Consideraţii omiletice la Duminica a XV-a de peste an (B): Aleşi şi trimişi în misiune

(Vatican News - 14 iulie 2024) E Ziua Domnului. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie duminicală începe cu un verset din Psalmii biblici, prin care ne lămurim gândurile şi intenţia dreaptă înainte de serviciul religios: „Cu inima curată vreau să apar în faţa ta, Doamne, şi să privesc cu nesaţ chipul tău (cf. Ps 16/17,15: Ant. la intrare). Totodată îl rugăm pe Dumnezeu „Tatăl Domnului nostru Isus Cristos să pătrundă inimile noastre cu lumina sa, ca să putem înţelege speranţa pe care ne-o dă chemarea” noastră (cf. Ef 1,17-18: aclamaţie la Evanghelie). Liturghia acestei duminici este structurată pe două idei fundamentale pe care lecturile biblice le subliniază cu forţă. Prima este aceasta: Dumnezeu are un „plan” al său de mântuire pentru care încă de la începutul lumii ne-a ales în Cristos pentru a fi spre gloria sa (cf. Ef 1,4). Apoi, acest plan de mântuire se realizează de fapt în vestea bună pe care Doisprezece discipoli împuterniciţi cu putere de sus o vor purta până la marginile pământului (cf. Mc 6,7-13). Bineînţeles, vestirea Evangheliei este predominantă, căci se află în centrul primei şi a celei de-a treia lecturi şi se leagă bine cu a doua lectură. Aceasta ne face să vedem cum „începutul Evangheliei” (cf. Mc 1,1) coincid cu „planul” lui Dumnezeu de a „recapitula” în Cristos toate lucrurile la împlinirea timpurilor voită de el (cf. Ef 1,10). În aceste consideraţii, precizăm mai întâi speranţa la care am fost chemaţi de Dumnezeu în Isus Cristos iar apoi comentăm pe larg prima lectură şi Evanghelia zilei despre mărturia dată de creştini prin cuvânt şi pilda vieţii.

1. Speranţa pe care ne-o dă chemarea creştină

E bine ca din când în când în răgazul duminical să ne lămurim lăuntric şi în mod cât mai convingător care este speranţa vieţii noastre. Care este chemarea şi menirea noastră? Răspunde apostolul Paul în cuvintele solemne luate dintr-un imn compus de comunitatea primilor creştini: „Dumnezeu…ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri, întru Cristos. În el, ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană în faţa lui, în dragoste… a orânduit mai înainte să fim adoptaţi ca fii prin Isus Cristos… a voit ca noi, prin speranţa în Cristos, să fim ca nişte instrumente care cântă gloria sa… În Cristos şi noi am ascultat cuvântul adevărului, vestea cea bună a mântuirii. Cu darul credinţei a fost întipărită în inimile noastre pecetea Duhului care este garanţia că vom primi moştenirea, adică răscumpărarea” (cf. Ef 1,3-14: lectura a doua).

2. Chemaţi şi trimişi în misiune

În toată istoria mântuirii Dumnezeu alege oameni pe care îi trimite să poarte poporului întreg Cuvântul său. Aşa s-a întâmplat cu patriarhul Abraham, cu Moise, cu profeţii. Împrejurările în care se realizează propovăduirea Cuvântului sunt cele “normale”. Chemarea ajunge la nişte pescari în timp ce aruncă mrejele în mare, la păstorii aflaţi la turme, la cine strânge spicele rămase în urma secerătorilor (cf. Rut 2,2). Astăzi, lecturile liturgice pun în evidenţă importanţa de a descoperi chemarea misionară a creştinilor în “viaţa obişnuită” de toate zilele. Planul de mântuire voit de Dumnezeu a fost anunţat de-a lungul istoriei prin patriarhii şi apoi prin profeţii lui Israel (Am 7,12-15: prima lectură) iar la împlinirea timpului prin Isus Cristos care la rândul său i-a chemat şi i-a trimis în misiune pe apostolii săi. În Evanghelia acestei duminici se vorbeşte despre prima trimitere a ucenicilor. Duminica trecută la Nazaret, localitatea unde a trăit, l-am auzit pe Isus spunând că nimeni nu este profet în patria sa. Dar Isus nu se opreşte, nu-şi întrerupe misiunea. Din contra, îi face părtaşi la ea pe discipolii săi, căci „cutreiera satele din jur învăţând. I-a chemat pe cei doisprezece şi a început să-i trimită doi câte doi... Iar ei au plecat şi au predicat ca oamenii să se convertească” (Mc 6,7-13: Evanghelia zilei). Aceasta este misiunea principală a apostolilor şi raţiunea fundamentală pentru care Isus a întemeiat Biserica. Ea are misiunea să răspândească vestea cea bună că Dumnezeu ne iubeşte şi ne cheamă să trăim pentru totdeauna cu el. Această veste bună trebuie dată celor care încă nu o cunosc şi reamintită celor care tind să uite de ea şi o neglijează. Asta înseamnă că Biserica este misionară din însăşi natura ei. În ziua în care ar înceta să mai anunţe Evanghelia şi ar face altceva, nu ar mai fi Biserica voită de Cristos.

