Consideraţii omiletice la Duminica a XIV-a de peste an (B): Isus la Nazaret
(Vatican News - 7 iulie 2024) E Ziua Domnului. Pe urmele primilor creştini, noi ne adunăm regulat în sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Răspundem fiecare la chemarea tainică a lui Cristos care ne invită la masa Cuvântului şi a Pâinii euharistice. Aici, ne amintim de iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu manifestată în Cristos Isus. Ştim că „la Cina cea de Taină, în noaptea în care era vândut, Mântuitorul nostru a instituit Jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morţii şi al învierii sale: sacrament al pietăţii, semn al unităţii, legătură a carităţii, ospăţ pascal în care îl primim pe Cristos, sufletul este copleşit de har şi ne este dată chezăşia gloriei viitoare" (cf. CBC 1323; SC 47).
1. Pelerini spre cetatea viitoare
Liturghia acestei duminici începe cu o mărturisire de credinţă luată cartea Psalmilor: „Ne gândim la îndurarea ta, Dumnezeule, în mijlocul templului tău. Ca şi numele tău, Dumnezeule, tot la fel slava ta se întinde până la marginile pământului; dreapta ta este plină de dreptate” (Ps 47/48,10-11: Ant. la intrare). Psalmul 47/48 este o cântare dedicată Sionului. În templul din Ierusalim pelerinii îşi aminteau cu recunoştinţă de bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu care în vremuri de primejdie a fost pentru ei loc de refugiu şi fortăreaţă de neînvins. Sunt convinşi că în acel spaţiu sacru este prezent Dumnezeu ca izvor de protecţie şi de sfinţire a realităţilor pământeşti. Ştiau din auzite despre faima cetăţii lui Dumnezeu. Aflaseră că deseori de-a lungul istoriei biblice regii s-au aliat împotrivă dar, când s-au aflat în faţa zidurilor cetăţii, au rămas înmărmuriţi de groază. Acum pelerinii constată nemijlocit măreţia lui Dumnezeu manifestată în locul său sfânt şi spun unii altora: „după cum am auzit, aşa am văzut în cetatea Domnului Sabaot (al oştirilor cereşti, al constelaţiilor), în cetatea Dumnezeului nostru” (v. 9). Preoţii de la templu îi îndeamnă pe pelerini să înconjoare Sionul, să-i numere turnurile, să-i admire zidurile, să-i cerceteze palatele ca apoi să povestească generaţiilor viitoare: „acesta este Dumnezeu, Dumnezeul nostru, în veci şi pentru totdeauna, el ne va călăuzi până dincolo de moarte” (cf. Ps 47/48,13-15). Astăzi Cuvântul lui Dumnezeu cuprinde o chemare puternică la sinceritatea credinţei noastre, la convingerea cu care în fiecare duminică proclamăm Crezul, Mărturisirea de Credinţă. Suntem invitaţi să ne preocupăm mai puţin de reacţiile exterioare şi mai mult de importanţa pe care o are pentru noi faptul de a crede în Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos.
