Consideraţii omiletice la solemnitatea „Trupul şi Sângele Domnului” (B): Sfânta Împărtăşanie

(Vatican News – 30 mai 2024) E Sărbătoarea Sfintei Împărtăşanii. În această sărbătoare solemnă a Preasfântului Trup şi Sânge al Domnului încercăm mai întâi să ne punem personal în situaţia lui Isus. Suntem la ultima cină de Paşti şi el ştie că va muri în curând. El doreşte să lase ucenicilor săi un semn palpabil foarte concret, ceva care să-i ajute să-şi amintească de el, despre ceea ce a făcut şi a fost. Ceva care să-l facă prezent printre ei pentru totdeauna.

1. Isus are o idee fantastică

Eu ce le-aş lăsa prietenilor mei dacă aş fi în locul lui? O fotografie, un testament spiritual, un mormânt monumental? Acestea sunt lucruri care durează poate una sau două generaţii şi apoi trec în uitare. Isus are o idee fantastică: alege să instituie Euharistia, pe care continuăm să o celebrăm zilnic şi în mod solemn în fiecare duminică, pentru a-l aminti, dar mai ales pentru a-l face prezent printre noi. Datorită acesteia, ne putem hrăni cu el primind împărtăşania şi ascultând Cuvântul lui proclamat în Evanghelie. Isus ia pâinea care este rodul unei colaborări: “rod al pământului şi al muncii oamenilor”. Recită binecuvântarea, mulţumind Tatălui pentru acest dar. O rupe ca să o împartă tuturor spunând: „Luaţi, acesta este trupul meu”. Apoi binecuvântează şi paharul cu vin şi îl oferă tuturor spunând: „Acesta este sângele meu...”. Cu aceste două gesturi Isus ne spune că ni s-a dăruit cu totul pe sine şi, prin celebrarea Sfintei Liturghii Euharistice, continuă să o facă.

2. Semnificaţia şi actualizarea gestului lui Isus

Dar să ne uităm şi la semnificaţia profundă a acestui gest. Cuvântul care s-a făcut trup şi a locuit între noi, se face mâncare şi băutură sub chipul pâinii şi al vinului. Nu este pâinea care se face Isus, ci Isus care se face pâine. De aceea, se poate spune că „a fi pâine” este noua lui identitate, ceea ce a vrut să fie pentru noi. Cu alte cuvinte, Isus ne spune: „M-am făcut pâine ca să vă pot hrăni pe toţi. Am făcut-o slujindu-vă pe toţi şi continui să o fac.” În ceea ce ne priveşte, dacă astăzi vrem să fim în comuniune cu el, calea este să ne punem şi noi în slujba celorlalţi, cu ajutorul şi sprijinul Euharistiei, pentru a deveni şi noi un dar pentru alţii. În consecinţă, dacă astăzi vreau să primesc împărtăşania, să mă hrănesc cu trupul şi sângele lui în timpul liturghiei, pot desăvârşi această comuniune cu Isus, trăind-o toată săptămâna, iubind şi slujind fraţii şi surorile pe care providenţa îi pune pe calea mea. Doamne, ajută-ne să fim şi noi pâine pentru cei care au nevoie. 

3. Jertfa Sfintei Liturghii

Cu această reflecţie succintă dar eficace am intrat în marea Taină a Euharistiei. Însă lecturile liturgice pentru ciclul anului „B” aprofundează legământul de iubire pecetluit de Cristos cu sângele său. Perspectivele sunt nenumărate şi nebănuite. La ultima sa cină pascală Isus Cristos ne-a lăsat trupul şi sângele său sub chipul pâinii şi al vinului ca hrană şi băutură. Cu aceste daruri esenţiale Dumnezeu ne susţine pe drumul vieţii mai mult decât pe acei nomazi biblici care călătoreau prin pustiu spre ţara făgăduinţei, când „i-a hrănit cu cel mai bun grâu şi i-a săturat cu miere din stâncă” (cf. Ps 80/81,17: Ant. la Intrare). Participând la jertfa Sfintei Liturghii amintim moartea şi învierea Domnului şi ne împărtăşim cu darurile sale lăsate pentru viaţa lumii. La ultima sa cină pascală Cristos a anticipat jertfa crucii pentru ispăşirea păcatelor noastre. Acum ne asociază la jertfa noului legământ pentru ca împreună să-i oferim lui Dumnezeu viaţa noastră.