3. Creştinii sunt un popor de profeţi misionari

Însă, ar fi o eroare a gândi că pot şi trebuie să vorbească în numele lui Cristos doar papa, episcopii, preoţii, persoanele consacrate în călugărie, şi în general misionari trimişi la populaţiile care nu cunosc Evanghelia. Fiecare botezat este un trimis să vorbească în numele lui Cristos, potrivit darurilor primite şi împrejurărilor în care se află. Toţi suntem chemaţi şi trimişi să trăim conform credinţei, conform poruncii dragostei de Dumnezeu şi de aproapele; toţi trebuie să ducem o viaţă coerentă şi să avem curajul de a mărturisi propria credinţă. Creştinii sunt un popor de profeţi, adică de oameni însărcinaţi de Domnul să vorbească în numele său, să-l mărturisească prin cuvinte şi mai ales prin pilda vieţii. Când am primit această însărcinare? Am primit-o implicit la Botez şi am confirmat-o în mod explicit la primirea tainei Mirului. Misiunea de creştini este alimentată de sfânta Împărtăşanie şi de celelalte sacramente şi este luminată continuu de Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este rostul sfintei Liturghii şi a lecturilor liturgice pe care le ascultăm. Resursele materiale sunt importante dar nu trebuie să contăm pe ele. Puterea noastră este promisiunea lui Isus şi nimic altceva. Misiunea discipolilor este susţinută de învăţătorul lor.

