Consideraţii omiletice la Duminica a XXIII-a de peste an (B): Deschide-te!

(Vatican News -  8 septembrie 2024) E Ziua Domnului. La începutul acestei Liturghii duminicale mărturisim credinţa în Dumnezeu a cărui judecată este nepărtinitoare, şi invocăm cu încredere milostivirea sa. O facem cu câteva versete luate din psalmul 118/119 care este cel mai lung din toată Psaltirea biblică: „Tu eşti drept, Doamne, şi nepărtinitoare este judecata ta; poartă-te cu slujitorul tău după bunătatea ta” (cf. Ps 118/119,137.124). Acest psalm este dedicat în întregime legii, poruncilor şi cuvântului lui Dumnezeu, în general.

1. Cuvântul în adunarea liturgică

Citirea şi ascultarea împreună a textelor biblice ocupă un loc important în adunările noastre liturgice. Ascultarea Cuvântului este cel dintâi act al catehezei creştine. Când spunem „cateheză”, ne gândim, desigur, la catehism şi la transmiterea învăţăturii dar avem în vedere şi educarea gustului pentru cuvântul lui Dumnezeu. Slujbele liturgice fac să se dezvolte în noi o atitudine de acceptare, iar ascultarea este primul act de primire a acestui Cuvânt. Ascultarea împreună a Cuvântului şi răspunsul dat de adunarea credincioşilor plăsmuieşte şi întemeiază comunităţile noastre creştine. Toţi am experimentat faptul că în liturgia Cuvântului se stabileşte un dialog veritabil între cititor şi ascultători şi că răspunsul adunării este luat în serios. Acest răspuns se exprimă cu ajutorul rugăciunii psalmilor biblici. Este interesant de remarcat că în liturgia Cuvântului învăţăm să-i răspundem lui Dumnezeu cu însăşi cuvintele sale. Asta înseamnă că răspunsul nostru este ca un ecou al cuvântului lui Dumnezeu. De fapt, „a catehiza” înseamnă literal „a face să răsune cuvântul”. Acest Cuvânt se naşte din texte scrise care sunt interpretate de glasul cititorului. Sfintele Scripturi devin un Cuvânt viu pentru că glasul nostru le dă suflare, emoţie, teren prielnic pentru dezvoltarea vieţii. Mai mult, Cuvântul ne plasează pe toţi, cititori şi ascultători, într-o situaţie de viaţă ce reproduce mereu gestul donator al lui Dumnezeu. Ca la crearea lumii: Dumnezeu a zis şi s-a făcut.

2. Isus continuă predicarea Evangheliei

Astăzi în comunitatea noastră adunată la sfânta Liturghie Isus continuă să predice evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu şi să-i vindece pe cei bolnavi şi suferinzi. El ne deschide urechile ca să ascultăm cuvântul său şi buzele gurii pentru a-l preamări pe Dumnezeu. El deschide urechile celor surzi şi dezleagă limba celor muţi: pe surzi îi face să audă, iar pe cei muţi să vorbească. Evanghelistul Marcu povesteşte minunea vindecării unui surdomut, petrecută înafara Palestinei, într-un ţinut locuit de păgâni. „Isus a plecat din ţinutul Tirului; trecând prin Sidon, s-a îndreptat spre Marea Galileii şi a intrat în ţinutul Decapole. Acolo i s-a adus un surdomut şi l-au rugat să-şi pună mâinile peste el. Isus l-a dus deoparte, departe de mulţime şi i-a pus degetele în urechi; apoi a luat salivă şi i-a atins limba. Ridicându-şi ochii spre cer, a suspinat şi a spus: „Efata!”, adică „Deschide-te!” Urechile i s-au deschis; îndată i s-a dezlegat şi limba şi vorbea corect. Atunci Isus le-a poruncit să nu spună aceasta nimănui. Însă cu cât îi oprea, cu atât ei vorbeau şi mai mult. Uimiţi peste măsură, spuneau: „Tot ce face el este minunat: pe surzi îi face să audă, iar pe cei muţi să vorbească” (cf. Mc 7,31-37: Evanghelia zilei).

