Consideraţii omiletice la Duminica a XVIII-a de peste an (B): Isus, Pâinea Vieţii

(Vatican News - 4 august 2024) E Ziua Domnului. „Dumnezeule, vino în ajutorul meu; Doamne, grăbeşte-te să mă ajuţi! Tu eşti ajutorul şi eliberatorul meu; Doamne, nu întârzia!” (Ps 69/70,2.6: Ant. la intrare). Tot psalmul 69/70 este o cerere pentru situaţii urgente. Tradiţia patristică l-a interpretat, când ca o rugăciune a lui Isus Cristos în pătimirea sa, când ca o implorare şi un strigăt izvorât din inima Bisericii în timp de persecuţii. Cu această invocaţie Biserica începe toate orele Oficiului divin prin care înalţă către Domnul rugăciunea sa continuă cerându-i ajutor ca să-şi poată împlini cu vrednicie misiunea. În corul format de preoţi, persoane consacrate şi de tot mai mulţi credincioşi laici, Biserica aduce fără încetare laudă lui Dumnezeu. Îndeplineşte cu credinţă „opus Dei”, adică „lucrarea lui Dumnezeu, cum o numea sfântul Benedict, patriarhul monahismului occidental şi patron al Europei. La începutul sfintei Liturghii cerem ajutorul Domnului ca să putem celebra cu vrednicie Sfintele Taine. Să ne recunoaştem cu smerenie păcatul şi ne deschidem inima spre acela care singur poate să ne dea bucuria iertării şi plinătatea vieţii. Cristos este mana care ne hrăneşte şi ne susţine pe drumul acestei vieţi, căci El este adevărata pâine coborâtă din cer pentru mântuirea lumii.

2. Rugăciunea în Duhul Sfânt

Să învăţăm a recurge la acest psalm în încercările vieţii. Domnul ne-a dat această rugăciune pentru acele împrejurări în care nu putem găsi cuvinte potrivite pentru situaţiile dificile. Ispititorul profită de momentele de secetă spirituală şi de dispersare lăuntrică pentru a face să ne poticnim pe cale. Apostolul Paul îndeamnă stăruitor: „Faceţi orice fel de rugăciuni şi cereri în Duh, în orice timp. Pentru aceasta fiţi vigilenţi şi statornici în rugăciune pentru toţi sfinţii” (Ef 6,18). Apostolul neamurilor este convins că „Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8,26). Invocarea Duhului Sfânt este primul moment al acelei practici creştine numite „lectio divina”, adică lectura meditată a Cuvântului lui Dumnezeu însoţită de rugăciune. Îi cerem ajutorul de a înţelege că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4b: Aclamaţie la Evanghelia zilei).

3. Lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în cel pe care l-a trimis el

Lecturile Liturghiei duminicale răspund la una dintre cele mai profunde nevoi ale omului: nevoia de o viaţă sigură. Poporul lui Israel, care murmură împotriva lui Moise şi ascultătorii lui Isus, care cer insistent noi semne, sunt imaginea oamenilor îngrijoraţi de prezentul marcat de suferinţă şi de viitorul ameninţat de nesiguranţă. La prima vedere cererile lor par excesive. Privind mai atent situaţiile, constatăm că Israelul e gata să moară de foame în pustiu (cf. Ex 16,2-4.12-15: prima lectură), iar ascultătorii lui Isus, deşi fascinaţi de minunea înmulţirii pâinilor, sunt chinuiţi în inima lor de dorinţa de a avea în sfârşit un păstor demn de acest nume. Isus nu dă răspunsuri evazive. Domnul se oferă pe sine în prima persoană (cf. In 6,24-35: Evanghelia zilei). El ne invită să ne hrănim cu Trupul său, să ne astâmpărăm setea cu Duhul său şi să ascultăm Cuvântul său. Rezultatul va fi o reînnoire profundă a vieţii (Ef 4,17.20-24: lectura a doua), punându-ne încrederea în Pronia Divină. Atunci, ca popor ce trăieşte în comuniune cu Fiul lui Dumnezeu, ochii noştri vor recunoaşte lucrările mari pe care Domnul le-a făcut şi le face în viaţa noastră. Vom trăi experienţa psalmistului biblic: „Ceea ce am auzit şi ne-au povestit părinţii noştri, am cunoscut, de aceea vom vesti generaţiei viitoare laudele Domnului, puterea şi faptele pe care el le-a făcut… el a poruncit norilor de sus şi a deschis porţile cerului: a făcut să plouă asupra lor mana, spre mâncare, le-a dat lor pâine din ceruri. Omul a mâncat pâinea îngerilor; le-a trimis hrană ca să se sature. I-a făcut să ajungă în hotarul său cel sfânt, la muntele pe care l-a câştigat cu dreapta lui” (cf. Ps 77/78,3-4bc.23-24.25.54: psalmul responsorial).

