BISERICĂ

Consideraţii omiletice la Duminica a XVI-a de peste an (B): O vacanţă puţin altfel

„Siste viator – Opreşte-te, călătorule!”; „Festina lente – Grăbeşte-te încet!”, recomandau insistent vechii latinii. La întoarcerea din prima lor misiune, Isus le-a spus celor doisprezece discipoli: „Veniţi deoparte, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin!” Însă timpul de odihnă a fost suspendat din motive pastorale. „Coborând, Isus a văzut o mare mulţime şi i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca oile care nu au păstor; şi a început să-i înveţe multe”.

(Vatican News - 21 iulie 2024) E Ziua Domnului. Duminica este zi de har şi de încetare a lucrului. Că odihna este necesară şi face bine, nu încape îndoială. Constatăm aceasta în mijlocul verii, când elevii şi studenţii sunt în vacanţă iar persoanele active în câmpul muncii îşi programează concediul anual. Nici anul acesta nu toţi pot pleca la munte sau la mare, dar toţi au dreptul la perioada de odihnă. Bineînţeles, a călători în locuri îndepărtate, poate exotice, nu înseamnă întotdeauna şi neapărat a se odihni. Există forme de timp liber ce stresează şi istovesc mai mult decât „munca”. Oamenii chibzuiţi ştiu că vacanţa şi concediile nu consistă în a se tâmpi sub soarele dogoritor al sezonului estiv sau stând în faţa ecranelor mici sau mari, şi cu atât mai puţin în a se consuma fizic şi psihic prin uzură în distracţii frenetice. Avem nevoie de „deconectare” şi de o administrare judicioasă a timpului liber. Excesele de orice fel dăunează vieţii. Vacanţele şi concediile sunt timp preţios şi posibilitate de autentică recreare şi reînnoire, de recuperare a forţelor pierdute pe plan fizic şi spiritual. În Evanghelia acestei duminici Isus însuşi îi invită pe apostoli la puţină odihnă, dar rămâne deschis situaţiilor neprevăzute şi mereu atent la nevoile altora. Programul lui Isus nu este rigid, dar unul flexibil în funcţie de împrejurări şi de necesităţile profunde ale oamenilor (cf. Mc 6,30-34: Evanghelia zilei). Aşadar, să reflectăm împreună cu răgazul cuvenit. Nu avem de a face cu scurte ştiri pentru memorii scurte, ci de o reflecţie benefică. „Siste viator!”, spuneau latinii romani punând această inscripţie la intersecţii de drumuri, lângă o fântână sau ân apropierea unui izvor. De altfel expresia filozofică „Festina lente – Grăbeşte-te încet” este recomandată mai degrabă alergatului frenetic din zilele noastre. Evanghelia interesează viaţa în totalitatea ei.

1. Vacanţa cu Isus, o vacanţă altfel

Întorşi din prima misiune în care Isus i-a trimis doi câte doi, apostolii s-au adunat în jurul lui şi i-au povestit tot ce au făcut şi au învăţat. Atunci el le-a spus: „Veniţi într-un loc retras, ca să fim singuri şi odihniţi-vă puţin”. Căci era aşa de multă lume care venea şi pleca încât ei nu aveau timp nici să mănânce. Le-a spus: „Veniţi”, şi nu: „Mergeţi” în vacanţă. Vacanţa este cu el. Este o vacanţă altfel. Au plecat deci cu barca într-un loc retras ca să fie singuri. Lumea i-a văzut îndepărtându-se şi mulţi i-au recunoscut. Atunci din toate cetăţile au alergat pe jos într-acolo şi au ajuns înaintea lor. Coborându-se din barcă, Isus a văzut o mulţime numeroasă şi a fost cuprins de mare milă faţă de ei, pentru că erau ca nişte oi fără păstor. Atunci a început să-i înveţe îndelung (Mc 6,30-34: Evanghelia zilei). Multe sunt învăţăturile acestui episod din viaţa lui Isus. Pentru început, observăm că pentru apostoli odihna pare să fi fost, dacă nu compromisă, cel puţin suspendată şi amânată pentru un alt timp. Cerinţele urmării lui Isus nu cunosc răgaz. Isus acceptă neprevăzutul. Îi este milă de mulţime, nu doar pentru că acolo se găseau poate bolnavi de vindecat sau săraci de hrănit şi de îmbrăcat. Mila lui Isus este motivată de necesităţi peste care nu poate trece indiferent.