3. Éffata! - Dedchide-te!

Minunile săvârşite de Isus, precum vindecarea acestui surdomut care începe să audă şi să vorbească, sunt o dovadă că a sosit timpul mesianic anunţat de profetul Isaia: „Atunci se vor deschide ochii orbilor şi vor auzi urechile surzilor.  Atunci cel şchiop va sări precum cerbul şi limba celui mut se va dezlega” (Is 35,5-6, prima lectură). Vindecarea surdomutului întâlnit pe drum arată eficacitatea cuvântului lui Isus care îi spune infirmului: „Deschide-te!”. Acesta este cuvântul care la primirea tainei Botezului ne-a deschis şi pe noi la viaţa nouă în Cristos. Preotul ne-a atins gura şi urechile spunând: ”Domnul nostru Isus Cristos, care i-a făcut pe surzi să audă şi pe muţi să vorbească, să-ţi dea harul de a asculta cu bucurie cuvântul său şi de a mărturisi credinţa, spre lauda şi mărirea lui Dumnezeu Tatăl”. Despre surdomut, evanghelistul notează: „Urechile i s-au deschis; îndată i s-a dezlegat şi limba şi vorbea cum trebuie” (Mc 7,35). Sensul povestirii este evident. Cine primeşte Botezul, se desparte de lumea sa veche şi este în stare să înţeleagă sensul cuvântului lui Dumnezeu, să se roage în mod nou şi să vestească altora Evanghelia pe care a primit-o. Suspinul lui Isus înainte de a-i da surdomutului auzul şi vorbirea, face aluzie la suflul Duhului Sfânt dătător de viaţă, care la Botez intervine pentru a duce la împlinire naşterea noii creaturi. Prin botez, Cristos intervine în viaţa noastră, de orice neam şi din orice ţinut am fi, pentru a ne deschide la cuvântul salvator şi, prin aceasta, la prezenţa şi harul lui Dumnezeu Tatăl. „Deschide-te!” Nu este oare acesta cel mai bun lucru pe care îl putem dori unei persoane care începe să-l caute pe Dumnezeu, dar şi oricărui botezat? Surdomutul vindecat este simbolul omului salvat şi reînnoit de Cristos Domnul, devenit capabil să vorbească cu Acela care într-o comunitate de fraţi şi surori este preamărit şi chemat zilnic în rugăciunea „Tatăl nostru”. Împreună cu locuitorii ţinutului Decapole concludem şi noi plini de uimire pentru mântuirea înfăptuită de Isus: „Tot ce face el este minunat: pe surzi îi face să audă, iar pe cei muţi să vorbească”.

4. Câteva consideraţii marginale dar importante

Evanghelia (cf. Mc 7,31-37) prezintă vindecarea unui om lipsit de auz şi de darul vorbirii. În Biblie, a fi surzi înseamnă a nu primi cuvântul lui Dumnezeu. Deseori Dumnezeu se plânge de surzenia lui Israel, poporul său ales, care vrea să trăiască pe cont propriu. Şi nouă celor prinşi de mii de ocupaţii, absorbiţi de zgomote, de vorbe şi scandaluri, ne este greu să dăm curs dorinţei profunde de adevăr pe care o purtăm în inimă şi să ascultăm glasul Domnului. Suntem ca acel surdomut care nu reuşea să comunice cu alţii, nu se putea înţelege şi nu putea stabili legături normale cu cei din jur. Din cauza infirmităţii era nevoit să se închidă faţă de lumea externă. Avem aici imaginea omului individualist şi solitar, narcisist şi căutător de vizibilitate, axat total pe propria persoană şi mereu nemulţumit.