4. Aşteptarea reînnoirii „manei”

La fel ca duminica precedentă şi în Liturghia de azi un episod din Vechiul Testament este preluat şi comentat în Evanghelia zilei. Este vorba de miracolul manei în pustiu (cf. Ex 16,2-4.12-15: prima lectură), la care o tradiţie colaterală a adăugat şi episodul prepeliţelor (cf. Ex 16, 2-4.20-24), care însă nu a avut succesul răsunător al celui dintâi. Scrierile apocaliptice iudaice care alimentau speranţa mesianică în epoca Noului Testament conţin aluzii frecvente la aşteptarea darului „reînnoit” al manei cereşti. Chiar Apocalipsul sfântului Ioan are în vedere această „aşteptare”: „Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune Bisericilor: celui care învinge îi voi da din mana cea ascunsă” (Ap 2,17).

5. Voi face să plouă pentru voi pâine din ceruri

Notăm că în povestirea din cartea Exodului mana, deşi este un „dar” al lui Dumnezeu, nu a fost dată datorită credinţei izraeliţilor, cât mai degrabă lipsei lor de încredere şi spiritului de răzvrătire:  „În zilele acelea, toată adunarea fiilor lui Israel a murmurat împotriva lui Moise şi a lui Aaron în pustiu. Fiii lui Israel le-au zis: „De-am fi murit de mâna Domnului în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele cu carne, când mâncam pâine pe săturate! Dar voi ne-aţi scos în pustiul acesta, ca să moară de foame toată această adunare” (Ex 16,2-3). „Darul” manei, mai mult decât un gest de bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu, este un reproş şi un avertisment menit să rămână peste veacuri spre a le aminti evreilor infidelitatea lor faţă de iubirea Domnului. Este adevărat că chiar reproşurile, mai ales când vin de la Dumnezeu, sunt, sau pot fi, o formă de iubire. În realitate, minunea manei cereşti nu porneşte de la Moise, ci este iniţiativa lui Dumnezeu: „Iată, eu voi face să plouă pentru voi pâine din ceruri! Poporul să iasă şi să adune în fiecare zi porţia pentru o zi; ca să-l pun la încercare, dacă umblă sau nu după legea mea! ,,Am auzit murmurările fiilor lui Israel. Spune-le: «Veţi mânca diseară carne şi dimineaţă vă veţi sătura cu pâine; veţi cunoaşte că eu sunt Domnul Dumnezeul vostru»” (Ex 16,4.12). Izraeliţii surprinşi de acea mâncare neobişnuită au zis unul către altul: „Man hu: „Ce este aceasta?”, căci nu ştiau ce era. Atunci Moise le-a explicat că ,,aceasta este pâinea pe care v-o dă Domnul ca s-o mâncaţi” (Ex 16,15). Expresia ebraică (literal „ce este aceasta?”) ar fi la baza cuvântului „mană” (cf. Ex 16,31), dar semnificaţia exactă este necunoscută. E bine de reţinut acestea pentru a înţelege nu numai superioritatea minunii săvârşite de Cristos, dar chiar şi contrapunerea ei lui Moise însuşi când va zice: „Adevăr, adevăr vă spun: nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl meu vă va da pâinea din cer, cea adevărată… Eu sunt pâinea vieţii” (In 6,32-35). Isus se identifică cu „pâinea” pe care el o promite că o va da încă mulţimii. Afirmă totodată că cele cinci pâini şi a cei doi peşti cu care săturase cam cinci mii de bărbaţi nu erau decât un „semn”.