4. Amos ales ca profet, trimis, contestat şi alungat

A profetiza, a vorbi în numele lui Dumnezeu nu este o sarcină uşoară. Amos, despre care se vorbeşte în prima lectură, exercită misiunea de profet fără ca el să fi visat sau să fi voit vreodată. Profetul se află între două focuri: de o parte este Dumnezeu care i-a poruncit să profetizeze poporului; de altă parte este preotul din Betel, care îl respinge şi îi face şicane. Desfăşoară misiunea nu din meserie ci „liber”, din vocaţia primită de sus. Numai Dumnezeu poate să-i pună în gură cuvintele pe care vrea să le transmită oamenilor. Profetul nu are alt interes decât acela de a vesti un cuvânt care nu este al său, ci al lui Dumnezeu. Nu face parte dintr-o şcoală şi continuă să-şi câştige pâinea muncind, cultivând pământul şi îngrijind vitele. Ales şi chemat din urma turmei, nu va accepta să devină „curtean al regelui”, „profet de curte” spunând ceea ce regele vrea să audă. Rămâne credincios doar lui Dumnezeu. Iată contextul misiunii profetului Amos (sec. VIII a.Ch.). După moartea regelui Solomon şi împărţirea stăpânirii sale în două regate, Betel, din regatul de Nord (Israel) a devenit sanctuarul rival al templului din Ierusalim din Regatul de Sud (Iuda). Profetul Amos , originar din regatul lui Iuda, a fost trimis să profeţească în regatul lui Israel. Trebuia să denunţe păcatele celor puternici din Samaria care credeau că Dumnezeu este aliatul lor, şi să cheme la adevărata religie în apărarea celor slabi. Era o perioadă de înflorire economică însoţită de o mare nemulţumire socială şi religioasă. Profetul denunţă diferenţa exagerată dintre luxul comercianţilor bogaţi şi mizeria ţăranilor săraci. Unii aveau case de iarnă şi case de vară, case luxoase cum mobilă preţioasă iar alţii nici măcar mantia pentru a se acoperi. Amos nu-i un reformator social, nici un revoluţionar dar un profet al lui Dumnezeu, „profet fără voie”, însărcinat să ţină la înălţime în societate cinstea datorată lui Dumnezeu. Chiar preoţii nu mai luau apărarea celor săraci, fiind ataşaţi de averi şi urmărind interesele proprii. Profetul denunţă egoismul personal şi de grup. Predică întoarcerea la Dumnezeu, nu o nouă ordine politică. Ştie că există o complicitate subterană între cei favorizaţi de soartă şi cei nenorociţi. Profetul intervine pentru că a fost trimis de Dumnezeu. Într-o zi s-a dus să predice la sanctuarul din Betel, sanctuarul „mântuirii neamului”, al regelui şi al naţiunii. Aici intră în conflict cu Amasia, un preot mai mult în slujba regelui decât a lui Dumnezeu. Preotul Amasia îl alungă pe Amos acuzându-l la autorităţi că este un subversiv politic (cf. Am 7,12-15). Predica pur religioasă a profetului Amos apare în ochii preotului funcţionar o ingerinţă politică. Este acuzaţia pe care o întâmpină aproape toţi profeţii, şi pe care o va întâmpina Cristos. În acest context se înscrie episodul povestit în prima lectură: „În zilele acelea, Amasia i-a zis lui Amos: „Vizionarule, pleacă, fugi în ţara lui Iuda! Mănâncă acolo pâine şi profeţeşte acolo! Dar la Betel nu mai profeţi, căci este sanctuarul regelui şi casa regatului!”  Amos i-a răspuns şi i-a zis lui Amasia: „Eu nu sunt profet şi nici fiu de profet. Eu sunt crescător de animale şi culegător de sicomori.  Domnul m-a luat din urma turmei şi mi-a zis: «Mergi şi profeţeşte poporului meu, Israel!» (Am 7,12-15). Şi a fost alungat. De aici, seria de conflicte violente între profetismul liber şi cel instituţional, regesc şi sacerdotal care străbate într-un fel toată istoria lui Israel. Să ne gândim la Amos, la Isaia, la Ieremia. Cristos este expresia cea mai tipică a acestei forme de profetism „liber”, care denunţă curajos devierile de la calea dreptăţii lui Dumnezeu, injustiţia şi infidelităţile, oriunde s-ar petrece, sus sau jos.

5. De la „Veniţi după mine!”, la „Mergeţi!”

Evanghelia zilei vorbeşte despre prima trimitere a ucenicilor (Mc 6,7-13). Prima frază denotă toată măreţia şi zelul neobosit al lui Isus care cutreieră satele din jur predicând. Curând îi va învăţa să predice şi pe ucenicii săi. Refuzul trăit de Isus în localitatea sa Nazaret nu-l opreşte din misiune. Din contră, îl stimulează şi mai mult şi se lasă ajutat de discipolii săi. Vine pentru aceştia timpul de a se pune pe treabă, ca să realizeze al doilea motiv pentru care au fost aleşi: să devină pescari de oameni (Mc 1,17): să meargă şi să predice cu puterea de a scoate diavolii (Mc 3,14-15). Iniţierea lor se află la un punct de cotitură. De la „veniţi după mine” se trece la „mergeţi”, de la „chemare” se trece la „trimitere”. Până acum, ca ucenici, s-au limitat la „a-l urma” (Mc 1,16-20) şi la a sta cu el (Mc 3.4). Acum sunt conştienţi că viaţa apostolică înseamnă succese şi insuccese, laudă şi critici, primire şi refuz,  refuz ce poate ajunge la ameninţări cu moartea (Mc 3,6). Toate acestea i s-au întâmplat până acum Învăţătorului lor. Acum li se pot întâmpla lor personal. Când evanghelistul Marcu povesteşte episodul trimiterii celor doisprezece, nu poate să nu reflecte ceea ce se petrecea în comunitatea primilor creştini angajaţi în predicarea Evangheliei. Trei par să fie precizările cuprinse în pericopa evanghelică de azi: ce trebuie făcut, cum trebuie să se prezinte înaintea lumii, cum trebuie să se comporte când sunt primiţi şi când sunt refuzaţi.                                    