2. Păstor şi călăuză şi în vacanţă

Pentru acele „oi fără păstor” Isus se comportă ca păstorul anunţat de Dumnezeu prin profetul Ieremia: „Acum mă voi ocupa eu… voi aduna eu însumi restul oilor mele… îi voi ridica lui David o odraslă dreaptă, care va domni ca un adevărat rege şi va face toate cu înţelepciune; va respecta dreptul şi va face dreptate pe pământ” (cf. Ier 23,1-6: prima lectură). Isus ca păstor vede în faţa sa acea turmă părăsită şi dezorientată care nu ştie ce direcţie să apuce. Mulţi trăiesc zilele la întâmplare, fără să se întrebe de ce sunt pe lume. Pentru acele oi fără păstor Isus nu face minuni, dar le dă ceva de care au absolută nevoie. Se prezintă pentru ele ca păstor şi călăuză în viaţă. Le arată direcţia care dă sens faptelor şi zilelor. „Atunci a început să-i înveţe îndelung”. Face ca mulţimea să înţeleagă că el este păstorul cel bun care îşi dă viaţa pentru oi, de aceea oile îi ascultă glasul. El le cunoaşte iar ele îl urmează (cf. In 10,11.27).

3. „A început să-i înveţe îndelung”

Expresia „a început să-i înveţe îndelung”, în simplitatea ei, înnobilează munca celor care, într-un fel sau altul, îi îndrumă pe alţii şi le arată rostul vieţii. În acea zi pe malurile lacului din Galileea învăţătorul Isus a răspuns nevoilor profunde ale celor care stăteau în faţa lui. Iar noi putem afla ceea ce le-a spus, cuvânt cu cuvânt. Avem la îndemână cartea de aur numită Evanghelie. Să dăm sens timpului de odihnă citind zilnic o pagină din această carte. Ne vom simţi mai puţin dezorientaţi şi pierduţi. Şi odihna va fi deplină. Cristos este pacea noastră, el a făcut din toţi un singur popor. Prin el ne putem prezenta în faţa Tatălui în acelaşi Duh (cf. Ef 2,13-18: lectura a doua) şi spune cu încredere: „Iată, Dumnezeu este ajutorul meu; Domnul este ocrotitorul vieţii mele. Cu bucurie îţi voi aduce jertfă, voi preamări numele tău, Doamne, pentru că este bun” (Ps 53/54,6.8: Ant. la Intrare). La acest punct, cititorul se poate opri. Însă răgazul timpului liber permite mai mult. Chiar cu riscul de a ne repeta, aprofundăm mai departe lecturile liturgice. Şi sper să fie o lectură benefică, căci nu procedăm prin abstracţii şi idei preconcepute.

4. Odihnă suspendată din motive pastorale

Cuvântul lui Dumnezeu ne luminează ca să cunoaştem mai bine inima lui Isus şi umanitatea sa. Isus, ca bun învăţător, se arată atent faţă de nevoile discipolilor. Surprinde în mod plăcut faptul că Isus, la încheierea primei misiuni a celor doisprezece apostoli în Galileea, s-a gândit să-i conducă într-un loc retras ca să se odihnească puţin. Acolo, singuri cu Isus şi liberi de presiunea mulţimii şi de truda vestirii Evangheliei, apostolii puteau „să-şi tragă sufletul”. Puteau, totodată, să verifice împreună cu Isus rezultatele şi perspectivele activităţii lor misionare. Evanghelistul Marcu notase de mai multe ori că Isus se trezea dis de dimineaţă şi mergea într-un loc retras, unde petrecea în rugăciune în prezenţa Tatălui ceresc şi reînnoda sentimentele de iubire şi de ascultare faţă de el (cf. Mc 1,35). Învăţătorul nu putea să nu-i educe şi pe discipoli să aleagă timpul şi locul potrivit pentru a-şi orienta viaţa spre Dumnezeu cu aceleaşi dispoziţii spirituale. Apostolilor li se propune un moment de odihnă în compania lui Isus. Lasă mulţimea şi munca pentru a sta „împreună” şi reface „comuniunea” cu Isus şi între ei. Odihna are trăsături precise: „deoparte, singuri, într-un loc retras”. Dar aceste caracteristici, deşi legitime, nu sunt rigide. Isus menţine o disponibilitate fundamentală. De fapt, retragerea spirituală n-a mai putut avea loc atunci din cauza mulţimii. Intuind direcţia luată de barca în care urcaseră Isus şi apostolii, mulţi au ajuns pe jos din toate părţile înaintea lor. Isus nu-i face să aştepte, nu le spune să vină altă dată deoarece acum „suntem în vacanţă”, „suntem în concediu”. Dar îi primeşte: „Coborând, Isus a văzut o mare mulţime şi i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca oile care nu au păstor; şi a început să-i înveţe multe”. Pentru apostoli odihna nu a fost anulată, ci doar suspendată. Din motive pastorale a fost amânată pentru altă ocazie. În schimb, au învăţat să cunoască mai bine inima lui Isus căruia îi este milă de oameni în orice circumstanţă. Isus nu-i la dispoziţia cerinţelor superficiale ale mulţimii, dar vede în profunzime nevoile oamenilor, căci „erau ca oile care nu au păstor şi a început să-i înveţe multe”, chiar când se afla „în perioada de odihnă”.

