziua Domnului. „Fii pentru mine, Doamne, o stâncă ocrotitoare, o cetate unde să-mi găsesc scăparea! Pentru numele tău, povăţuieşte-mă şi călăuzeşte-mă!” (Ps 30/31,3-4: Ant. la intrare). Liturghia duminicală se deschide cu acest strigăt insistent luat din Cartea Psalmilor. Un om persecutat de duşmani caută refugiu la Dumnezeu care de multe ori în trecut i-a venit în ajutor. Luat în derâdere de potrivnici şi uitat de prieteni descoperă că cei din jur pun la cale un complot pentru a-i curma viaţa. Singura lui speranţă de salvare este la Dumnezeu. Se profilează astfel chipul lui Isus care s-a rugat cu acest psalm înainte de a muri pe cruce, când a strigat cu glas puternic: "Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu" (Lc 23,46; cf. Ps 30/31,6). Biserica recomandă această rugăciune pentru încheierea zilei. „Într-adevăr, ora de seară este momentul împlinirii” (Romano Guardini). Rostind cuvintele psalmului împreună cu Cristos fiecare zi din viaţa creştinului se întoarce la Tatăl care o dăruieşte întipărind în ea amprenta veşniciei. Omul credincios se deprinde zilnic cu arta sublimă a vieţii cu Cristos, care pe cruce „a purtat durerile noastre şi a fost împovărat cu suferinţele noastre” (Is 53,4; Mt 8,17). Şi astăzi Isus se apleacă cu milă peste lumea chinuită de boli şi desfigurată de mizerii şi redă oamenilor integritatea chipului şi asemănării cu Dumnezeu. Mulţi recunosc îndată că în Isus lucrează mâna lui Dumnezeu. Aceeaşi mână lucrează şi în cei chemaţi să împartă cu Isus grija faţă de bolnavi şi suferinzi. În acest sens, de peste trei decenii Biserica Catolică marchează în fiecare an la 11 februarie (comemorarea liturgică a Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes) Ziua Mondială a Bolnavului.

1. Isus, „mâna Tatălui”

Chiar de la începutul vieţii publice Isus se loveşte de problema suferinţei umane, de necazurile unei lumi rănite şi bolnave. Vedem aceasta la începutul Evangheliei după sfântul Marcu. Isus vesteşte oamenilor că s-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Alternează predicarea venirii împărăţiei cu momente prelungite de rugăciune în locuri retrase, unde se întreţine în comuniune cu Tatăl. Se roagă, predică şi însoţeşte cuvintele cu numeroase "fapte puternice, minuni şi semne" (Fap 2, 22). Într-o zi tipică din viaţa sa publică în oraşul Cafarnaum, Isus „a vindecat pe mulţi care aveau diferite boli şi a scos mulţi diavoli” (Mc 1,34). Deşi era căutat de toţi, Isus le-a zis discipolilor: „Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit! Şi a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi scoţând diavoli” (cf. Mc 1,35-39).

2. Vindecarea unui lepros

În continuarea Evangheliei după Marcu, Isus vindecă un lepros. Această boală era foarte răspândită în Orientul antic. Pe lângă faptul că nu avea încă leac, această boală trezea spaimă în oameni; chiar numai auzind numele, lumea se îngrozea. Deoarece mutilează trupul omului şi îi desfigurează faţa, lepra părea că şterge însăşi chipul lui Dumnezeu imprimat în fiinţa umană prin creaţie (Gen 1,27). Bolnavul de lepră era tratat ca un cadavru. Nu putea fi atins. Desfigurat fizic, leprosul era văzut ca unul care a fost lovit de blestemul lui Dumnezeu datorită unui păcat extrem de grav. Legea lui Moise prevedea ca leprosul să fie izolat de societate pentru a nu-i contagia pe alţii. Cât timp avea această boală, era socotit ca necurat. De aceea trebuia să locuiască separat în afara taberei" (cf. Lev 13,1-2.45-46: prima lectură). Se aştepta venirea lui Mesia ca să înlăture acest rău şi să restaureze pământul şi omul în totalitate. În zilele acelea, un lepros a venit la Isus, a îngenuncheat în faţa lui şi l-a rugat: "Dacă vrei, poţi să mă cureţi". Făcându-i-se milă de el, şi-a întins mâna, l-a atins şi i-a zis: "Vreau, curăţă-te!" Imediat s-a îndepărtat lepra de la el şi s-a vindecat. Isus i-a poruncit să plece şi l-a făcut atent: "Să nu spui o vorbă nimănui, ci du-te, arată-te preotului şi adu ca mărturie a vindecării tale jertfa de curăţire pe care a prescris-o Moise". Omul însă a plecat şi a povestit cele întâmplate peste tot, aşa încât Isus nu mai putea să se arate în public în nici o cetate; era obligat să rămână în locuri pustii, dar şi aici oamenii veneau la el de pretutindeni” (Mc 1,40-45: Evanghelia zilei).. 