5.  Să ne conducem unii pe alţii la Cristos

Surdomutul, care nu reuşea să comunice, este adus la Isus de către prieteni. Alţii ne conduc la Cristos, ne vorbesc despre el şi ni-l arată. Biserica, deşi uneori incoerentă şi slăbită, este comunitatea celor care îi conduc pe alţii la Cristos. Aceasta este treaba Bisericii, la aceasta „serveşte” Biserica, ca să dea mărturie despre Cristos. Dar e nevoie de smerenie, de realismul umilinţei pentru a se lăsa conduşi. Lumea noastră a făcut din aroganţă un stil de viaţă. Se găsesc tot mai mulţi care ştiu totul, judecă totul, fac declaraţii zgomotoase, dar nu ştiu să se întrebe despre ei înşişi. Poate şi despre Evanghelie ştiu deja totul încât se întreabă ce mai este de învăţat. Li se poate răspunde că nimic, deoarece credinţa este înainte de toate o întâlnire: o întâlnire cu persoana lui Isus. După întâlnirea cu el iubirea împinge la o cunoaştere tot mai profundă. Dar pentru a-l întâlni trebuie să te mişti, să ieşi din anumite certitudini dobândite. Pe surdul bâlbâit Isus îl ia la o parte din mulţime. În haosul cotidian şi în mijlocul mulţimii nu reuşim să auzim bine. Căutarea credinţei are loc în mod personal, inimă la inimă, într-o atitudine reală de primire. Dumnezeu ne vorbeşte, dar pentru a-l auzi, trebuie să taci.

6. Creştini vindecaţi vestitori de speranţă

Isus face gesturi de vindecare: i-a pus degetele în urechi şi, cu salivă, i-a atins limba. Apoi, ridicându-şi ochii spre cer, a suspinat şi a zis: „Éffata!”, cuvânt din limba aramaică vorbită de Isus şi care înseamnă „Deschide-te!” (cf. Mc 7, 33-34). Pe timpul lui Isus se credea că saliva ar conţine suflarea. Isus vrea să-i transmită infirmului duhul său şi într-adevăr reuşeşte. Căci, „îndată i s-au deschis urechile şi i s-a desfăcut legătura limbii şi vorbea corect” (Mc 7,35). Viaţa noastră de credinţă are nevoie de semne, de gesturi concrete, de sacramente. Credinţa primită, trăită şi celebrată este făcută din gesturi în care recunoaştem lucrarea Domnului pentru noi, pentru umanitate. Însă, şi se întâmplă, dacă suntem vindecaţi este pentru a vesti altora vindecarea noastră profundă. Avem nevoie de creştini vindecaţi, de vestitori de speranţă, de credincioşi împăcaţi. Noi care am auzit lucrările minunate ale lui Dumnezeu putem striga cu mulţimea din ţinutul Decapoli: „Toate le-a făcut bine” (Mc 7,37).

7. Surdomuţi, întrucât întorşi la păgânism

Astăzi se vorbeşte tot mai frecvent despre tăcerea lui Dumnezeu. Profeţii lui Israel erau însă convinşi de contrariul, şi anume că Dumnezeu vorbeşte, îi cheamă personal pentru a-i trimite la poporul lui Israel. De altfel, evreul pios spune, înainte de a citi Sfintele Scripturi: „Vorbeşte, Doamne, căci sluga ta ascultă”. Trebuie să înţelegem bine natura tăcerii lui Dumnezeu. Numai într-o comunitate păgână, sau în una la început creştină iar apoi redevenită păgână, se poate vorbi despre tăcerea lui Dumnezeu. Constatăm mai degrabă că oamenii nu mai sunt în stare să perceapă ceea ce Dumnezeu le vorbeşte prin limbajul naturii, al istoriei şi al evenimentelor chiar dureroase din viaţă. Au pierdut oare oamenii alfabetul vieţii, alfabetul creaturilor? Dar ştim că „cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi lucrarea mâinilor sale o vesteşte tăria” (Ps 19/18,1). Universul este un imn închinat slavei lui Dumnezeu, iar acest lucru se poate afirma cu atât mai mult despre legea Domnului. Revelaţia tăcută a creaţiei este oferită tuturor oamenilor, însă Legea, privilegiul lui Israel, dezvăluie inimii celui credincios perfecţiunea lui Dumnezeu, dreptatea lui, adevărul şi bunătatea lui. Ea îl îndeamnă să imite viaţa lui Dumnezeu. De adăugat că în zilele noastre s-a verificat o situaţie aproape incredibilă. În timp ce în lumea globalizată milioane şi milioane de oameni comunică virtual, alte milioane umblă disperaţi prin lume, pentru că până şi în Biserică e greu să găsească pe cineva care să-i asculte. Rezultatul? Cine nu este în stare să adopte o atitudine de ascultare a lui Dumnezeu, nu este în măsură nici să se dispună pentru a-i asculta pe alţii.