4. Legământul scris în istorie

În prima lectură luată din cartea Exodului se vorbeşte despre legământul încheiat de Dumnezeu cu poporul ales la poalele Muntelui Sinai. Încheierea legământului are loc printr-o jertfă de comuniune. Moise s-a sculat dis de dimineaţă, a zidit un altar la poalele muntelui şi a ridicat douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece triburi ale lui Israel. A vărsat pe altarul de jertfă jumătate din sângele victimelor ca semn al prezenţei lui Dumnezeu. Apoi a citit cartea alianţei în auzul poporului care s-a angajat solemn să o respecte: ,,Tot ceea ce a spus Domnul, vom face şi vom asculta". Atunci Moise a stropit poporul cu cealaltă jumătate din sângele victimelor zicând: ,,Iată sângele alianţei pe care Domnul a făcut-o cu voi" (cf. Ex 24,3-8: prima lectură). Prin ritualul sângelui, Moise a dat o notă solemnă legământului pe care Israelul îl trăise de mai multe ori în istoria sa. Prin oferirea unei victime omul urmărea să-şi manifeste disponibilitatea faţă de Dumnezeu. Voia să arate că aderă şi răspunde cu ceva din al său la tot ceea ce Dumnezeu a făcut şi face pentru el. Apoi, stropirea cu sânge lasă semn, marchează, încât cine a fost udat poate fi recunoscut ca aliat al lui Dumnezeu. La acestea se adaugă jurământul solemn prin care Dumnezeu se obligă să rămână credincios legământului cu poporul său şi vrea ca şi acesta să-i fie credincios. Legământul încheiat de Dumnezeu cu poporul ales are un rol important în toată istoria biblică: de la curcubeul pus pe cer după încetarea potopului din timpul lui Noe, până la legământul încheiat de patriarhul Abraham folosind ritualuri primitive din tradiţia popoarelor nomade (cf. Gen c.15 şi c.17); de la promisiunile conţinute în însăşi creaţia lumii (cf. Gen 1-11) până la marile speranţe trezite de profeţii Ieremia şi Ezechiel (cf Ier 31 şi Ez 34); de la legământul făcut de Isus Cristos până la desăvârşirea lui în „ceruri noi şi pământ nou” (cf. Ap 21).

5. Vechiul legământ biblic

Dumnezeu îşi manifestă prin legământ voinţa de a fi aproape de oameni pe care doreşte să-i conducă în însăşi viaţa sa. Ca întotdeauna planul lui Dumnezeu se realizează progresiv. Dumnezeu merge cu omul şi se adaptează pas cu pas mersului acestuia. Iniţiativa legământului îi aparţine lui Dumnezeu care se angajează să-l salveze pe om de tot ceea ce înseamnă ameninţare, suferinţă, rău şi păcat. Omul răspunde cu angajamentul de a trăi noua demnitate care îl apropie de Dumnezeu în mod extraordinar. Fidelitatea poporului faţă de legământ înseamnă fidelitate faţă de Dumnezeu.

6. Legământ pecetluit cu sânge

Sângele este simbolul vieţii. De aceea în Vechiul Testament sângele este tratat cu respect. Sângele animalelor aduse ca jertfă era pus deoparte pentru a stropi altarul şi poporul în împrejurări importante. Aşa a procedat Moise când Dumnezeu a încheiat alianţa cu poporul lui Israel. Practicarea acestui gest ritual pare un film de groază, dar el vrea să fie un semn foarte pozitiv. Gestul vrea să comunice în mod simbolic viaţa pe care Dumnezeu o promite poporului, dacă acesta va pune în practică clauzele legământului, în special poruncile. Aducerea de jertfe sângeroase s-a repetat la Ierusalim secole de-a rândul, cât timp templul a servit ca loc de cult. Stropirea cu sânge de animale făcută de marele preot încerca să purifice poporul de păcate.