5. Exerciţii sau retrageri spirituale

Oamenii au nevoie de învăţătura lui Isus şi caută comuniunea intimă cu el. Sunt creştini care, neluând parte niciodată la o retragere spirituală, se întreabă pe bună dreptate, ce rost are să te duci „deoparte, într-un loc retras”, cum au făcut Isus şi apostolii care „au plecat cu o barcă spre un loc pustiu, ei singuri”. Îşi închipuie că este vorba despre o vacanţă la mare sau la munte, oricum într-un loc mai „deosebit”, pentru a se reface trupeşte şi sufleteşte. Răspunsul nu-i greşit. Este mai exact, poate, să se spună că într-o retragere spirituală se reface trupul prin primenirea sufletului. În orice caz, nu trebuie zăbovit prea mult în asemenea explicaţii. Lucru cert este că apostolatul, vestirea Evangheliei îl poate slăbi fizic pe cineva, îl poate descuraja sub aspect spiritual, mai ales când rezultatele nu corespund strădaniei. În retragerea spirituală despre care se vorbeşte în Evanghelia zilei, Isus voia să-i reîncarce fizic şi spiritual pe cei doisprezece apostoli întorşi din prima lor misiune. S-au întors toţi bucuroşi, dar obosiţi de munca misionară. Poate extenuaţi. Pentru refacerea bunăstării fizice uneori este îndeajuns o plimbare pe o pajişte sau a petrece câtva timp în grădina casei, sau câteva zile la mare ori la munte. Pentru cine crede în Dumnezeu pot fi deosebit de reconfortante beneficiile spirituale ce se obţin într-o zi de reculegere petrecută într-un ambient corespunzător, departe de zgomotul lumii. Nu-i vorba de tehnici exotice, ca cele asiatice, astăzi la modă, ci de realismul vieţii şi al regăsirii odihnei în Dumnezeu, potrivit afirmaţiei sfântului Augustin: „căci pentru tine ne-ai creat, Doamne, şi neliniştită e inima noastră până ce nu-şi află odihna în tine”. În răgazul sfânt al retragerii spirituale, dedicându-ne rugăciunii şi laudei lui Dumnezeu ne regăsim pe noi înşine prin examinarea vieţii de până acum, adică a raporturilor noastre cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.

6. Agenda unei retrageri spirituale

Dar n-am răspuns încă explicit la întrebarea: Ce se face într-o retragere spirituală? Evanghelistul Marcu explică la începutul pericopei evanghelice că apostolii, la întoarcerea din prima lor misiune „i-au povestit (lui Isus) toate câte au făcut şi ce au învăţat” (Mc 6,30). Rezultatul celor doisprezece colaboratori a fost, desigur, rodnic, din moment ce Isus s-a gândit să se retragă singur cu ei pentru a reflecta asupra felului cum a decurs misiunea, o zi întreagă „deoparte, într-un loc retras” (Mc 6,31). Iată, deci, programul unei retrageri spirituale: toţi se întreabă despre ceea ce s-a făcut sau nu s-a făcut până în acel moment al vieţii ca răspuns la chemarea creştină. Apostolii i-au povestit lui Isus „ceea ce au făcut şi au învăţat”. Au fost trimişi să predice şi să scoată diavolii (cf. Mc 3,14-15) iar acum povestesc mai întâi faptele prodigioase săvârşite de ei apoi adaugă ceea ce au învăţat. Deci nu ajunge „să faci”, adică să acţionezi creştineşte, dar trebuie şi să spui, să „înveţi”, adică să mărturiseşti altora credinţa creştină. De asemenea, nu-i de-ajuns „să înveţi”, adică să spui altora propria credinţă, dar trebuie şi să faci, adică să trăieşti ceea ce înveţi. A spune fără a face poate fi o incoerenţă, dacă nu chiar ipocrizie. O zi de reculegere, un timp de retragere spirituală nu este deci o vacanţă petrecută cu vechi sau noi prieteni într-un loc plăcut, care te face să uiţi de greutăţile muncii, de necazurile şi monotonia vieţii. Cine urmăreşte doar să stea liniştit, poate alege să petreacă timpul dormind, plimbându-se în grădină, relaxându-se şi va fi bine. Dar dacă se apropie de Isus, cum au făcut apostolii în acea zi, „deoparte, într-un loc retras”, ar putea să aibă marea surpriză de a fi transformat lăuntric în viaţa sa. Atunci, ferice de el!