6. Pâinea vieţii: rolul de neînlocuit al credinţei

Să venim la marele discurs „euharistic” rostit de Isus în sinagoga din Cafarnaum (In 6,59). Notăm de la început „neînţelegerea” dintre Isus şi mulţime. Faptul se întâmplă frecvent în Evanghelia după Ioan. Există un fel de zid de separare între Isus care vorbeşte şi lumea care ascultă. Mulţimea ascultă şi înţelege după propriile aşteptări. Isus vorbeşte pe un plan şi mulţimea înţelege pe un altul, încât gândurile nu se întâlnesc. De aceea, Isus zăboveşte îndelung ca să-şi explice gândul. Are nevoie de mult timp şi repetă aceleaşi idei în diferite forme, până ajunge la o oarecare lămurire. Isus se află mereu deasupra sau dincolo de „semne”. Câtă vreme nu se declanşează in inimile oamenilor credinţa în persoana lui Isus, cuvintele lui rămân pentru ei de neînţeles. Şi nu doar pentru interlocutorii de atunci, dar şi pentru noi cei de astăzi. De aceea, problema credinţei rămâne fundamentală în tot discursul euharistic care devine explicit în final (In 6,51-58). Numai „credinţa” deschide acces la misterul lui Cristos. Euharistia este „semnul” cel mai provocator, întrucât „semnul prezenţei sale continue” în mijlocul nostru, mai ales ca „mâncare” pentru viaţa noastră creştină.

7. Voi mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne

După înmulţirea pâinilor, Isus s-a retras pe munte, el singur, pentru a fugi de entuziasmul fanatizant al mulţimii care voia să-l facă rege (cf. In 6,15). Umblând pe apă, Isus i-a ajuns din urmă pe apostoli, (cf. In 6,16-21) şi a trecut dincolo de mare. Lumea, negăsindu-l pe Isus, a urcat în bărci şi s-a îndreptat spre Cafarnaum în căutarea lui. Aflându-l dincolo de mare, iudeii l-au întrebat, aşa ca să intre în vorbă: „Rabbi, când ai ajuns aici?” (In 6,24). Însă altul era gândul lor principal. Suntem impresionaţi de dorinţa mulţimii de a-l căuta pe Isus. Ne puteam aştepta la un sentiment de gratitudine şi de admiraţie faţă de Domnul din partea acelor oameni. În schimb, era doar simplă curiozitate, căutare interesată de folos imediat şi de senzaţional! Isus îşi dă bine seama de gândurile lor şi le reproşează fără înconjur: „Adevăr, adevăr vă spun: mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viaţa veşnică pe care v-o va da Fiul Omului; căci pe el l-a însemnat Dumnezeu Tatăl cu sigiliul său” (In 6,26-27). În definitiv, ce îi reproşează Isus mulţimii? Isus aştepta ca cei prezenţi „să vadă” în înmulţirea pâinilor „semnul” unei realităţi mai mari, care, evident, la starea actuală a faptelor, nu este Euharistia. Cum puteau să se gândească la aşa ceva? Realitatea „mai mare” a pâinii pe care au mâncat-o era însuşi Cristos. Cum să nu pricepi că el valora mai mult decât pâinea pe care o înmulţise pentru ei? Acei iudei s-au oprit la „dar” şi nu la „donatorul” pe care Tatăl şi-a pus sigilul (In 6,27), adică puterea de a săvârşi „semnele” bunăvoinţei şi ale iubirii sale. Este în joc identitatea lui Isus. Ştim bine că a pune pecetea sau ştampila pe un document înseamnă că acesta este încheiat şi nu mai este nimic de adăugat. Înseamnă că după Isus nimic important nu mai poate fi spus şi dat oamenilor pe plan religios. De aceea, Isus îi invită să lucreze pentru hrana cea nepieritoare care rămâne spre viaţa veşnică şi pe care le-o va da Fiul Omului. Timpul viitor poate fi o referinţă la Euharistie, dar din context reiese că este vorba încă doar de Isus ca obiect primordial al credinţei. Isus, în persoana sa concretă, este „hrana” adevărată care satură toate dorinţele omului, chiar cele care trec dincolo de viaţa ce se consumă zi de zi.

