Consideraţii omiletice la Duminica a XXI-a de peste an (B): Euharistia, izvor unic de adevăr şi viaţă

(Vatican News  - 25 august 2024) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Adunaţi în biserici pentru sfânta şi dumnezeiasca Liturghie suntem ca o familie reunită în casa Tatălui. Viaţa creştinilor se reînnoieşte cu regularitate la masa Cuvântului şi a Sfintei Împărtăşanii, stăruind în rugăciune către Părintele îndurărilor. Toţi împreună şi fiecare individual spunem la începutul celebrării euharistice: „Pleacă-ţi, Doamne, urechea şi răspunde-mi! Mântuieşte-l, Dumnezeule, pe slujitorul tău, care şi-a pus încrederea în tine. Ai milă de mine, Doamne, către tine strig toată ziua” (cf. Ps 85/86,1-3: Ant. la intrare). În rugăciunea comunităţii creştine răsună glasul lui Cristos. Marele semn al bunăvoinţei Tatălui este învierea lui Cristos din morţi pe care noi creştinii de pretutindeni, de la răsăritul şi până la apusul soarelui, o celebrăm zilnic şi într-un mod special în sărbătoarea Paştelui săptămânal.

1. Opţiunea credinţei reînnoită continuu

Liturghia acestei duminici ne cheamă la reînnoirea alegerii în viaţa de credinţă. Este vorba de opţiunea de a crede sau nu în Dumnezeu; a crede sau nu în Fiul său, Isus Cristos; a-l urma sau a-l părăsi pe Cristos care are cuvintele vieţii veşnice; a primi sau a refuza oferta lui Cristos care dezvăluie lumii iubirea Tatălui. Sunt două atitudini pe care oamenii le adoptă în faţa lui Isus, om adevărat şi Dumnezeu adevărat. El şi-a dovedit misiunea de mântuire prin minunile şi învăţătura sa. A înfăptuit-o prin misterul pascal al morţii şi învierii sale perpetuat în Biserică prin sfintele Taine. Două atitudini, una de îndoială şi lipsă de încredere, alta de credinţă tot mai profundă în iubirea lui Dumnezeu. Astăzi lecturile liturgice, fiecare în felul ei, ne invită să reînnoim făgăduinţele esenţiale asumate la primirea tainei Botezului şi confirmate apoi la primirea tainei Mirului. „Doamne, la cine am putea merge? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (cf. In 6,60-69: Evanghelia zilei). „Mai bine moartea decât să-l părăsim pe Domnul, ca să slujim altor dumnezei… De aceea noi vrem să-i slujim Domnului, pentru că el este Dumnezeul nostru!” (cf. Ios 24,1-2a.15-17.18b: prima lectură). Suntem puşi în faţa a două decizii: cea a poporului lui Israel care, la invitaţia lui Iosue, reînnoieşte fidelitatea faţă de legământul lui Dumnezeu; cea a lui Petru şi a celorlalţi discipoli care aleg să continue urmarea lui Isus, în timp ce o parte dintre ei, scandalizaţi de cuvintele referitoare la pâinea vieţii, se retrag, dau înapoi spunând: „Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l asculte?”

2. Importanţa încrederii

Probabil nici Cei Doisprezece nu au înţeles atunci cuvintele lui Isus; le vor înţelege după evenimentul Paştelui. Întrevăd totuşi că cele spuse de Isus sunt cuvinte de viaţă veşnică. Înţeleg mai presus de toate că se pot încrede în acela care le pronunţă şi nu vor să piardă legătura cu persoana sa. De fapt, la cine ar putea merge? Cine altul poate da sens adevărat existenţei lor? Şi poporul lui Israel decide să slujească Domnului pentru că îşi aminteşte de tot ceea ce a făcut pentru eliberarea lui din robia Egiptului şi ştie că poate conta pe el şi nutri încredere faţă de el. Orice relaţie adevărată între persoane, inclusiv cea dintre bărbat şi soţie (cf. Ef 5,21-32: lectura a doua) se întemeiază nu pe faptul că se înţelege totul dinainte, dar pe disponibilitatea de a se încrede unii în alţii. În fond, la baza relaţiilor dintre oameni se află credinţa în Dumnezeu. Desigur, credinţa se exprimă în mod simplu prin deschiderea inimii pentru a primi încrezători cuvintele lui Isus, care „sunt duh şi viaţă” (In 6,63). Însă, această deschidere lăuntrică nu-i niciodată definitivă ci urmează cursul vieţii, de aceea ea trebuie reînnoită. Drumul credinţei este o cursă cu obstacole. În fiecare zi ne găsim în faţa alegerii de a fi slujitori credincioşi ai lui Dumnezeu sau robi ai idolilor, ai patimilor, ai păcatului. Tentaţiile sunt multe şi subtile căci ispititorul nu doarme. Diavolul ca un leu care rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită. „Împotriviţi-vă lui, tari în credinţă”, îndeamnă apostolul Petru (cf. 1Pt 5,9). Mereu suntem chemaţi să alegem în faţa adevărului şi a iubirii întruchipate de persoana lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Putem face această alegere de credinţă doar susţinuţi de lumina şi puterea Duhului Sfânt dăruit de Dumnezeu Tatăl, căci spune Isus: „nimeni nu poate să vină la mine decât dacă îi este dat de la Tatăl” (In 6,65). După această prezentare sinoptică a lecturilor liturgice, aprofundăm pe larg Evanghelia zilei.