6. Ce au de făcut?

Textul spune că „Isus i-a chemat pe cei doisprezece şi a început să-i trimită doi câte doi şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate” (Mc 6,7). Lipseşte, dar este subînţeles, verbul „să predice” (Mc 3,14), deoarece este primul lucru pe care îl fac cei trimişi (Mc 6,12). La fel ca Isus (Mc 1,15), cei doisprezece vestesc convertirea şi săvârşesc semne minunate, adică scot mulţi diavoli şi vindecă mulţi bolnavi (Mc 6,13). Marcu adaugă că „îi ungeau cu untdelemn”, expresie care poate face aluzie la o practică bisericească ce va fi specificată mai bine în scrisoarea sfântului Iacob (5,14-15). Menţiunea făcută de Marcu denotă că această practică era înrădăcinată în activitatea apostolilor. Un lucru este clar: misiunea creştină reflectă şi continuă misiunea lui Isus, şi de aceea ea este adevărată mărturie.

7. Cum să se prezinte înaintea lumii?

Isus, înainte de a-i trimite în misiune, le-a dat ucenicilor indicaţii precise care reflectă însuşi modul său de a trăi. El s-a prezentat, potrivit textului din Luca (Lc 9,58), ca unul care nu are unde să-şi plece capul, ca un sărac. La fel trebuie să fie ucenicii săi. Mesajul pe care îl poartă nu trebuie umbrit sau obscurat de bunurile şi de preocupările materiale. În faţa lumii apostolul este „sărac”, bizuindu-se în întregime pe Pronia cerească. Această idee de fond din recomandările lui Isus exprimate în textul lui Marcu sunt asemănătoare cu cele prezente în ceilalţi doi evanghelişti sinoptici: „Le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât un toiag: nici pâine, nici desagă, nici bani la cingătoare,  dar încălţaţi cu sandale şi: „să nu purtaţi două tunici!” Apoi le-a spus: „Dacă intraţi într-o casă, rămâneţi acolo până când veţi pleca din locul acela” (Mc 6,8-10). Cine călătoreşte, de obicei, are nevoie nu doar de baston (atunci se călătorea pe jos, de unde expresia „per pedes Apostolorum”), dar are nevoie şi de mâncare, de bani, de desagă. Nimeni nu-i bine primit dacă nu plăteşte. Ei bine, trimisul lui Cristos nu trebuie să aibă nimic material de dat la schimb, ci doar vestirea mântuirii. Omeneşte vorbind, trebuie să apară ca un nevoiaş pentru ca să iasă mai bine în evidenţă sensul vestirii Evangheliei. Însă, cine se prezintă ca sărac este primit, în general, în casa săracilor. De aici vine pericolul ca unul mai bogat să iasă în faţă şi să-i ofere o locuinţă mai bună. Porunca lui Isus dată ucenicilor este să nu accepte; ar însemna o jignire a celui sărac; ar însemna să-l obligi pe sărac să meargă la casa bogatului ca să asculte Evanghelia. Trebuie să se întâmple exact contrariul. Vai de apostolul care se preocupă doar de ameliorarea propriilor condiţii de viaţă! Trimisul lui Cristos trebuie să se prezinte ca unul care sub aspect social şi economic nu contează. Asta reiese şi din expresia „nici bani de aramă la cingătoare”, care sunt monetele săracilor. Monetele de aur sau de argint nici nu intră în calculul misionarului sărac. Chiar două tunici sunt prea mult. Numai dacă este sărac misionarul garantează credibilitatea predicării sale şi dă mărturie despre încrederea lui în Dumnezeu.