8. Ce să facem ca să săvârşim faptele lui Dumnezeu?

Interlocutorii lui Isus au înţeles că li se cerea ceva „mai mult” pentru ca să aibă altă pâine, poate chiar mai bună. De aceea, se declară disponibili „să facă” ceva ce depinde de ei: „Ce să facem ca să săvârşim faptele lui Dumnezeu?” (In 6,28). Isus le cerea ceva mai mult, dar nu în ordinea „faptelor” ce provin de la om, ca şi cum acesta ar fi împuternicit înaintea lui Dumnezeu datorită tradiţiei lor religioase. Acel „ceva mai mult” ce se cerea de la ei, era să se încredinţeze exclusiv lui Dumnezeu care îl indica pe Isus ca pe cel pe care şi-a pus sigilul: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în cel pe care l-a trimis el” (In 6,29). Nu este vorba de-a face ceva, ci doar de a accepta „lucrarea lui Dumnezeu” în noi, care ni-l arată pe Cristos ca „trimisul” său, cel în care el oferă oamenilor mântuirea. Aşa cum înaintea „hranei” nu-i nevoie de altceva decât să o mănânci, la fel înaintea lui Cristos nu-i de făcut altceva decât „să-l accepţi” ca „trimisul” Tatălui. Este o lucrare atât de înaltă, încât numai Dumnezeu o poate săvârşi în noi. Dumnezeu o împlineşte când suntem disponibili la iniţiativele sale şi docili la indicaţiile sale. Prin tot ce spune, Isus îi invită pe evrei „să creadă” în el. A crede în El este singurul mod de a lucra pentru „hrana nepieritoare, care rămâne spre viaţa veşnică (cf. In 6,27). La acest punct se pare că interlocutorii au înţeles reproşul şi invitaţia lui Isus de „a crede”, însă cer un „semn” ulterior pentru a se bizui pe el: „Ce semn faci tu, ca să vedem şi să credem în tine? Ce înfăptuieşti?” (In 6,30-31). Să fi uitat oare de „semnul” înmulţirii pâinilor? Sau poate consideră că dăruirea manei în pustiu este o minune mult mai mare decât cea săvârşită de Isus? Motivele nu lipseau. E de-ajuns să ne gândim la durata acelei minuni şi la numărul imens de persoane care au mâncat ani de zile mană în călătoria prin pustiu pe timpul lui Moise.

9. Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer

Isus rectifică afirmaţia evreilor şi afirmă că el este mai mult decât Moise: „Adevăr, adevăr vă spun: nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl meu vă va da pâinea din cer, cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă viaţă lumii” (In 6,32-33). Isus este mai mult decât Moise, deoarece nu acesta este autorul minunii, iar mana nu era „adevărata” pâine. Mana era doar un „simbol”, o „figură” a ceea ce Dumnezeu avea să facă, dându-l pe Cristos ca „hrană” adevărată. Însuşi miracolul înmulţirii pâinilor era doar un „semn”, şi un „simbol”. Miracolul trebuia să le îndrepte gândul spre Isus, singura şi adevărata „pâine a lui Dumnezeu… care coboară din cer şi dă viaţă lumii” (In 6,33). „Pâinea” este, deci, o persoană concretă. Este Cristos care se dăruieşte oamenilor. Ultima cerere a mulţimii: „Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta!” (In 6,34) arată mai departe incapacitatea iudeilor de a vedea gestul lui Isus cu ochii credinţei. Rămân la pâinea materială, pe care Cristos, desigur, o poate da. Preferă însă pâinea materială în locul celei „spirituale” care nu este nimeni altul decât Cristos însuşi în totalitatea fiinţei sale, a lucrărilor sale, inclusiv în puterea de a face minuni. Această identificare a lui Isus cu „pâinea adevărată”, pe care Tatăl o oferă oamenilor încă de acum fără să aştepte înfiinţarea Sfintei Împărtăşanii, este proclamată solemn în declaraţia finală cu care se încheie pericopa evanghelică de azi: „Eu sunt pâinea vieţii. Celui care vine la mine nu-i va mai fi foame şi celui care crede în mine nu-i va mai fi sete niciodată” (In 6,35). Ideea de Euharistie este mereu prezentă, deşi nu în mod explicit. Planează în aer tot timpul dezbaterii cu ascultătorii săi. Din pericopa evanghelică de azi reiese clar că numai credinţa poate da acces la misterul lui Cristos care, întrucât Fiu al lui Dumnezeu făcut om, este „pâine de viaţă” pentru oameni. Euharistia va pune în evidenţă în mod sugestiv această idee. Oricum, rămâne prioritară credinţa de a-l accepta pe Isus ca „dar de viaţă” în el însuşi.

10. Îmbrăcaţi-vă cu omul cel nou

Apostolul Paul vorbind creştinilor din Efes îi îndeamnă să se comporte ca „oameni noi” rupând legăturile cu omul cel vechi. Iată cum motivează credinţa creştină:  „Voi nu aşa l-aţi cunoscut pe Cristos. Dacă l-aţi ascultat pe el şi aţi fost învăţaţi în el, după adevărul care este în Isus, lăsaţi deoparte purtarea de mai înainte, omul cel vechi supus putrezirii din cauza poftelor amăgitoare! Înnoiţi-vă duhul minţii voastre şi îmbrăcaţi-vă cu omul cel nou, cel creat după asemănarea lui Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenia adevărului!” (Ef 4,20-24). A-l alege pe Cristos înseamnă a rupe solidaritatea cu „omul vechi” al păcatului şi legătura cu păcatul lumii pentru a fi disponibili la o „reînnoire” continuă în Duhul Sfânt. În altă parte apostolul Paul vorbeşte despre creştin ca „făptură nouă”. Expresia este puţin diferită. Nu poţi adera la persoana lui Cristos prin credinţă şi să nu-ţi schimbi structura fiinţei şi modul de a trăi! Deoarece Cristos este „pâine care dă viaţă”, creştinul care crede în el se reînnoieşte în mod continuu în el. Într-adevăr, Cristos şi mai cu seamă Euharistia „face” Biserica. Cristos însuşi construieşte Biserica stând înăuntrul ei; o ţese în jurul lui ca pe o haină. Prin credinţă ne înnoim duhul minţii noastre şi ne  îmbrăcăm cu omul cel nou creat după asemănarea lui Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenia adevărului! Spune acelaşi apostol: „Toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos v-aţi îmbrăcat în Cristos” (Gal 3,27).

11. Rugăciunea Bisericii

Fii alături, Doamne, de slujitorii tăi şi arată-le celor care te imploră bunătatea ta nemărginită; ei sunt mândri să te recunoască drept Creator şi Cârmuitor; reînnoieşte şi păstrează în ei harul tău, ca să-ţi fie plăcuţi pururi.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată”  cu darul credinţei.

(Vatican News – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 2 august 2024)