7. Sângele lui Cristos curăţă conştiinţele

Ritul stropirii cu sânge a fost aplicat morţii lui Cristos ca jertfă de răscumpărare prin care a fost încheiat noul legământ oferit de Dumnezeu. Sângele care a curs din trupul torturat şi răstignit al lui Isus a sigilat noul legământ. Autorul Scrisorii către Evrei (Evr  9,11-15: lectura a doua) afirmă că ritualul folosit la templul din Ierusalim nu asigura decât o purificare exterioară. Cristos oferindu-se din iubire pe altarul crucii a devenit mijlocitorul noului legământ. Înviat din morţi a intrat într-o viaţă nouă pe care o comunică oamenilor. Viaţa dăruită prin noul legământ pecetluit cu sângele lui Cristos curăţă conştiinţa oamenilor de faptele moarte: „Căci dacă sângele de ţapi şi de tauri şi cenuşa de juncă cu care sunt stropiţi cei întinaţi îi sfinţeşte spre curăţia trupului, cu cât mai mult sângele lui Cristos, care prin Duhul veşnic s-a oferit pe sine fără prihană lui Dumnezeu, va curăţa conştiinţa voastră de faptele moarte, pentru a aduce cult Dumnezeului celui viu” (Evr 19,13-14).

8.  Anticiparea jertfei Noului Legământ 

Grija cu care a pregătit celebrarea ultimei sărbători a Paştelui dovedeşte că Isus era conştient de importanţa momentului. La Cina cea de Taină, adică la ultima sa cină pascală, Isus a anticipat prin gestul ritual al mâncării şi băuturii oferirea persoanei sale lui Dumnezeu şi oamenilor. A anticipat în prezenţa apostolilor lucrarea mântuirii dăruind trupul şi sângele său (cf. Mc 14,12-16.22-26: Evanghelia sărbătorii). De fapt, în timp ce mâncau, Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, le-a dat-o şi le-a spus: "Luaţi, acesta este trupul meu!" Apoi, luând potirul şi mulţumind, l-a dat lor şi au băut din el toţi (cf. Mc 14, 22-23). Terminată ultima cină pascală, Isus le-a dezvăluit apostolilor: „Adevăr vă spun că nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea nou în împărăţia lui Dumnezeu!" Şi, cântând imnuri, au ieşit spre Muntele Măslinilor (Mc 14,25-26). Evenimentul marca trecerea de la vechiul la noul legământ.

9. Împlinirea jertfei Noului Legământ

Începea pentru Isus agonia, trădarea, pătimirea, răstignirea şi moartea pe cruce. Dăruirea lui Cristos pentru viaţa lumii este o realitate. Ceea ce Isus a făcut în seara ultimei cine sub chipul pâinii şi al vinului, a realizat efectiv a doua zi în jertfa de pe cruce. Isus şi-a oferit cu adevărat trupul şi sângele pentru viaţa lumii: „şi ce-n semn s-a arătat, e-mplinit şi-adevărat”. Cântă Biserica la Liturghia sărbătorii: „Cina fără de pereche azi încheie Legea veche. Regele-preot, Isus, jertfă nouă ne-a adus. Ce-a fost vechi de-acuma trece, e lumină-n noaptea rece; şi ce-n semn s-a arătat, e-mplinit şi-adevărat” (din secvenţa „Pe Isus Mântuitorul). Remarcăm aici că fără moartea de pe Calvar, cele săvârşite de Isus la ultima cină pascală ar fi rămas un simplu ritual, un cec neacoperit, după cum fără gestul lui Isus de la ultima cină pătimirea şi moartea sa ar însemna un faliment, un eşec total şi inexplicabil.

