Consideraţii omiletice la Duminica a XIX-a de peste an (B): Isus, Pâinea cerească

(Vatican News – 11 august 2024) E Ziua Domnului. Liturghia duminicală se deschide cu câteva invocaţii luate din cartea Psalmilor. Ele fac parte dintr-o lamentaţie naţională a poporului biblic pelerin prin istorie: „Ia aminte, Doamne, la legământul tău, iar viaţa săracilor tăi să n-o dai uitării niciodată. Scoală-te, Doamne, apără cauza ta şi nu uita strigătul celor care te caută” (cf. Ps 73/74,20.19.22-23: Ant. la intrare). Ca popor al noului legământ, Biserica se recunoaşte realmente şi intim solidară cu neamul omenesc în pelerinajul istoric spre Dumnezeu. „Bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor celor care suferă, sunt şi bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa ucenicilor lui Cristos şi nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor” (cf. GS 1).

1. Pelerini spre Dumnezeu

Adunaţi în jurul lui Cristos şi călăuziţi de Duhul Sfânt în peregrinarea spre împărăţia Tatălui vrem să împărtăşim şi altora vestea bună a mântuirii. În acest anotimp al verii mulţi fac asta vizitând sanctuarele închinate Maicii Domnului. Treizeci şi cinci de milioane: statisticile religioase spun că atâţia sunt oamenii care doar în Europa fac anual un pelerinaj. Nu doar vizitarea unei biserici din apropiere, ci o adevărată călătorie, adesea de mai multe zile, la un sanctuar. Nu este exclusă componenta turismului şi a vacanţei, dar în principal călătoria este motivată de credinţă. Un pelerinaj nu doar religios dar şi profan, făcut de toţi aceia care doresc să redescopere frumuseţea, tăcerea, glasul interior şi transcendent, fraternitatea de a sta împreună în adunarea unui popor călător în timp. Sanctuarele sunt adevărate oaze ale spiritului şi puncte de referinţă pentru orientarea vieţii.

2. Călătorii motivate de credinţă

Despre călătorii motivate de credinţă se vorbeşte şi în Liturghia de azi.  În prima lectură (cf. 1Rg 19,4-9) este vorba despre profetul Ilie care, fugind de mânia reginei Izabela, a înaintat în pustiu cale de o zi; s-a aşezat sub un ienupăr şi îşi cerea moartea, zicând: „Îmi ajunge, Doamne, ia-mi viaţa, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei!”  S-a culcat sub ienupăr şi a adormit. Dar iată că un înger l-a atins şi i-a zis: „Scoală-te şi mănâncă!” Deschizând ochii, Ilie a văzut la căpătâiul lui o turtă coaptă în spuză şi un urcior cu apă. A mâncat, a băut şi apoi s-a culcat din nou. Însă îngerul Domnului a venit din nou, l-a atins şi i-a spus: „Scoală-te şi mănâncă, fiindcă vei avea de făcut un drum lung”. Ilie s-a sculat, a mâncat şi a băut; întărit cu această hrană, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la Horeb, muntele lui Dumnezeu. Evanghelia zilei (cf. In 6,41-51), la rândul ei, face aluzie la călătoria făcută mai înainte în acelaşi pustiu de întregul popor al lui Israel, după eliberarea din robia Egiptului când în drum spre ţara promisă a fost susţinut de mana coborâtă din cer. La aceasta face referire Isus în discursul despre pâinea vieţii rostit în sinagoga din Cafarnaum: „Adevăr, adevăr zic vouă: cel care crede în mine are viaţa veşnică. Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustiu şi totuşi au murit. Pâinea care coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci; iar pâinea pe care eu o voi da, pentru viaţa lumii, este trupul meu” (In 6,48-51).