3. Dacă vrei, poţi să mă cureţi

Povestind întâlnirea lui Isus cu leprosul, evanghelistul Marcu notează că lui Isus i s-a făcut milă. În unele manuscrise citim că Isus „s-a încruntat”, văzându-l pe acel sărman cu trupul desfigurat, obligat să poarte haine rupte şi părul zbârlit, să-şi acopere partea de sus a feţei până la buze şi să strige: "Necurat! Necurat!" Isus s-a indignat, n-a putut suporta situaţia şi l-a vindecat. Apoi i-a poruncit să împlinească dispoziţiile rituale prescrise de legea mozaică pentru a pune capăt izolării civile şi religioase la care fusese constrâns. Este primul bolnav care se adresează direct lui Isus: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. Şi Isus îi răspunde imediat. "Vreau, curăţă-te!" Întâlnirea cu bolnavii de lepră dezvăluie atitudinea cu totul nouă adoptată de Isus faţă de prescripţiile din Legea veche. Acestea erau măsuri sanitare de prevenire a contaminării dar în acelaşi timp un reflex al concepţiei despre boală. Rabinii învăţau că la originea oricărei boli se află un păcat a cărui dimensiune se putea deduce din gravitatea bolii. Prezenţa leproşilor în comunitate constituia un pericol de contaminare nu numai fizică dar şi morală, nu doar trupească, ci şi sufletească. De aici, obligaţia strictă a izolării lor de restul societăţii. De altfel, dacă un lepros îndrăznea să se apropie de comunitatea celor sănătoşi, aceştia puteau să-l alunge aruncând în el cu pietre. Constatarea oficială de către preoţi a vindecării bolii însemna încetarea pericolului de contagiere.

4. Lui Isus i se face milă

În faţa bolnavului de lepră care vine şi-l roagă căzând în genunchi, lui Isus i se face milă, îşi întinde mâna binefăcătoare şi îl atinge: îi redă sănătatea şi integritatea fizică. Apoi, deodată Isus schimbă brusc atitudinea şi devine sever: "Să nu spui o vorbă nimănui, ci du-te, arată-te preotului şi adu ca mărturie a vindecării tale jertfa de curăţire pe care a prescris-o Moise". Semnele minunate săvârşite de Isus nu sunt menite să satisfacă curiozitatea şi dorinţele după ceva magic. Eliberând pe unii oameni de relele pământeşti, de foame, de nedreptate, de boală şi de moarte, Isus a săvârşit semne mesianice. Totuşi, Cristos nu a venit pentru a înlătura toate relele fizice de pe acest pământ, ci pentru a-i elibera pe oameni de robia cea mai grea, aceea a păcatului, care îi împiedică în chemarea lor de fii ai lui Dumnezeu şi care este cauza tuturor aservirilor omeneşti. Conclude evanghelistul: „Şi oamenii veneau la el de pretutindeni”. Rugămintea leprosului se întâlneşte cu voinţa profundă a lui Isus de a-i vindeca pe toţi. Mâna lui se întinde spontan în gest de vindecare dar gândul că răul va continua să roadă şi să sape răni adânci în trupul atâtor fraţi şi surori, îl nelinişteşte. Răul sub toate formele, vechiul duşman răpus în pustiu e prezent pretutindeni. Iar un taumaturg nu învinge niciodată în mod definitiv. Şi aici se profilează umbra crucii prevestită de profetul de demult: „El a purtat durerile noastre, a fost împovărat cu suferinţele noastre” (Is 53,4; Mt 8,17).