2. Profeţii, conştiinţa trează a unui popor
Suntem creaţi pentru a participa la viaţa fericită cu Dumnezeu. Avem întipărită în suflet legea firii care ne îndeamnă să facem binele şi să ne ferim de rău. Năzuim mereu spre Dumnezeu, aşa cum plantele caută lumina soarelui (heliotropism). Suntem stimulaţi continuu în această căutare fie de persoanele din anturajul nostru, fie de împrejurările vieţii. În istoria biblică, încă din Vechiul Testament acest rol a fost îndeplinit de preoţi. Atunci când clasa sacerdotală s-a dovedit infidelă acestei misiunii, Dumnezeu a ridicat din popor oameni cu duhul dreptăţii pentru redresarea vieţii morale a comunităţii. Este vorba de profeţii lui Israel a căror misiune era aceea de a menţine trează în popor chemarea lui Dumnezeu indicând căile mântuirii. Predica profeţilor a menţinut în istoria biblică valorile morale şi spiritul adevărat al legii lui Dumnezeu. Vedem aceasta în prima lectură liturgică (Ez 2,2-5). Poporul lui Israel se răzvrătise împotriva lui Dumnezeu. În loc de pedeapsă, Dumnezeu a trimis un profet care să-i comunice poporului ce vrea de la el, să-i arate rătăcirile de la calea dreaptă şi să-l cheme la pocăinţă. Este o misiune dificilă, căci Ezechiel se vede înconjurat tot timpul doar de „spini şi mărăcini” şi locuieşte ca „între scorpioni”. Este trimis la „nişte fii încăpăţânaţi, cu inima împietrită”. Dar Dumnezeu îl încurajează: „De cuvintele lor să nu te temi şi în faţa lor să nu tremuri, pentru că ei sunt o casă răzvrătită (cf. Ez 2,6). Eu te trimit la ei şi tu le vei spune: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu». Fie că vor asculta, fie că vor refuza, să ştie măcar că este un profet în mijlocul lor” (cf. Ez 2,2-5). De aceea, izraeliţii nu pot invoca circumstanţa atenuantă că n-au ştiut, căci s-a aflat un profet în mijlocul lor.
3. În faţa profetului: ascultare şi refuz
Prin taina Botezului toţi am devenit părtaşi la preoţia lui Cristos şi la misiunea sa profetică şi regească. Ca botezaţi suntem trimişi în societatea în care trăim pentru ca prin exemplul vieţii de credinţă să fim lumină pe calea dreptăţii lui Dumnezeu. Nu este uşor să mergi împotriva curentului şi să denunţi relele timpului. Dacă acest lucru este valabil pentru orice creştin, cu atât mai mult pentru preotul care vorbeşte din altar. El trebuie să rămână fidel misiunii profetice şi să trezească lumea la chemarea lui Dumnezeu. Constatăm cu realismul smereniei că, datorită mizeriilor omeneşti, nu totdeauna suntem docili la glasul conştiinţei. Uităm că ea este crainicul lui Dumnezeu în sufletele noastre. Opinia publică dominantă şi anturajul vicios şi indiferent pot sufoca glasul lăuntric care cheamă la datorie. Nu a fost niciodată uşor a crede în Dumnezeu, în sensul de a se lăsa călăuzit mereu ca de steaua polară. În cartea Genezei se citeşte că primii oameni, după o scurtă perioadă de fidelitate faţă de Dumnezeu, şi-au zis: „Nu vrem să mai primim ordine de la nimeni”. Şi aşa se întâmplă de-a lungul istoriei. Dovadă este şi răspunsul dat stăpânului de servitorii din parabola minelor povestită de Isus: „Nu vrem ca acesta să domnească peste noi” (Lc 19,14). În general, când cuiva i se atrage atenţia sau i se reproşează un lucru, fie chiar just, el tinde să se revolte lăuntric. Asta se întâmplă când este vorba de un viciu sau vreo nedreptate. Din trufie şi egoism, omul refuză să accepte şi se împotriveşte la glasul lui Dumnezeu. Ceva similar se întâmplă în Evanghelia acestei duminici, când locuitorii Nazaretului îl refuză pe Isus (Mc 6,1-6).