8. Cuvântul şi ascultarea: Nu fiţi părtinitori!

Evanghelia de azi este o invitaţie la a depăşi cercul izolării egoiste pentru a recupera capacitatea de ascultare şi de vorbire, şi pentru a-i ajuta pe alţii să o recupereze. În această direcţie merge lectura a doua. În ea este prezentată o comunitate creştină care, întrucât nesocotind învăţămintele Evangheliei, face discriminări între bogaţi şi săraci, între învăţaţi şi ignoranţi, lucru exact contrar învăţăturii lui Isus. Mentalitatea păgână ne face să apreciem omul după ceea ce are. În comunitatea creştină, persoana trebuie respectată şi iubită pentru ceea ce ea este în faţa lui Dumnezeu. Apostolul Iacob aminteşte preferinţa lui Dumnezeu pentru cei săraci şi recomandă nepărtinirea, imparţialitatea în judecată şi comportament, eliminând formele scandaloase de favoritisme personale. „Voi care aveţi credinţa în Isus Cristos, Domnul slavei, să nu faceţi nici un fel de deosebire între persoane. Să ne închipuim că în adunarea voastră sosesc în acelaşi timp un om îmbrăcat în haine luxoase, cu inele de aur în degete, şi un om sărac cu haine ponosite. Voi v-aţi îndrepta către omul care poartă haine luxoase şi i-aţi spune: „Dumneata aşază-te aici, în locul acesta bun”, iar săracului i-aţi zice: „Tu stai acolo în picioare!” sau: „Şezi jos la picioarele mele!”  A proceda în acest fel, nu înseamnă a face deosebire între unul şi altul şi a-i judeca pe alţii după principii nedrepte? Ascultaţi, fraţii mei preaiubiţi: Oare nu i-a ales Dumnezeu pe cei săraci în ochii lumii, nu i-a îmbogăţit prin credinţă şi nu i-a făcut moştenitori ai împărăţiei, pe care a promis-o celor care îl iubesc?” (Iac 2,1-5). Timpurile mesianice s-au împlinit. Isus a venit ca să realizeze în numele Tatălui, planul unei umanităţi noi, în care cuvântul şi ascultarea au întâietate, precedând orice tip de raport uman pentru că la baza lor este legea iubirii. Dacă Biserica nu este în stare să realizeze acest proiect, atunci ea încetează de a-şi împlini menirea, vocaţia şi misiunea.

9. Cântarea psalmistului

Mari sunt lucrările pe care Dumnezeu la înfăptuieşte pentru cei mai săraci, suferinzi şi slabi. De aceea spunem cu psalmistul: „Îl voi lăuda pe Domnul în toate zilele vieţii mele. Domnul este în veci credincios cuvântului său, el face dreptate celor asupriţi. Domnul dă pâine celor flămânzi şi eliberează pe cei închişi. Domnul luminează pe cei orbi, Domnul ridică pe cei împovăraţi. Domnul iubeşte pe cei neprihăniţi, Domnul are grijă de cel străin. Domnul sprijină pe văduvă şi pe orfan, dar nimiceşte calea celor răi. Domnul Dumnezeul tău, Sioane, stăpâneşte în veci, din neam în neam (Ps 145/146 ,7.-10: psalmul responsorial).

10. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care l-ai trimis pe Fiul tău pentru a ne răscumpăra şi a ne face copiii tăi adoptivi, te rugăm, priveşte cu bunătate la fiii iubirii tale şi dăruieşte-le tuturor celor care cred în Cristos libertatea adevărată şi moştenirea veşnică.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată” în ascultare şi vorbire.

(Vatican News – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 6 septembrie 2024)