3. Pelerinajele în viaţa Bisericii

În călătoriile „spre Dumnezeu” făcute de profetul Ilie şi mai înainte de întregul popor al lui Israel, creştinii văd două exemple precedente ale unei practici ce datează încă din primele secole ale Bisericii. Este vorba, întocmai, de pelerinajul mai întâi în Ţara Sfântă, ca întâlnire cu Domnul în locurile vieţii sale pământeşti, iar apoi, multiplicând destinaţiile, la marile sanctuare precum mormintele apostolilor la Roma şi Santiago de Compostela în Spania, apoi la Lourdes, la Fatima şi multe altele, situate mai aproape sau mai departe, în orice parte a lumii. Credincioşii se duc din motive foarte diferite, din spirit de pocăinţă, ca mulţumire pentru darurile primite, pentru împlinirea unei promisiuni, pentru a cere un har deosebit, din dorinţa de a-şi întări credinţa sau de a o mărturisi public, rugându-se acolo unde divinul s-a manifestat istoric în forme mai perceptibile.

4. Viaţa, o călătorie în timp

Poate nu întotdeauna peregrinii îşi dau seama că de fapt trăiesc în formă concentrată ceea cea este întreaga lor existenţă. De fapt, viaţa creştinului, poate fi comparată cu o călătorie, nu în spaţiu dar în timp; o călătorie anevoioasă, cu greutăţi şi necazuri, cu situaţii neprevăzute, cu frumuseţea şi farmecului ei, dar totdeauna cu o ţintă precisă. Ne îndreptăm spre Acela care este Stăpânul spaţiului şi al timpului. Dumnezeu ne plasează pe fiecare în lumea pământească, ne înzestrează cu inteligenţă şi libertate şi ne invită să ne servim de ele pentru a ajunge la El. Ţinta este foarte înaltă, cea mai mare pe care omul o poate dori. Dar drumul nu este mereu uşor. Inteligenţa şi libertatea sunt puse adesea la grea încercare. Domnul care invită ştie bine asta şi de aceea, în bunătatea sa, nu-l lasă pe om la voia întâmplării, ci îi oferă în mod constant ajutorul său. Prin Cuvântul său ne arată calea dreaptă, cu harul său ne dă putere şi curaj. În promisiunea despre care Isus vorbeşte în aceste duminici, mana dată evreilor şi mâncarea dată profetului Ilie prevestesc acea „pâine vie” care este Euharistia, sfânta Împărtăşanie. Este semnul puterii de sus pe care Domnul o pune la dispoziţia celui care prin credinţă îşi orientează propria viaţă spre El.

5. Dublu pelerinaj la Sfânta Liturghie

Oricât ar fi de folositor şi plăcut, nu trebuie neapărat să mergi ca pelerin la Locurile Sfinte sau la alte sanctuare pentru a beneficia de această putere de sus. Treizeci şi cinci de milioane oameni care fac asta anual în Europa, sunt mulţi, rămân totuşi o minoritate. Şi nu trebuie să credem că darul Domnului ar fi rezervat doar lor. Alţii nu-şi pot permite. Atunci, să ne amintim că tuturor credincioşilor le este dat să facă, ori de câte ori vor, un dublu pelerinaj, mai scurt dar concentrat şi nu mai puţin rodnic. Ori de câte ori merg la sfânta Liturghie, parcurgând drumul de acasă până la biserică, dacă se gândesc unde şi pentru ce merg, poate exprima dorinţa şi intenţia de a face din viaţa lor un drum spre Dumnezeu. Acelaşi lucru este exprimat în momentul primirii Sfintei Împărtăşanii. Parcurgerea distanţei până la altar înseamnă apropierea cu smerenie de Cristos, Domnul şi Mântuitorul nostru. În continuare, ne oprim i pe larg la pericopa evanghelică şi la prima lectură.