4. Isus şi localitatea Nazaret
Isus s-a născut în Betleemul lui Iuda, dar a crescut trăit aproximativ treizeci de ani la Nazaret în Galileea, adică de la întoarcerea din Egipt, după moartea regelui Irod (cf. Mt 2, 15.23), până la începutul vieţii sale publice când a fost botezat în râul Iordan (cf. Mt 3,13-17). De fapt era numit „Nazarinean” (Mt 2,23). Localitatea Nazaret nu este menţionată în Vechiul Testament. Când apostolul Natanael (Bartolomeu) se întreabă dacă „din Nazaret poate ieşi ceva bun?” (cf. In 1,46), spune, de fapt, că acest sat din Galileea era lipsit de importanţă. Gândeau aşa şi locuitorii Nazaretului? În localitatea sa Isus nu făcuse nimic extraordinar, încât trecea ca fiul lui Iosif şi al Mariei. Apoi, dintr-o dată, dispare din localitate. Nu după multă vreme ajung la Nazaret ecouri despre minunile pe care Isus le făcea în împrejurimi. Ajung şi unele zvonuri lansate de răuvoitori cum că „ar fi un exaltat”. Odată se afla în casă la Cafarnaum şi mulţime mare s-a strâns în jurul lui: „Când au auzit ai săi, au venit să-l ia, căci spuneau că şi-a ieşit din fire” (Mc 3,21). În toată Galileea domnea o anumită nedumerire cu privire minunile săvârşite de Isus, precum învierea fiicei lui Iair şi vindecarea femeii bolnave de hemoragie şi multe altele (cf. Mc 5,22-42). Cei din Nazaret au auzit probabil vorbindu-se despre învăţătura predicată de consăteanul lor şi despre frumoasele parabolele pe care le povestea trezind entuziasmul oamenilor de bună credinţă. Se presupune că mulţi din Nazaret rămâneau sceptici când auzeau ceva despre cele predicate de Isus. Aşa e firea umană. Ne vine greu să credem ceva deosebit despre unul care participă la viaţa noastră obişnuită. Pe de altă parte, locuitorii din Nazaret simţeau un fel de mândrie, pentru că locul lor necunoscut era scos din anonimat şi devenea renumit datorită „Nazarineanului”.
5. Isus în sinagoga din Nazaret
În aceste circumstanţe Isus se întoarce în localitatea sa. Ne putem imagina ştirea provocată de intrarea lui Isus în sinagoga din Nazaret într-o zi de sâmbătă. Probabil nu predicase aici niciodată şi acum începe să comenteze Scripturile într-un mod nemaiauzit, încât mulţi se mirau de înţelepciunea lui. Scrie evanghelistul Marcu: „În acel timp, Isus a ieşit de acolo şi a venit în locul lui natal, iar discipolii îl urmau. Fiind zi de sâmbătă, Isus a început să înveţe în sinagogă şi mulţi dintre cei care îl ascultau se mirau, spunând: „De unde toate acestea? Şi ce este această înţelepciune care i s-a dat şi aceste minuni care se fac prin mâinile lui? Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei, fratele lui Iacob, al lui Ioses, al lui Iuda şi Simon? Şi surorile lui nu sunt oare aici, la noi?” Şi se scandalizau de el. Dar Isus le-a zis: „Un profet nu este dispreţuit decât în patria lui, printre rudele sale şi în casa lui”. Şi nu a putut face acolo nicio minune, decât doar şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor. Apoi, cutreiera satele din jur învăţând” (Mc 6,1-6 Evanghelia zilei).
6. Mulţi, ascultându-l, se mirau
Evanghelistul Marcu nu spune despre ce a vorbit Isus. Evanghelistul Luca adaugă amănunte importante relative la acest episod. Invitat să vorbească, Isus a deschis cartea profetului Isaia unde este scris: „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului. Apoi, închizând cartea şi dând-o înapoi slujitorului, s-a aşezat. Ochii tuturor din sinagogă erau aţintiţi spre el. A început apoi să le vorbească: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre”. Şi evanghelistul conclude: „Toţi dădeau mărturie în favoarea lui şi se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura lui” (cf. Lc 4,18-22). Prima reacţie a fost de uimire generală, atât de bogată şi originală trebuie să fi fost predica Mântuitorului, desigur neînregistrată toată de evanghelist. Apoi, vorbesc şi discută între ei. Tendinţa firească este de a face comparaţie cu ce poate fiecare: „La urma urmei şi noi suntem în stare să facem aşa ceva. În definitiv, ce-a spus nou? Astea le-au mai spus şi alţii”. Şi lumea se împarte potrivit atitudinilor de bucurie, de indiferenţă, de dispreţ. Dar să-i lăsăm deoparte pe cei indiferenţi, pentru că nu sunt interesaţi să discute. Cei care se bucură, înţeleg că Duhul Domnului se manifestă în mod gratuit cui vrea (cf. 1Cor 12,11), că fiecăruia îi este dată o manifestare particulară a Duhului pentru binele tuturor (cf. 1Cor 12,7). Aceştia sunt credincioşii care ştiu să vadă binele, nu importă de unde şi de la cine vine. Ştiu că binele unuia este în folosul întregii comunităţi şi deci şi al lor şi de aceea îi aduc mulţumire lui Dumnezeu. Alţii se întristează pentru că se simt lezaţi în orgoliul lor, constatând propria inferioritate. Întristarea poate fi depăşită doar recunoscând fără patimă şi obiectiv calitatea altuia. Dacă întristarea nu este învinsă, atunci ea devine invidie pentru faptul că altul e mai înzestrat. Acest păcat roade lăuntric şi devine mortal. Având în vedere natura umană rănită de păcat, fără ajutorul harului divin relaţiile succesive cu alţii sunt în general negative. Se deteriorează. Dovadă sunt întrebările puse de către cei prezenţi după predica lui Isus în sinagoga din Nazaret în acea zi de sâmbătă.
7. Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei?
Consătenii lui Isus iau în considerare doar aspectele omeneşti. Spun: Este un simplu lemnar. De unde ar putea să aibă atâta înţelepciune, căci n-a studiat cu nici unul dintre maeştrii cunoscuţi în regiune? Considerau poate că este inadmisibil ca Isus să-i întreacă în cunoştinţe pe unii dintre ei care au studiat toată viaţa. Se întrebau poate, ce trucuri să fi folosit tânărul Maestru în scurta perioadă în care a lipsit din Nazaret. Nutreau un soi de invidie amestecat cu lipsă de credinţă, judecând lucrurile după aparenţă. N-au ştiut să treacă dincolo de figura fiului lemnarului care a petrecut viaţa într-un atelier şi dintr-o dată se arată ca „înţelept”, „taumaturg” şi „exorcist”. Lăsăm la o parte problema rudelor. De altfel, este menţionată doar Maria, mama lui Isus. Probabil Iosif murise… Recunosc minunile răsunătoare atribuite lui Isus, dar în orbirea lor spirituală preferă să închidă ochii, dându-le o explicaţie naturală ce nu implică pentru ei o schimbare a vieţii. „Şi se scandalizau de el”. Dispreţul este consecinţa inevitabilă a invidiei. Despre invidie sfântul Vasile cel Mare spune că este un soi de ură, cel mai feroce, pentru că binefăcătorii îi potolesc pe cei care din vreun motiv sunt duşmanii noştri, dar binele care se face celui invidios îl irită şi mai mult: şi cu cât el primeşte mai mult, cu atât mai mult se indignează, se întristează şi se exasperează. Asta pentru că dezgustul pe care-l simte faţă de puterea binefăcătorului este mai mare decât gratitudinea pentru binefacerile pe care le primeşte… Câinii devin blânzi, dacă li se dă de mâncare; leii se domesticesc, dacă se are grijă de ei; dar cei invidioşi devin şi mai furioşi cu binefăcătorii lor” (Homil 11, MG 31,371).