8. Cum să se comporte, când sunt primiţi şi când sunt refuzaţi?

Isus începe de la aspectul pozitiv. Îi vede pe ucenicii săi primiţi într-o casă. Cine primeşte cel dintâi, şi de obicei sunt cei săraci, are dreptul ca locuinţa sa să devină centru de iradiaţie a mesajului iar misionarul are datoria de a se mulţumi cu ceea ce se găseşte acolo şi să nu apară ca un misionar inconsecvent. Dar există şi pericolul de a nu fi primiţi, şi nici ascultaţi, adică situaţia unui refuz total, cum i s-a întâmplat lui Isus în ţinutul gherasenilor (Mc 5,17-18) şi la Nazaret (Mc 6,1-6). La fel ca Isus, atunci vor merge în altă parte, punându-i pe cei care îi refuză în faţa răspunderii lor: să ştie că a fost la ei un profet trimis de Dumnezeu. Scuturatul prafului care s-a prins de picioare trebuie să le fie ca mărturie că au refuzat mesajul mântuirii. În orice caz, nu s-a întâmplat aşa celor doisprezece în prima lor misiune. Din contră, au scos mulţi diavoli şi au vindecat mulţi bolnavi. Semn că le-a mers mai bine decât lui Isus (Mc 6,13 comparat cu Mc 6,5).

9. Isus a început să-i trimită doi câte doi

Isus nu a voit să întocmească aici un „manual” pentru misionarul perfect, nici să specifice ce este permis să poarte, ce să îmbrace, ce să cumpere şi ce nu. Desigur, nu voia ca ucenicii să se prezinte înaintea lumii ca nişte fachiri. Indicaţiile, luate fiecare în parte, nu sunt obligatorii. Ceea ce importă în apostolat este „pasiunea” pentru misiune, prioritatea vestirii Evangheliei, prioritatea mărturiei vieţii. A se ocupa cu altceva şi a se preocupa de altceva ar fi în dauna credibilităţii predicării. Este importantă mai ales încrederea în Dumnezeu care îl face liber pe slujitorul Evangheliei. Are încredere că Dumnezeu se va îngriji să nu-i lipsească ceea ce este indispensabil pentru a trăi. Unii părinţi ai Bisericii spun că Isus i-a trimis pe ucenici în misiune doi câte doi, pentru a exercita între ei răbdarea, îngăduinţa şi iubirea de aproapele. Asta denotă importanţa mărturiei care a devenit mai mult decât o condiţie esenţială pentru viaţa comunităţilor noastre. Mai întâi, comuniunea de viaţă între misionari, între preoţii aceleiaşi comunităţi, între cei care vestesc Evanghelia, între diferitele grupuri parohiale, între familiile creştine. A răspândi Evanghelia este o datorie precisă a fiecărui ucenic al lui Cristos, a fiecărui creştin. El o îndeplineşte spontan, bucuros, liber şi necondiţionat de scheme şi interese. Este legat doar de fidelitatea faţă de cuvântul lui Dumnezeu. O cere însăşi identitatea de creştin. Dumnezeu ne-a ales în Fiul său Isus Cristos mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui în iubire (cf. Ef 1,4).Creştinii sunt un popor de profeţi trimişi de Domnul să vorbească în numele său, să-l mărturisească mereu prin pilda vieţii iar când pot şi prin cuvinte. Dacă nu ştii să predici ca Petru; dacă nu ştii să predici ca Paul, mergi în casa ta şi spune celor din familie şi vecinilor că Isus a murit pentru toţi, că Dumnezeu ne iubeşte şi ne cheamă să trăim împreună fericiţi în prezenţa sa.

10. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, tu le arăţi celor rătăciţi lumina adevărului, ca să se poată întoarce pe calea ta;  dă-le tuturor acelora care poartă numele de creştin tăria de a înlătura tot ceea ce se împotriveşte acestui nume şi de a îndeplini ceea ce îi corespunde.

Să aveţi  o „Duminică binecuvântată” cu bucurie în Domnul.

(Vatican News – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 12 iulie 2024)