6. Pâinea vie coborâtă din cer

Pe drumul vieţii ritmat de „bucurie şi speranţă”, de „tristeţe şi angoasă” toţi avem nevoie de prezenţa vie a lui Cristos. Domnul este prezent în rugăciunea personală, individuală şi comunitară a credincioşilor. Prezenţa sa se actualizează în mod particular în sfintele Sacramente, mai cu seamă în Sfânta Împărtăşanie. Prin Cuvântul său şi prin sacramentul trupului şi sângelui său Isus Cristos satură foamea noastră de adevăr, de iubire şi de viaţă. Să ne deschidem inimile la darul său invocând iertarea păcatelor. Isus este Cuvântul sigur care ne întăreşte când suntem slabi în credinţă; este Pâinea coborâtă din cer, care ne susţine mersul pe drumurile lumii; este izvorul de apă vie care face să crească în noi viaţa fără sfârşit. Duminica trecută am observat că în lungul discurs despre pâinea vieţii rostit de Isus în sinagoga din Cafarnaum credinţa este „prioritară”. Isus se prezintă ca ţinta finală a vieţii omului. Afirmaţia „Eu sunt pâinea vieţii” este urmată de afirmaţia peremptorie şi ultimativă: „Celui care vine la mine nu-i va mai fi foame şi celui care crede în mine nu-i va mai fi sete” (In 6,35). Destinul veşnic al oamenilor depinde de Isus. El satisface nevoile şi dorinţele profunde ale omului. Isus este „pâinea vieţii” şi în sensul cel mai „realist”, întrucât va da oamenilor să mănânce „carnea” sa şi să bea „sângele” său (In 6,53-54). Va manifesta astfel gradul maxim de „dăruire” şi în acelaşi timp de „comuniune”. Este o formă de „expropriere” de sine pentru a fi cu totul al altora. Provocarea credinţei atinge aici punctul culminant, aproape de nesusţinut. Constatăm aceasta din pericopa evanghelică de azi (In 6,41-51), şi mai mult încă în cea de duminica viitoare (In 6,51-58). Punctul de ruptură va fi reprezentat de refuzul de a crede chiar al „multora” dintre „discipolii” Domnului, care ajung să spună: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (In 6,60).