8. Un profet nu este dispreţuit decât în patria lui
Mai înainte, evanghelistul Marcu relatase că unele dintre rudele lui Isus se ruşinau de el, încât s-au dus să-l aducă acasă „căci spuneau că şi-a ieşit din fire” (Mc 3,21) şi face familia de râs. Negreşit, în acea zi de sâmbătă în sinagoga din Nazaret se aflau şi unele dintre rudele lui Isus, ţinând cont că localitatea era mică. Poate s-au bucurat la prima reacţie de admiraţie a celor prezenţi la predica lui Isus, identificându-se într-un fel cu ruda lor de sânge. Sau poate s-au simţit umbriţi. Se ştie că nimeni nu-l invidiază pe un necunoscut, dar pe un prieten, pe cineva din mediul în care trăieşte. Isus a încercat să-i ajute şi le-a vorbit despre sine ca profet, aproape că le-a sugerat o soluţie. Oare Dumnezeu nu ridică profeţi pe neaşteptate şi oriunde? Gândiţi-vă la Amos, ciobanul din Tekua. Dar n-a fost nici un chip. Şi-a dat seama cât era de adevărat proverbul: „Un profet nu este dispreţuit decât în patria lui, printre rudele sale şi în casa lui” (Mc 6,4). Într-adevăr „assueta vilescunt”. Rutina, obişnuinţa face ca chiar lucrurile cele mai măreţe să-şi piardă fascinaţia. Un guru oriental ar fi avut mai mult succes în acea zi la Nazaret. I-ar fi fermecat de-a dreptul pe ascultători. Isus, Dumnezeu şi Om adevărat nu avea nimic „exotic”, era atât de apropiat şi uman. A venit la ai săi să le poarte mântuirea, dar ai săi nu i-au crezut. L-au judecat după aparenţe numindu-l cu dispreţ „lemnarul”, băiatul lemnarului şi nimic mai mult.
9. Consecinţa: Isus nu a putut face acolo nici o minune
Evanghelistul Marcu conclude că Isus „nu a putut face acolo nici o minune, decât doar şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor. Apoi, cutreiera satele din jur învăţând” (Mc 6,5-6). Ceea ce se întâmplă aici „în locul lui natal” serveşte pentru educarea discipolilor lui Isus. Evanghelistul spune că ucenicii îl urmau. Ceea ce i s-a întâmplat lui Isus, li se va întâmpla într-o zi şi lor. De aceea trebuie să înveţe de la Învăţătorul lor cum se trăiesc situaţiile de refuz, când sunt alungaţi. Consătenii lui Isus cunoşteau Scripturile dar n-au reuşit să-şi amintească promisiunea făcută de Dumnezeu lui Moise: „Domnul Dumnezeul tău va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un profet ca mine – să ascultaţi de el!” (Dt 18,15). N-au reuşit să perceapă noutatea lui Dumnezeu revelată în Isus. N-au recunoscut în el un trimis al lui Dumnezeu. Sunt la fel ca mulţimile pe care Isus le întâlneşte în drumul său. Doar ucenicii se întreabă: Cine este acesta? (Mc 4,41). Cei din Nazaret şi rudele lui Isus nici nu-şi închipuie o atare întrebare. Nu-şi are rostul. Ei ştiu deja totul despre Isus: un lemnar, fiul Mariei, rudele îi sunt cunoscute, pot fi menţionate pe rând. Şi acesta a fost dezavantajul lor, o adevărată piatră de poticneală, un obstacol pentru credinţa lor: scandal, „skándalon” în greacă.
10. Cristos dispreţuit
Isus se identifică cu Slujitorul lui Dumnezeu refuzat de ai săi (cf. Is 53,3), ca unul care a trudit în zadar, care şi-a consumat puterile pentru nimic (cf. Is 49,4). Desigur, Isus însuşi s-a mirat de necredinţa consătenilor. În orice caz, nu toţi l-au refuzat, căci şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat. Semn că a găsit în ei credinţă. Refuzul poate părea total, dar în jurul lui Isus, chiar dacă puţini la număr, se află familia sa, grupul ucenicilor. Este semnul speranţei. Apoi, Isus cutreiera satele din jur învăţând. Aşa se încheie Evanghelia zilei pe care o primim cu credinţă: „Ca ochii slujitoarei spre mâna stăpânei sale, aşa sunt ochii noştri îndreptaţi spre Domnul, Dumnezeul nostru, până când ne va arăta îndurarea sa!” (Ps 122/123, 2: psalmul responsorial).
11. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, prin înjosirea Fiului tău, tu ai ridicat omenirea căzută. Te rugăm, dăruieşte-le credincioşilor tăi bucuria sfântă că au fost eliberaţi din robia păcatului şi călăuzeşte-i la fericirea veşnică.
Să aveţi o „Duminică binecuvântată” cu bucurie în Domnul.
(Vatican News – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 4 iulie 2024)