3. Euharistia, mister de credinţă se acceptă ca atare

Cum poate acesta să ne dea să mâncăm trupul său? Pentru a cincia duminică consecutiv medităm la sfânta Liturghie asupra capitolului 6 din Evanghelia după sfântul Ioan. Capitolul începe cu relatarea minunii înmulţirii pâinilor şi continuă cu o lungă cateheză despre „Isus, pâinea vieţii”. Duminica trecută pericopa evanghelică menţiona în final că iudeii au început să discute aprins între ei, spunând: „Cum poate acesta să ne dea să mâncăm trupul [său]?”. Dar Isus le‑a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Pentru că trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el. Aşa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, [la fel] şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine. Aceasta este pâinea care s-a coborât din cer; nu ca aceea pe care au mâncat-o părinţii voştri şi au murit. Cine mănâncă această pâine va trăi în veci”. Şi evanghelistul precizează locul: „Acestea le-a spus (Isus) în timp ce învăţa în sinagoga din Cafárnaum” (In 51-59). „Cum poate acesta să ne dea să mâncăm trupul [său]?”. Această obiecţie era bine cunoscută apostolului Ioan, căci iudeii o adresau şi creştinilor din vremea sa, care la rândul lor se întrebau: „Dar să fie oare adevărat că în Euharistie se află Isus? Şi în ce mod? Cum este posibil?”. Întrebarea este lăsată fără răspuns, pentru că Euharistia este un mister de credinţă, iar un mister se acceptă ca atare. Este o revelaţie, o descoperire a lui Dumnezeu. Orice răspuns care astăzi s-ar da la această întrebare, ar suscita altele, şi cu astfel de întrebări şi replici s-ar intra în discuţii teologice interminabile, ce servesc doar să altereze raporturile dintre oameni în loc să le amelioreze. În schimb, în text, după întrebare urmează o declaraţie formulată în termeni de credinţă: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi”. Cuvintele iniţiale „Adevăr, adevăr vă spun” sunt o formulă ce indică revelarea unui adevăr. Nu există îndoială că în discursul rostit de Isus în sinagoga din Cafarnaum, după ce a vorbit despre pâinea vieţii în termeni de credinţă în persoana sa, vorbeşte la sfârşit în termeni de credinţă în prezenţa sa în Sfânta Euharistie.

4. Reacţii la cuvintele lui Isus despre „pâinea vieţii”

Pericopa evanghelică de azi înregistrează reacţiile conclusive la discursul despre „pâinea vieţii”. În general sunt reacţii negative şi chiar de ruptură, dar sunt şi unele pozitive, deşi în număr mai mic. Că discursul lui Isus era „derutant” şi „scandalizator”, s-a putut nota deja din numeroasele întreruperi şi de multele întrebări din partea ascultătorilor. „Ce semn faci pentru ca să vedem şi să credem?... Nu este acesta Isus, fiul lui Iosif? Îi cunoaştem pe tatăl şi pe mama lui. Cum poate spune că „s-a coborât din cer”? Cum poate să ne dea să mâncăm trupul său? (cf. In 6, 30.42.52). Pe de altă parte, în tot discursul său Isus a subliniat necesitatea de a se baza exclusiv pe „credinţă” pentru a se putea întâlni cu el: „Vă spun, cine crede are viaţa veşnică” (In 6,47). Singurul fapt de „a-l vedea” şi de „a-l auzi” vorbind, nu-i suficient. Omul trebuie şi să înveţe din cele ascultate. Dificultatea devine absolută atunci când Isus vorbeşte explicit despre trebuinţa de „a mânca trupul său” şi de „a bea sângele său” pentru a avea viaţa veşnică. Aici suntem, într-adevăr, în domeniul absurdului. Este ceva incredibil. Şi consecinţa e dramatică. Riscul ca Isus să fie abandonat de toţi nu fusese niciodată atât de iminent.

5. Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?

La acest punct izbucneşte „scandalul” care mocnea deja în mulţimea din sinagogă, dar acum îi cuprinde şi pe discipolii lui Isus. Nici chiar cine avea o anumită familiaritate cu Isus nu-l mai poate urma în aceste ultime provocări lansate împotriva bunului simţ şi a gândirii normale a omului. Atunci mulţi dintre discipolii lui Isus au zis: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” Aşa începe Evanghelia zilei (cf. In 6,60-69). Isus încearcă o ultimă explicaţie, dar nu pentru a atenua forţa şi sensul celor spuse, ci pentru a îndrepta toate pe făgaşul credinţei. Numai credinţa permite ascultătorilor să pătrundă în „mister” cu ochii lui Dumnezeu. Vor fi ucenicii dispuşi să schimbe modul de a vedea şi judeca pentru a se lăsa „luminaţi” de noua „clarviziune” a lui Dumnezeu? Dacă se vor bizui pe Duhul Sfânt şi nu pe propriul „trup”, atunci vor putea vedea lucruri şi mai mari. Isus nu atenuează dificultatea afirmaţiilor, din contra, pare să accentueze „scandalul” vorbind despre realităţi şi mai provocătoare: „Dar dacă l-aţi vedea pe Fiul Omului urcându-se acolo unde era mai înainte?”. Expresia, mai curând enigmatică, face aluzie la viitoarea înviere din morţi şi înălţare la cer, dar şi la întoarcerea la Tatăl pentru a primi puteri de judecător universal ca Fiul al Omului. Este ceva mult mai „provocator” pentru mintea omenească, decât tot ceea ce Isus afirmase până acum. Dacă ucenicii „se scandalizează” de lucruri mai simple, ce se va întâmpla în faţa celor infinit mai mari? Pe de altă parte, „urcându-se acolo unde era mai înainte”, Isus va putea să-l trimită pe Duhul său care „dă viaţă” reînnoindu-i lăuntric pe discipoli ca să înţeleagă mesajul care vine de sus. De aceea, ucenicii nu trebuie să se bazeze pe trup, pe resursele inteligenţei omeneşti care sunt doar „carne”. Afirmaţia că „trupul nu foloseşte la nimic” (In 6,63) se referă la incapacitatea omului de a pătrunde doar cu forţele proprii în misterul lui Dumnezeu.

6. Cuvintele mele sunt duh şi viaţă

Isus însuşi ne conduce să revenim la bazele credinţei, căci plin de mâhnire comentează: „Dar sunt unii dintre voi care nu cred!” De fapt, Isus ştia de la început cine sunt cei care nu cred şi cine este acela care îl va trăda. Şi le-a zis: „De aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la mine decât dacă îi este dat de la Tatăl” (In 6,64-65). Umbra „trădătorului” apare deja pe fundalul încăperii şi face şi mai dramatic sensul cuvintelor rostite de Cristos. În lumina acestor reflecţii se înţelege şi mai bine afirmaţia lui Isus despre „inutilitatea” trupului: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă” (In 6,63). În „cuvintele” pe care le-a pronunţat în tot acest lung discurs euharistic, Isus s-a revelat treptat ca „pâine a vieţii”, fie întrucât Fiu al lui Dumnezeu, fie întrucât va da oamenilor cu adevărat „trupul” şi „sângele” său ca hrană şi băutură. Cuvintele lui Isus sunt „duh şi viaţă” în măsura în care vor fi primite cu docilitatea credinţei pe care doar Duhul lui Dumnezeu o face să încolţească în inima omului. Însufleţite de Duhul Sfânt, cuvintele dau deja „viaţa veşnică”.. Cuvintele Domnului aruncă o lumină şi peste misterul ce se actualizează la sfânta Liturghie. Prin puterea şi în lumina Duhului Sfânt semnele euharistice ale pâinii şi vinului, la care se adaugă cuvântul devin realitatea totală a lui Cristos cel mort şi înviat pentru viaţa lumii. Cuvânt şi sacrament

7. Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice

După ce a notat că „mulţi dintre discipolii lui Isus au plecat şi nu mai mergeau cu el”, evanghelistul Ioan descrie la sfârşit şi reacţia pozitivă a Celor Doisprezece. Aceleaşi cuvinte produc în unii proteste de respingere iar în alţii o generoasă adeziune de credinţă. Cum se explică asta? Este răsturnarea dramatică a ceea ce Isus abia spusese: „Nimeni nu poate să vină la mine decât dacă îi este dat de la Tatăl” (In 6,65). Pentru a face să se vadă mai bine că totul în apostoli provine de sus şi nu de la „trup”, evanghelistul îl prezintă pe Isus care lansează aproape ostentativ ultima sa provocare: „Atunci, Isus le-a zis celor doisprezece: „Nu cumva vreţi să plecaţi şi voi?” Simon Petru i-a răspuns: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu” (In 6,67-69). Întrebarea lui Isus, pe lângă o provocare este şi o invitaţie făcută discipolilor să ia poziţie, adică „să se decidă” pentru sau împotrivă]  . Răspunsul lui Petru, în numele tuturor, este mai întâi oscilant şi aproape indecis: „Doamne, la cine să mergem?” (In 6,68). Apoi devine sigur şi plin de bucurie şi entuziasm, recunoscând în Cristos singurul izvor de mântuire: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In 6,68). Petru pare că a reţinut cuvintele lui Isus rostite mai înainte: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă” (In 6,63). În cele din urmă recunoaşte şi proclamă solemn: „Tu eşti Sfântul lui Dumnezeu”, adică cel trimis şi ales de Dumnezeu, consacrat şi unit cu el în gradul cel mai înalt. De aceea e în stare să ne salveze, să ne dea „cuvintele” ce dau viaţa. Este importantă şi succesiunea verbelor cu care Petru face mărturisirea sa de credinţă: „noi am crezut şi am cunoscut”. Credinţa precede cunoaşterea şi într-un anume sens o generează, având în vedere contextul in care Isus s-a sforţat să pună în evidenţă importanţa fundamentală şi decisivă a verbului „a crede”. Credinţa este de fapt o formă înaltă de „cunoaştere” care nu provine „de la trup şi de la sânge”, cum reiese din răspunsul lui Isus la mărturisirea similară a lui Petru (cf. Mt 16,17), dar „de la Tatăl care stă în ceruri”.

8. Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul!

Cântarea psalmistului este şi cântarea noastră:  „Îl voi binecuvânta pe Domnul în orice timp, lauda lui va fi fără încetare în gura mea. Să se laude sufletul meu în Domnul! Să audă cei umili şi să se bucure! Ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechea lui ia aminte la strigătele lor! Faţa Domnului este împotriva celor ce fac răul pentru a şterge amintirea lor de pe pământ. Când cei drepţi strigă, Domnul îi aude şi-i scapă din strâmtorarea lor. Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită şi-i mântuieşte pe cei cu duhul mâhnit. Multe rele se abat peste cel drept, dar Domnul îl eliberează din toate. El veghează asupra fiecăruia dintre oasele sale, niciunul dintre ele nu va fi zdrobit. Pe cel nelegiuit îl va ucide răutatea, iar cei care-l urăsc pe cel drept vor fi vinovaţi. Domnul răscumpără sufletele slujitorilor săi, nu vor fi pedepsiţi cei care-şi caută refugiu în el!” (cf. Ps 33/34,2-3.16-23: psalmul responsorial)

9. Rugăciunea Bisericii

Răspunsul dat lui Isus de apostolul Petru: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice”, să ne susţină în ceasul încercării! „Dumnezeule, care uneşti într-o singură voinţă cugetele celor ce cred în tine, dă-i poporului tău harul să iubească ceea ce porunceşti şi să dorească ceea ce făgăduieşti, pentru ca, în nestatornicia lumii acesteia, inimile noastre să fie ancorate acolo unde se află adevăratele bucurii.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată” cu „pâinea vieţii”!

(Vatican News – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 23 august 2024)