7. Credinţa în Isus pâinea vieţii

Înţelegem tot mai bine de ce evanghelistul Ioan a prezentat această lungă pericopă a Evangheliei sale ca o scară în formă de spirală pentru motivarea explicită a  „credinţei”. Avem impresia că ne învârtim în jurul nostru fără să înaintăm. Dacă se urcă, ajungem la adevăruri tot mai înalte; dacă se coboară, descoperim adevăruri tot mai profunde. Faptul nu trebuie să ne mire. Ioan, înainte de a fi un scriitor creştin, este un păstor preocupat să explice ucenicilor săi, că dacă a crede în Isus este important, acest act de credinţă trebuie orientat spre Euharistie, ca amintire, memorial şi sacrament peren al celui care „s-a coborât din cer pentru viaţa lumii”. Ascultătorii nu sunt deocamdată capabili de credinţa pe care o cere Isus. Iudeii murmurau împotriva lui pentru că spusese: „Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer”, şi ziceau: „Nu este oare acesta Isus, fiul lui Iosif, pe ai cărui tată şi mamă îi cunoaştem?” Nu cred cuvintelor lui Isus deoarece pretind că ştiu totul despre el. Cum de spune acum: «M-am coborât din cer»?” (cf. In 6,41-42). Cu o astfel de atitudine nu-şi mai amintesc de minunea înmulţirii pâinilor, care trebuia oricum să-i facă să se întrebe despre o eventuală prezenţă a divinului în Isus. Nu-şi mai amintesc nici faptul că nu cu mult timp înainte exclamaseră: „acesta este profetul care trebuie să vină în lume” (In 6,14). Care să fie explicaţia? Aceasta nu este doar de ordin psihologic, ci are un caracter religios: „Nu mai murmuraţi între voi! - le spune Isus. „Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Este scris în profeţi: «Şi toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu». Oricine a auzit şi a învăţat de la Tatăl vine la mine” (In 6, 44-45). Ce este credinţa? O decizie a minţii umane sau o iniţiativă divină, căreia îi corespunde consimţământul omului? Şi cum se întâmplă că unii nu ajung la actul de credinţă? Este ceea ce se întreabă mulţi oameni şi astăzi. Răspunsul îl găsim în afirmaţia lui Isus: „Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l va atrage Tatăl, care m-a trimis” (v. 44). Evanghelistul Ioan nu exclude faptul că Dumnezeu poate să-i înveţe pe fiii săi prin profeţi. El vrea doar să confirme ceea ce a precizat la începutul discursului din Carfanaum: „Căci pe el l-a însemnat Tatăl cu sigiliul său” (v.26). Nici un profet, dintre cei veniţi în lume, nu poartă un atare sigiliu. Suntem în prezenţa „misterioasă” a lucrării şi vorbirii lui Dumnezeu care nu află mereu ascultare în inima omului. Numai Dumnezeu poate revela că Isus este Fiul său, pe care l-a trimis din cer ca „pâine a vieţii”. Problema este de „a-l asculta” cu smerenie şi docilitate. Nu-i vorba de nici o discriminare în privinţa oamenilor. Nu înseamnă că Dumnezeu pe unii „îi atrage” şi pe alţii nu! Credinţa nu este un dar „capricios” al lui Dumnezeu. Dumnezeu o oferă tuturor, cum afirmă explicit Isus în citatul luat din Isaia (54,13) şi din Ieremia (31,33-34): „Scris este în profeţi: Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu” (v.45). Dar învăţaţi în ce mod? Ioan nu are dubii: această învăţătură este cu putinţă numai prin Fiul, care „l-a văzut pe Tatăl” (v. 46). Însă nu toţi se lasă „învăţaţi”! Exemplul concret este acea mulţime căreia Isus îi vesteşte misterul iubirii lui Dumnezeu şi care nu este în stare să-l accepte, deşi îl are în faţă pe Cineva care „a văzut” chipul lui Dumnezeu şi de aceea poate să-l mărturisească lumii: „Nu că l-a văzut cineva pe Tatăl, decât numai cel care este de la Dumnezeu: acesta l-a văzut pe Tatăl” (In 6,46). La acest punct, apare evident că „misterul” stă mai presus de toate în inima omului. Fiecăruia îi revine „să audă” şi „să înveţe” şi atunci va fi capabil să-l accepte pe Cristos ca Fiul lui Dumnezeu care se dăruieşte şi salvează. Sau doar „va auzi”, cum făceau acei oameni în sinagoga din Cafarnaum, care în acea zi îl auzeau vorbind pe Învăţătorul dar nu „învăţau”. Din contra, murmurau, de aceea Isus rămânea pentru ei doar „fiul lui Iosif”. Este drama celui care „nu poate” crede, pentru că deja are o altă credinţă: propria inteligenţă, o inimă închisă şi aridă. De aceea, murmură. Făcând asta, îşi închid drumul mântuirii. Nu acceptă „darul” lui Dumnezeu oferit în Cristos. Se situează singuri în afara planului lui Dumnezeu dătător de mântuire: „ Adevăr, adevăr vă spun: cine crede are viaţa veşnică” (In 6,47).

