Consideraţii omiletice la Duminica a XXV-a de peste an (B): Slujitori ai Evangheliei

(Vatican News – 22 septembrie 2024). E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. La începutul acestei Liturghii duminicale ascultăm glasul Domnului care a vorbit prin profeţi: „Mântuirea poporului sunt eu. Din orice strâmtorare vor striga spre mine, îi voi asculta şi voi fi Dumnezeul lor în veci” (Ant. la Intrare). Prin aceste cuvinte este evocat legământul de iubire încheiat de Dumnezeu cu poporul ales de-a lungul istoriei şi reînnoit în cele din urmă prin moartea şi învierea Fiului său, Isus Cristos. În orice situaţie a vieţii ne-am afla, putem striga către Domnul rugându-l să ne dea duhul rugăciunii şi al preamăririi pentru ca în toate să-i ducem pururi mulţumire. După ani de căutare şi zbucium sufletesc Sfântul Augustin îşi îndreaptă sufletul către Părintele îndurărilor: „O, pentru mila ta, spune-mi Doamne, Dumnezeul meu, ce anume eşti pentru mine. Spune sufletului meu, mântuirea ta eu sunt (cf. Ps 34/35,3)… Iată, urechile inimii mele sunt înaintea gurii tale”… „Lasă-mă să vorbesc înaintea milostivirii tale, eu care sunt pământ şi cenuşă; lasă-mă să vorbesc, căci mă adresez milostivirii tale şi nu unui om care ar râde de mine” (cf. Confesiuni I, 5-7; CCL 27,3-4; PL 32, 663).

1. Isus mântuieşte lumea prin Sfânta Sa Cruce

Astăzi Isus dezvăluie discipolilor că el nu este un Mesia (Cristos) aşa cum ei se aşteptau, dar ca acela care împlineşte misiunea mântuitoare prin intermediul crucii. Profetul Isaia vorbise deja despre Slujitorul suferind al lui Dumnezeu. Era o prefigurare a lui Isus ca om al durerilor care în pătimirea sa îşi pune toată încrederea în Tatăl şi învaţă lecţia cea mai greu de înţeles pentru omul dintotdeauna plin de iubirea de sine: umilirea, suferinţa şi crucea. Crucea este însoţitoarea sa de viaţă. Nici pentru noi nu există benzi preferenţiale sau convenabile. Drumul vieţii se parcurge cu crucea în spate. Crucea noastră şi, dacă suntem generoşi, şi cea a altora pe care o luăm asupra noastră când ne dăm seama că sunt gata să cadă sub povara ei. Este lecţia lui Isus pentru discipolii din toate timpurile. Domnul care i-a primit pe cei mici şi pe cei săraci şi care din iubire s-a făcut slujitorul tuturor, a pus toată măreţia creştină în slujirea umilă a aproapelui. Exemplul său de dăruire totală a vieţii până la jertfa crucii ilustrează drumul discipolilor din toate timpurile. Isus, la ultima cină pascală, „după ce le-a spălat picioarele, şi-a luat hainele, s-a aşezat iarăşi la masă şi le-a spus: „Înţelegeţi ce am făcut pentru voi? Voi mă numiţi «Învăţătorul» şi «Domnul» şi bine spuneţi, pentru că sunt. Aşadar, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu” (In 13,12-15).

