Consideraţii omiletice la Duminica a XVII-a de peste an (B): Minunea înmulţirii pâinilor
(Vatican News - 28 iulie 2024) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui şi ziua adunării euharistice. "La Cina cea de Taină, în noaptea în care era vândut, Mântuitorul nostru a instituit Jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morţii şi al învierii sale: sacrament al pietăţii, semn al unităţii, legătură a carităţii, ospăţ pascal în care îl primim pe Cristos, sufletul este copleşit de har şi ne este dată chezăşia gloriei viitoare". Astfel, Catehismul Bisericii Catolice rezumă sacramentul Euharistiei (n.1323; SC 47).
1. Euharistia, momentul central al Duminicii
„Faceţi aceasta în amintirea mea”. Porunca lui Isus de a repeta gesturile şi cuvintele sale "până când va veni" (1Cor 11, 26) nu cere doar să ne aducem aminte de Isus şi de ceea ce a făcut. Ea are în vedere celebrarea liturgică, prin apostoli şi urmaşii lor, a memorialului lui Cristos, al vieţii, al morţii, al învierii şi al mijlocirii sale la Tatăl. Biserica a fost credincioasă de la început poruncii Domnului. Despre creştinii de la Ierusalim citim că „stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. (...) Şi în fiecare zi stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea prin case, luau împreună hrana în bucurie şi în curăţia inimii” (Fap 2, 42, 46). Creştinii se adunau "pentru frângerea pâinii" mai ales "în prima zi a săptămânii", adică în ziua de duminică, ziua învierii lui Isus (Fap 20, 7). De atunci şi până în zilele noastre, celebrarea Euharistiei s-a perpetuat astfel încât o întâlnim acum pretutindeni în Biserică cu aceeaşi structură fundamentală. Ea rămâne punctul central al vieţii Bisericii. Astfel, din celebrare în celebrare, vestind misterul pascal al lui Isus "până când va veni" (1 Cor 11, 26), Poporul lui Dumnezeu în peregrinare "înaintează pe calea cea strâmtă a Crucii" spre ospăţul ceresc, când toţi cei aleşi se vor aşeza la masa Împărăţiei (CBC 1341-1344). Până atunci, duminică de duminică, pregustăm odihna în Domnul. Ne aşezăm la masa Cuvântului şi la cea a Pâinii întinsă nouă de Cristos, Păstorul cel bun care îşi dă viaţa pentru oile sale, generaţie după generaţie.
2. Pâinea vieţii în Evanghelia după Ioan 6
Duminica aceasta întrerupem lectura continuă a Evangheliei după Marcu şi preluăm în cinci duminici consecutive Evanghelia după Sfântul Ioan. Medităm asupra capitolului 6 din cea de-a patra Evanghelie. Este capitolul despre pâinea oferită, înmulţită şi frântă pentru viaţa lumii de către Păstorul cel bun. Ne amintim că duminica trecută evanghelistul Marcu nota în finalul textului: „Coborându-se din barcă, Isus a văzut o mulţime numeroasă şi a fost cuprins de mare milă faţă de ei, pentru că erau ca nişte oi fără păstor. Atunci a început să-i înveţe îndelung” (Mc 6,34). Aprofundăm aşadar în aceste duminici discursul lui Isus rostit în sinagoga din Cafarnaum despre misterul persoanei sale şi al pâinii euharistice: astăzi înmulţirea pâinilor, apoi despre Cristos pâinea vieţii, Euharistia ca hrană de drum în pelerinajul vieţii de pe pământ până la intrarea în patria cerească; Euharistia ca ospăţ şi jertfă şi în fine, despre Isus care provoacă credinţa ucenicilor din toate timpurile, pentru a ajunge să spună cu apostolul Petru: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In 6,68). Dar să trecem la textele sacre propuse de Liturghia acestei duminici.