10. Trăsăturile Noului Legământ

De acum este de-ajuns să luăm parte la celebrarea Euharistiei pentru a intra în noul legământ cu Dumnezeu. În Euharistie, Isus duce la îndeplinire ceea ce fusese prefigurat în prima alianţă făcută de Dumnezeu prin Moise. Acum sângele nu mai este doar stropit, nu cade doar pe trupurile noastre. Acum sângele este dat ca să fie băut! (cf. Mc 14,23). Nu mai este sângele unei victime luate dintre animale, dar este sângele lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, care oferă ca hrană şi trupul său (cf. Mc 14,22). Legământul nu mai este dependent de fidelitatea noastră mereu nestatornică, dar depinde de fidelitatea lui Isus, Slujitorul credincios care trăieşte în noi. Şi deoarece Cristos înviat rămâne viu în veci, noul legământ este veşnic. Numai în Cristos, mijlocitorul noului legământ, putem primi moştenirea promisă. Numai în Cristos, Fiul, putem participa ca fii la însăşi viaţa lui Dumnezeu.

11. Desăvârşirea Noului Legământ

Pentru a dărui oamenilor viaţa sa nouă, Isus a instituit Euharistia, sacramentul iubirii care conţine două semne: pâinea şi vinul prin care Domnul se dăruieşte ucenicilor săi. Când prezintă potirul, Isus le spune: "Acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi” (Mc 14,24). A ne împărtăşi cu darurile sfinţite prin lucrarea Duhului, a primi trupul şi sângele lui Cristos, înseamnă a primi însăşi persoana sa şi viaţa sa. Isus Cristos, „marele preot al bunurilor viitoare” (Evr 9,11), a depăşit imaginile figurative. Noul legământ este desăvârşit, atinge conştiinţa, intimitatea persoanei. Noul legământ are nevoie doar de adeziunea noastră pentru a se desăvârşi. Cristos a desfiinţat jertfele de animale, cu sânge de oi şi de ţapi. El este noul sanctuar nefăcut de mâna omului. Ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, Isus a realizat în persoana sa alianţa desăvârşită a oamenilor cu Dumnezeu. Nu mai este nevoie de alte semne. Fiul lui Dumnezeu făcut om s-a dat pe sine pentru răscumpărarea lumii. Este marea dovadă a iubirii lui Dumnezeu şi a voinţei sale de a intra în comuniune cu oamenii. De fapt, jertfa lui Cristos pe cruce reprezintă înfăptuirea adevăratei alianţe, nu în imagini sau în rituri simbolice, dar în realitatea ei istorică. Cristos se oferă pe sine de bunăvoie pentru ca să nu mai avem nici o îndoială în privinţa iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Îşi dăruieşte viaţa pentru ca şi noi să devenim capabili să ne dăm viaţa pentru semenii noştri, „încredinţând-o în mâinile” Tatălui. De acum nu Moise, nu alţi mediatori ne conduc la Dumnezeu, ci Cristos care este singurul mijlocitor, singurul preot, singurul sanctuar neconstruit de mână de om.

12. Euharistia, sacramentul pascal

În Vechiul Testament Paştele însemna trecerea eliberatoare a lui Dumnezeu prin mijlocul poporului său şi legământul succesiv celebrat la cina mielului pascal. Acum, „Paştele” înseamnă pentru noi trecerea lui Dumnezeu prin mijlocul nostru şi legământul pecetluit de Cristos prin moartea şi învierea sa. Euharistia înseamnă comuniune, înseamnă împărtăşire cu Cristos cel mort şi înviat. Trupul şi sângele indică însăşi persoana reală şi tangibilă a lui Cristos. Celebrând amintirea patimilor şi morţii Domnului şi împărtăşindu-ne cu sfintele daruri ale trupului şi sângelui său, trăim din însăşi viaţa sa căci: „Pâinea, vinul, ţin ascunse lucruri mari şi nepătrunse; chipuri ce se osebesc, prin fiinţă se unesc. Trupul lui Cristos hrăneşte, sângele ne răcoreşte; dar şi-n pâine ca şi-n vin e Cristos întreg, deplin” (din secvenţa „Pe Isus Mântuitorul”). În Cristos avem acces la Dumnezeu pentru o comuniune pe care nici moartea nu o va putea distruge. Darul lui Dumnezeu ne angajează să trăim cuvântul lui Isus care are la bază legea iubirii fără margini. Să dăm adeziunea noastră totală pentru împlinirea legământului cu Dumnezeu.