8. Trupul lui Isus, pâinea vieţii veşnice

Relaţia cu Cristos este redusă la esenţialul credinţei. Acum Isus poate face declaraţiile cele mai răscolitoare despre misterul „euharistic” care prelungeşte, într-un anume fel, capacitatea sa de a se dărui fără încetare oamenilor. Începe astfel meditaţia euharistică propriu-zisă despre Isus-pâinea vieţii veşnice „Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustiu şi au murit. Aceasta este pâinea care se coboară din cer, ca, dacă mănâncă cineva din ea, să nu moară. Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii” (In 6,48-51). După repetarea frazei programatice „Eu sunt pâinea vieţii” şi după ce a amintit paralelismul dintre această pâine şi mana din pustiu, Ioan spune despre Isus: „Pâinea care coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare” (v. 50). Tema este repetată de mai multe ori în continuarea lecturii acestui capitol. Versetul final din Evanghelia zilei aparţine lui Isus: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci; iar pâinea pe care eu o voi da, pentru viaţa lumii, este trupul meu" (In 6,51). Isus nu mai foloseşte simboluri, ci vorbeşte clar şi deschis. Dezvăluie un mod şi mai concret de a se oferi oamenilor. El, Fiul lui Dumnezeu „făcut trup (carne)” se va oferi „ca hrană” pentru viaţă celor care cred în el. Insistenţa asupra verbului „a mânca” şi comparaţia cu mâncarea manei în pustiu indică „realismul” cuvintelor lui Isus. Fraza conclusivă nu mai lasă nici o îndoială în privinţa sensului „real” a afirmaţiei: „iar pâinea pe care eu o voi da, pentru viaţa lumii, este trupul meu”. La această afirmaţie se va declanşa refuzul deschis al iudeilor: „Cum poate acesta să ne de-a să mâncăm trupul său (carnea sa)?” (In 6,52).

9. Hrană de drum până la muntele Domnului

În Euharistie este prezent Isus în misterul „întrupării” sale, în misterul morţii indurate şi oferite „pentru viaţa lumii”. Iar evanghelistul Ioan îl defineşte pe Isus foarte pe scurt: „darul lui Dumnezeu” (In 4,10) şi ne învaţă că acest dar poate fi înţeles de noi şi primit pe deplin numai în Euharistie. În Euharistie, de fapt, este cel care, fiind din veşnicie la Tatăl, a venit să-şi aşeze cortul între noi, pentru ca să primim har peste har (cf. In 1,1.14.16). În privinţa acestui sacrament simţurile nu mai ajută, doar credinţa permite să ne apropiem de mister şi să dobândim ceea ce ea promite, după cuvântul lui Isus: „Cine crede are viaţa veşnică” (In 6,47). În puterea credinţei creştinul se hrăneşte realmente cu Cristos, pâine de viaţă, şi poate merge cu încredere spre muntele lui Dumnezeu (1Rg 19,4-8, prima lectură). Profetul Ilie, descurajat din cauza prigoanei reginei Izabela, soţia regelui Ahab, este nevoit să fugă în pustiu spre muntele Horeb. Ilie a mers în pustiu cale de o zi; a ajuns şi a şezut sub un ienupăr. Atunci a cerut să moară zicând: „Ajunge acum, Doamne, ia-mi viaţa, pentru că nu sunt mai bun decât părinţii mei!” S-a întins şi a adormit sub ienupăr. Dar, iată, un înger l-a atins şi i-a spus: „Ridică-te şi mănâncă!” Atunci a văzut aproape de capul său o turtă coaptă pe pietre şi un urcior cu apă. A mâncat şi a băut; apoi s-a întins din nou. Dar îngerul Domnului s-a întors pentru a doua oară, l-a lovit şi i-a zis: „Ridică-te şi mănâncă, pentru că e lung pentru tine drumul!” El s-a sculat, a mâncat şi a băut; şi, cu puterea acelei hrane, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la Horeb, muntele lui Dumnezeu. Pentru creştin se propune acelaşi itinerar. Călătoria spre Dumnezeu este posibilă numai dacă ne hrănim cu trupul şi sângele Domnului. Calea spre cer este Cristos Isus care în Sfânta Împărtăşanie ne susţine cu hrana necesară pentru a nu cădea pe drum şi a ajunge la Tatăl.

10. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, luminaţi de Duhul Sfânt, noi îndrăznim să te numim Tată; desăvârşeşte în inimile noastre spiritul de fii adoptivi, ca să putem intra în moştenirea făgăduită.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată” de Cristos, pâinea vieţii.

(Vatican News – Anton. Lucaci, material omiletic de vineri 9 august 2024)