5. Ce îl face pe om necurat?

Isus îi permite leprosului să se apropie de el; mai mult, face acel gest de neimaginat pentru un evreu: îl atinge cu mâna. Isus este salvatorul, mântuitorul trimis de Dumnezeu, căruia nu-i este teamă de contaminare. Din contra, spune că „nu au nevoie de medic cei sănătoşi, ci cei bolnavi şi că nu a venit pentru cei drepţi ci pentru cei păcătoşi”. De aceea evanghelistul ţine să noteze: “Şi oamenii veneau la el de pretutindeni”. Isus nu-l consideră pe lepros un necurat care îi face impuri pe cei care vin în contact cu el. Alta este adevărata necurăţie de care omul trebuie să stea departe. Este necurăţia inimii. De aceea, Isus le-a mai zis: „Ceea ce iese din om, aceea îl face pe om impur. Căci din inima omului ies: gândurile rele, desfrânările, furturile, crimele, adulterele, lăcomiile, răutăţile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul rău, blasfemia, îngâmfarea, necugetarea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi-l fac pe om impur” (Mc 7,20-23). Leprosul este un om bolnav, nu un pedepsit de Dumnezeu. Este o persoană iubită de Dumnezeu, un frate pe care să-l primim. Împărăţia lui Dumnezeu nu ţine cont de barierele „pur şi impur”, ci le depăşeşte. Nu există oameni ce trebuie primiţi şi oameni care trebuie evitaţi, oameni ocrotiţi de lege şi oameni fără protecţia legii, oameni cu drepturi şi oameni fără drepturi. Toţi, fără nici o deosebire, sunt iubiţi şi chemaţi de Dumnezeu să intre în împărăţia sa.

6. Alături de leproşi tradiţionali şi moderni

Lucrarea binefăcătoare a lui Isus se extinde la tot omul şi continuă astăzi în lume prin mâinile ucenicilor săi care acţionează în numele lui Isus şi al Bisericii. Fireşte, noi nu putem lua asupra noastră păcatele altora. Toţi însă putem să ne apropiem de cei care suferă în trup şi în suflet, dându-le ceea ce am primit din bunăvoinţa lui Dumnezeu. Pe lângă leproşii tradiţionali, există noi boli şi noi leproşi de care societatea caută să-i evite şi pe care îi izolează. Un simplu gest material precum acela de a le „întinde mâna”, poate fi pentru ei de mare ajutor şi alinare. Îi face să se simtă încă oameni ca ceilalţi. Grija de semenii în suferinţă este o adevărată slujire a lui Cristos. Înseamnă o participare la suferinţele Domnului. Asta poate marca începutul unei adevărate schimbări lăuntrice pentru cine o face învingând în sine repugnanţa pe care o simte faţă de bolnavi.

7. Sfântul Francisc şi leprosul

În istorie este cunoscut cazul lui Francisc din Assisi. Întâlnirea cu un lepros a marcat începutul noii sale vieţi. Scrie Sărăcuţul la începutul testamentului său: „Când eram în păcate, îmi părea ceva prea respingător să privesc leproşii, dar Domnul însuşi m-a condus în mijlocul lor şi a făcut să mă port milostiv cu ei. Îndepărtându-mă de ei, ceea ce îmi părea amar s-a preschimbat în dulceaţă sufletească şi trupească”. Din surse biografice se ştie cum s-a petrecut această întâlnire care i-a schimbat viaţa lui Francisc din Assisi. Mergea călare pe câmpia din vale a oraşului, când a văzut de departe un lepros. Voia să dea pinteni calului şi să o ia la galop de repugnanţa ce o simţea. Dar a avut o tresărire lăuntrică în care s-a petrecut adevărata convertire. S-a oprit, a coborât de pe cal şi a alergat să-l îmbrăţişeze (cf. Tommaso da Celano, Vita secunda, V, 9). Din acea zi a devenit prietenul leproşilor pe care îi chema cu respect şi afecţiune „fraţii creştini”. Îi vizita adesea, le spăla rănile, le dădea de mâncare. Acest contact care înainte părea lucrul cel mai respingător din câte pot exista, a devenit pentru el izvor de bucurie nu doar spirituală, dar şi umană, „corporală”, cum spune el.