13. Euharistia, Dumnezeu cu noi

Astăzi,  Preasfântul Sacrament al altarului este purtat în procesiune. Cristos trece pe străzile oraşelor şi satelor noastre. Trece printre casele noastre, printre familiile noastre, printre locurile unde muncim şi ne agonisim pâinea de toate zilele, acolo unde sunt oameni care suferă, marginalizaţi şi nedreptăţiţi, osteniţi şi împovăraţi. Cristos ne aduce iubirea sa, mângâierea sa, speranţa sa, bucuria sa, viaţa sa. Într-adevăr, Isus este „Dumnezeu cu noi”, Emanuel, Dumnezeu în mijlocul poporului său. În celebrarea Euharistiei se actualizează continuu apartenenţa la poporul noului legământ. S-a spus că Biserica face Euharistia, iar Euharistia adună, însufleţeşte şi edifică Biserica. Atât Euharistia cât şi Biserica sunt însufleţite de Duhul Sfânt, de aceea atât Euharistia cât şi Biserica sunt trupul mistic al lui Cristos. Fiecare celebrare euharistică la care participăm ne uneşte tot mai intim cu poporul sfânt al lui Dumnezeu.

14. Euharistia, jertfă de mulţumire

Împreună cu psalmistul biblic să-i aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru legământul de iubire oferit nouă prin jertfa lui Cristos: „Voi lua potirul mântuirii şi voi invoca numele Domnului” (Ps 114-115/116,13). Ajuns în templu, psalmistul aduce ca jertfă de mulţumire ofranda buzelor sale. A lua potirul mântuirii şi a invoca numele Domnului sunt gesturile legământului cu Dumnezeu care se reînnoieşte zilnic, când îi oferim Tatălui viaţa noastră în unire cu jertfa lui Cristos. În lumina misterului pascal, rugăciunea de mulţumire a psalmistului devine rugăciunea noului popor al lui Dumnezeu: „Ce-i voi da în schimb Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut? Voi lua potirul mântuirii şi voi invoca numele Domnului. Lucru de preţ este în faţa Domnului moartea celor credincioşi ai săi. Eu sunt slujitorul tău şi fiul slujitoarei tale! Tu ai desfăcut legăturile mele. Îţi voi aduce jertfă de laudă şi voi invoca numele Domnului. Voi împlini voturile făcute Domnului de faţă cu tot poporul său ( Cf. Ps 114-115/116,12-13.15 -18).

15. Rugăciunea şi cântarea Bisericii

 „Dumnezeule, care ne-ai lăsat în acest sacrament minunat amintirea pătimirilor tale, fă-ne, te rugăm, să cinstim astfel sfântul mister al trupului şi sângelui tău, încât să simţim necontenit în noi, roadele răscumpărării tale.”. - Pe Isus Mântuitorul, viaţa noastră şi păstorul, cu iubire să-l cinstim, să-i cântăm, să-l preamărim! Căci e ziua cea aleasă, când Cristos la sfânta masă milostiv ne-a dăruit darul cel nepreţuit...Iată pâinea cea divină ce s-a dat ca să susţină al vieţii noastre amar… Bun păstor, Isuse bune, ca pe-a tale oi tu du-ne spre livezile cereşti, unde milostiv domneşti. Şi la masa ta regească, ochii noştri te-ntâlnească: cu toţi să ne veselim, pe vecie-ai tăi să fim!

Să aveţi o „Sărbătoare frumoasă” pe drumul vieţii cu Cristos!

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de miercuri 29 mai 2024)