7. Experienţa benefică a popasului duminical

Liturghia duminicală este de fiecare dată un adevărat popas săptămânal în care aflăm odihna în Dumnezeu. În ea descoperim mai bine inima Tatălui ceresc manifestată de Fiul. În acea zi Isus şi apostolii voiau să fie singuri, dar n-a fost aşa. Voiau să se odihnească dar n-a fost chip. Lumea a înţeles încotro se îndreptau şi a ajuns acolo înaintea lor. Surprinzător! Toţi ştiu unde să meargă ca la o întâlnire într-un loc precis. Apostolii rămân deocamdată în umbră. Isus a plecat cu ei, şi ajunge singur: „Coborând, Isus a văzut o mare mulţime şi i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca oile care nu au păstor; şi a început să-i înveţe multe” (Mc 6,34). Sunt oi fără păstor, totuşi nu dispersate. Cineva, glasul cuiva, le-a adunat acolo în pustiu înaintea lui Isus care le-a privit şi i-a fost milă de ele. Isus dezvăluie aici „milostivirea”, „iubirea”, „fidelitatea” lui Dumnezeu. Aceşti termeni redau împreună expresia „i s-a făcut milă de ei”. Isus este Păstorul promis de Dumnezeu. În el se împlinesc vechile profeţii despre regele mesianic care va aduna restul lui Israel. În Isus se realizează vechea speranţă alimentată de profetul Ieremia: „Iată, vin zile – oracolul Domnului – când îi voi ridica lui David o odraslă dreaptă care va domni ca rege şi va avea succes; va face judecată şi dreptate în ţară!... Acesta este numele cu care va fi chemat: „Domnul este dreptatea noastră” (cf. Ier 23,1-6: prima lectură).

8. Isus este pacea noastră

Apostolul Paul lărgeşte orizontul. Isus nu adună doar poporul lui Israel, ci întreaga umanitate. Pe crucea lui Isus au fost desfiinţate toate divizările religioase, rasiale şi politice. Familia lui Dumnezeu este una singură: „Fraţilor, acum, în Cristos Isus, voi, care odinioară eraţi departe, v-aţi apropiat prin sângele lui Cristos. Căci el este pacea noastră, cel care a făcut din două una şi a dărâmat zidul despărţitor, desfiinţând în trupul său ura, legea poruncilor cu prescrierile ei, pentru ca cei doi să fie un singur om nou, făcând pace, şi să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu într-un singur trup prin crucea prin care a nimicit ura. Venind, el a vestit pacea pentru voi care eraţi departe şi pacea pentru cei care erau aproape, căci, prin el, amândoi avem acces într-un singur Duh la Tatăl” (Ef 2,13-18: lectura a doua).

9. Cântarea psalmistului: „Cântecul păstorului şi al oaspetelui”

Către Cristos, Păstorul cel Bun, se îndreaptă cu încredere şi bucurie cântarea noastră: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic; el mă paşte pe păşuni verzi, mă conduce la ape de odihnă, îmi înviorează sufletul. Mă călăuzeşte pe cărări drepte de dragul numelui său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de niciun rău, căci tu eşti cu mine, toiagul şi nuiaua ta mă mângâie. Tu pregăteşti masă pentru mine în faţa celor care mă asupresc, îmi ungi capul cu untdelemn şi paharul meu e plin de se revarsă. Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele” (cf. Ps 22/23,1-6: psalmul responsorial).