3. Domnul ne dă hrană la vreme potrivită
La începutul acestei Liturghii spunem cu psalmistul biblic: „Dumnezeu este aici în lăcaşul său sfânt, Dumnezeu îi adună pe ai săi în casa lui. El dă poporului său tărie şi putere” (cf. Ps 67/68,6-7.36: Ant. la intrare). Cântând sau recitând acest imn, creştinii evocă prezenţa binefăcătoare a lui Dumnezeu în mersul lor prin istorie până la adunarea tuturor în slavă. Însă mesajul central care se desprinde din textele acestei liturghii este rezumat de versetul psalmului 144 prin care se răspunde la prima lectură: „Doamne, tu ne dai hrană la vreme potrivită”. „Ochii tuturor se îndreaptă plini de speranţă spre tine, tu le dai hrană la vreme potrivită; tu deschizi mâinile tale şi saturi cu dărnicie orice vietate (Ps 144, 15-16). Această profesiune de credinţă se transformă în refrenul psalmului într-o certitudine ce vine din încrederea Poporului lui Dumnezeu convocat la masa euharistică: „Doamne, tu ne dai hrană la vreme potrivită!” Ştim bine. Mâncarea constituie o necesitate vitală, de neînlocuit. Însă hrana materială nu satisface îndeajuns cerinţele. Numai comuniunea de viaţă cu Dumnezeu poate satisface aspiraţiile cele mai profunde ale inimii. La acest adevăr se referă textele Liturghiei duminicale, pregătind treptat ospăţul din urmă.
4. Abundenţa pâinii, o prefigurare a timpurilor mesianice
Înmulţirea hranei săvârşită de profetul Elizeu, fost ucenic al marelui Ilie, prevesteşte şi prefigurează belşugul de hrană din timpurile mesianice (cf. 2Rg 4, 42-44: prima lectură). Domnul satură cu dărnicie orice vietate, dar iniţiativa sa liberă, inspirată în întregime de grija pentru făpturile sale, nu exclude colaborarea activă din partea omului. Bărbatul acela din Baal Salisa a recunoscut în Elizeu pe „omul lui Dumnezeu”, de aceea i-a oferit pârga holdelor sale, primele roade fiind considerate sacre. Cuvântul lui Dumnezeu prin credinţa profetului transformă darul piosului israelit în hrană abundentă pentru o sute de persoane. Belşugul acesta de hrană materială prefigurează înmulţirea pâinilor înfăptuită de Isus, ca expresie a sosirii timpurilor mesianice şi preludiu al hranei euharistice. Contextul diferit şi diferenţa de proporţii între minunea săvârşită de profetul Elizeu şi cea săvârşită de Isus, subliniază şi deosebirea în privinţa conţinutului doctrinar.
5. Cea mai importantă minune din „Cartea semnelor”
Înmulţirea pâinilor de către Isus, este minunea relatată de toţi cei patru evanghelişti iar Matei şi Marcu vorbesc despre două înmulţiri a pâinilor. Facem mai întâi câteva observaţii asupra textului. Capitolul 6 al Evangheliei după Ioan reprezintă punctul central al aşa-numitei cărţi a semnelor”, acea colecţie de şapte minuni pe care evanghelistul le numeşte „semne”, deoarece au scopul de a manifesta treptat misterul identităţii lui Isus. Înmulţirea pâinilor ocupă locul central. Este uşor de imaginat importanţa acestei minuni în Biserica primară care a interpretat minunea ca o prefigurare a ospăţului euharistic. Subliniem de aceea trecerea lui Isus dincolo de Lacul Tiberiadei precum şi faptul că era în preajma Paştelui: amănunte ce duc gândul la Moise când Dumnezeu a eliberat poporul ales din robia Egiptului, l-a făcut să treacă Marea Roşie ca pe uscat, l-a condus prin pustiu şi l-a hrănit cu mană cerească.
6. Semnul înmulţirii pâinilor: cinci pâini de orz şi doi peşti
Episodul înmulţirii pâinilor după Ioan e bine cunoscut (cf. 6,1-15: Evanghelia zilei). Isus priveşte la mulţimea care îl urma şi vrea să-i dea de mâncare. Se consultă cu Filip iar acesta cu Petru. Sunt parcă în impas, nu pot da de mâncare la atâta lume. Totuşi Isus dispune ca toţi să se aşeze pe iarbă după ce s-a găsit un băiat care avea cu el cinci pâini de orz şi doi peşti şi pe care îl aduc la Isus. Iar ceea ce urmează este ca la Sfânta Liturghie. Isus ia pâinile, mulţumeşte, le împarte celor ce şedeau jos; la fel şi din peşti cât a voit fiecare. Toţi s-au săturat. Adunând firimiturile au umplut douăsprezece coşuri. Ceea ce acum trebuie bine remarcat este faptul că oamenii, văzând minunea pe care a făcut-o Isus, ziceau: "Acesta este într-adevăr profetul care trebuie să vină în lume”. Este promisiunea din cartea Deuteronomului 18,18 prin care Dumnezeu anunţa venirea unui profet asemenea lui Moise, legislator şi eliberator. O promisiune rămasă vie în poporul ales peste veacuri.