8. Vindecarea de lepra spirituală

Episodul vindecării leprosului conţine încă o învăţătură. Vindecarea de această boală este un prilej de a deveni conştienţi de o vindecare mult mai profundă şi mai mare care s-a petrecut în noi când am fost îndreptăţiţi în mod gratuit prin răscumpărarea de păcat realizată de Isus Cristos (cf. Rom 3,24). Cristos ne-a răscumpărat de „lepra păcatului”. Cât de mângâietor este a şti că această minune nu se întâmplă doar o singură dată în viaţă, încât dacă cineva contractează din nou această „lepră”, nu mai există leac pentru el. Ori de câte ori, căiţi din inimă, ne aruncăm în genunchi la picioarele lui Cristos, recunoscându-ne păcatele în taina mărturisirii, putem auzi cuvântul salutar „Eu te dezleg de păcatele tale”. Este echivalentul pe plan spiritual al răspunsului dat de Isus leprosului: „Vreau, curăţă-te!" Şi atunci omul devine o făptură nouă.

9. Du-te, arată-te preotului!

Cum să procedăm? Mai întâi recunoaştem răul şi îi arătăm rănile celui care  poate să le vindece. Pentru a face asta, uneori trebuie să învingi nu numai propria rezistenţă interioară, dar şi respectul omenesc într-o cultură şi o societate ce neagă păcatul sau caută să arate că acest rău nu este atât de mare. Leprosul din Evanghelie a fost vindecat pentru că a avut curajul să rupă barierele şi tabuurile convenţionale. În timp ce alţii se ascundeau de frică sau de ruşine, el a ieşit aşa cum era şi s-a arătat lui Isus. A căutat vindecarea la acela care o poate da. Şi ne amintim că într-o zi Isus a trebuit să constate cu mâhnire: „Mulţi leproşi erau în Israel pe timpul profetului Elizeu, dar nimeni dintre ei n-a fost curăţat decât doar Naaman Sirianul” (Lc 4,27). Doar acest general de neam străin a fost vindecat, pentru că a ieşit din ţara lui ca să ceară ajutor de la profet. Şi astăzi Isus se apleacă cu milă peste lumea chinuită lăuntric şi desfigurată de suferinţe şi redă oamenilor integritatea asemănării cu Dumnezeu. Tu, oricine ai fi, dacă ai fost rănit de diavol în ascuns, denunţă-l, nu te ruşina să-i arăţi medicului rana! Dacă ai avut de suferit luptând împotriva ispitelor, nu ascunde rănile repurtate în bătălie! Isus este „mâna binefăcătoare” a lui Dumnezeu. El a luat asupra sa rănile noastre pentru a ne face părtaşi, încă de acum, ai învierii sale.

10. Rugăciunea Bisericii

“Fericit este omul în duhul căruia nu este prefăcătorie”, spune psalmistul. Doamne, eu ţi-am făcut cunoscut păcatul meu, nu ţi-am ascuns fărădelegea mea. Am zis: „Voi mărturisi Domnului fărădelegile mele”. Şi tu ai iertat vinovăţia păcatului meu” (Ps 31/32,2.5: psalmul responsorial). În încheiere, ne unim în rugăciunea Bisericii: „Dumnezeule, tu ne-ai spus că-ţi faci lăcaş în inimile drepte şi curate: dă-ne fericirea să trăim pururi în harul tău, astfel încât să binevoieşti a locui în noi.”

Să aveţi o „Duminică binecuvântată” cu sănătate şi bucurie!

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 9 februarie 2024)