7. Isus, mâna deschisă a lui Dumnezeu
Oricum, înmulţirea pâinilor dezvăluie bunătatea lui Isus, căruia îi este milă de popor. Este păstorul care se îngrijeşte de oile sale; este învăţătorul care serveşte la masă, făcând mulţimea să şadă pe iarbă. În Isus Cristos lucrează Dumnezeu care îşi deschide mâna şi satură cu dărnicie orice vietate. Atunci Isus a luat pâinile şi după ce a mulţumit le-a împărţit celor ce şedeau. Minunea se repetă. Mâinile lui Isus sunt mâinile Fiului lui Dumnezeu care se deschid mereu în gesturi de milostivire şi bunătate pentru cei bolnavi, stăpâniţi de duhuri rele, peste cei mici şi săraci. Era în preajma Paştelui. Acum se deschid într-un gest ce anunţă ultima cină, Euharistia. Curând se vor deschide pentru a fi străpunse pe lemnul crucii. Pâinea, rod al pământului şi al muncii oamenilor, este înainte de toate dar al lui Dumnezeu. Cele două înmulţiri ale pâinilor arată intervenţia extraordinară a lui Dumnezeu pentru a potoli foamea mulţimii. Creştinul, chiar în situaţii dificile, trebuie să-şi pună toată încrederea în Providenţa divină. Priviţi păsările cerului şi crinii câmpului: îndeamnă Isus în predica de pe munte. Angajare, activitate, hărnicie, programare - da, bineînţeles - dar nu îngrijorare, lipsă de încredere, pesimism.
8. Creştinul, mâna lui Cristos deschisă spre semeni
În timpul Sfintei Liturghii prezentăm la altar darurile de jertfă în gesturi de solidaritate şi iubire. Când fiecare oferă ceea ce are, se petrece miracolul înmulţirii pâinii în stare să sature pe toţi. Oferit din dărnicia inimii, puţinul nostru devine prin puterea cuvântului lui Cristos, belşug, abundenţă, pâine şi peşti pentru toţi, şi încă mai rămâne. Toţi avem nevoie să vedem mâinile Domnului care se deschid, prin mâinile părinţilor, ale bunicilor, care se îngrijesc de familie prin gesturi zilnice de muncă profesională; se deschid în gesturi de iubire gratuită, zilnice ca pâinea cea de toate zilele, ca Euharistia. Avem nevoie de mâinile preoţilor ce repetă şi reînnoiesc gesturile Domnului în Sfintele Taine, la Botez, în Sacramentul Iertării, la Ungerea Bolnavilor, dar mai ales la Frângerea pâinii euharistice. Avem nevoie de mâinile persoanelor consacrate, călugări şi călugăriţe, împreunate în rugăciune şi contemplaţie, sau deschise în gesturi de caritate ce alină suferinţe şi potolesc foamea făcând ca truda lor să se transforme în zâmbet, în surâs pe faţa unui copil, a unui nevoiaş a unui bătrân. Avem nevoie de mâini de muncitori, de taţi şi de mame, mâini de tineri şi tinere - toate în gest de imitare a mâinilor darnice ale lui Dumnezeu. Avem nevoie de gestul acelui băiat din Evanghelie, care a pus la dispoziţia lui Isus cinci pâini de orz şi doi peştişori din care au mâncat cam cinci mii de bărbaţi. Episodul pâinilor împărţite de Isus este semnul foamei care se potoleşte cu pâinea dată de Dumnezeu. Datorită acestei pâini de viaţă putem umbla „în mod vrednic de chemarea pe care am primit-o: cu toată umilinţa şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-ne unii pe alţii în iubire, străduindu-ne să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii” (cf. Ef 4,1-6: lectura a doua).
9. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, ocrotitorul celor ce nădăjduiesc în tine, fără tine nimic nu e deplin, nimic nu e sfânt; sporeşte-ţi îndurarea faţă de noi, pentru ca, prin puterea şi sub călăuzirea ta, astfel să ne folosim de bunurile trecătoare încât să ne bucurăm încă de pe acum de cele veşnice.
Să aveţi o „Duminică binecuvântată” cu bucurie şi pace,
(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 26 iulie 2024)