2. Chemaţi la slujirea semenilor

Deci, suntem chemaţi să fim slujitori unii altora. Aceasta este învăţătura cuprinsă în lecturile acestei Liturghii duminicale. Ele sunt cuvântul Domnului, căci spune psalmistul: „Tu ai dat învăţăturile tale ca să fie păzite cu fidelitate. O, de-ar fi căile mele statornice în a păzi orânduirile tale!” (Ps 118/119,4-5: Ant. la Împărtăşanie). Păzindu-le, putem nădăjdui în cele promise de Domnul prin profeţii de demult: „Mântuirea poporului sunt eu. Din orice strâmtorare vor striga spre mine, îi voi asculta şi voi fi Dumnezeul lor în veci” (Ant. la Intrare). Sfinţii ca martori ai credinţei au înţeles bine toate acestea şi s-au dedicat cu asiduitate şi angajare slujirii aproapelui. Şi exemplele şunt nenumărate. Între aceştia se află Maica Tereza din Calcutta (1910-1997) care ne-a învăţat să legăm rugăciunea ca rod al credinţei cu puterea de a o traduce în fapte: Rodul tăcerii este rugăciunea,. Puterea rugăciunii este iubirea. Rodul iubirii este slujirea”. În continuarea consideraţiilor ne oprim  pe larg la lecturile Liturghiei (cf. Înţ 2,12.17-20: prima lectură; Iac 3,16-4,3: lectura a doua) şi în principal, Evanghelia zilei (cf. Mc 9,30-37). Să le aprofundăm pe larg cu calmul cuvenit şi în spirit de rugăciune.

3. Omul drept deranjează

Prima lectură luată din Cartea Înţelepciunii prezintă câteva aspecte din viaţa omului „drept” împotriva căruia se înverşunează cei ce nu-şi pun încrederea în Dumnezeu. Aceştia spun: „Să-l condamnăm la o moarte ruşinoasă, căci, după cuvintele sale, el va fi supravegheat de Domnul!” (cf. Înţ 2,12.17-20). Nelegiuiţii sunt hotărâţi să-l chinuiască şi să-l ucidă. Potrivnicii vor acţiona astfel cu Isus până la picioarele crucii. Au spus cei nelegiuiţi: „Să-l pândim pe cel drept!”, aşa începe prima lectură. Cine este acel om drept? Se poate deduce cu uşurinţă din fragmentul liturgic: cel drept păzeşte legile şi caută să rămână credincios educaţiei primite, adică tradiţiei religioase şi morale a poporului său; se recunoaşte fiu al lui Dumnezeu şi se încrede în el; are un caracter blând şi un comportament neviolent. De fapt, se vorbeşte despre blândeţea de caracter şi de spiritul răbdător în suportarea jignirilor şi a chinurilor la care este supus. Deşi blând din fire, cel drept ştie să reproşeze nu atât prin cuvinte cât prin mărturia vieţii. Recunosc asta chiar cei nelegiuiţi, căci spun: „ne deranjează, stă împotriva faptelor noastre, ne reproşează păcatele împotriva legii şi ne acuză de păcate împotriva disciplinei noastre!” (Înţ 2,12). Cel drept deranjează; viţa lui este un reproş la adresa celor nelegiuiţi.

4. Fiul Omului şi perspectiva „dreptului” persecutat

Omul drept este o provocare permanentă, de aceea cel nelegiuit nu-l poate suporta căci se simte deranjat şi combătut.  Faptul este că aceşti „nelegiuiţi” – oameni în aparenţă siguri pe sine dar în realitate foarte şubrezi – vor să creadă că viaţa lor este singura posibilă şi resping tot ceea ce dă mărturie despre un mod diferit de a trăi, judeca şi chibzui. Sunt oameni care îi acceptă doar pe cei care sunt ca ei. Tabloul dreptului persecutat de către cei nelegiuiţi ne proiectează direct în episodul povestit de sfântul Marcu în Evanghelia acestei duminici (cf. Mc 9,30-37). După ce s-a îndreptat spre regiunea Tirului şi Sidonului, Isus se află din nou în Galileea. Trebuie să meargă la Ierusalim iar timpul este scurt. Discipolii, prin gura lui Petru, recunoscuseră că Isus este Mesia. Acum Isus caută timpul şi ocaziile potrivite pentru a-i instrui, pentru a-i face să înţeleagă sensul marilor evenimente, precum patima, moartea şi învierea în care vor fi şi ei implicaţi.  Se deplasează dintr-un loc în altul şi nu vrea ca mulţimea să ştie, pentru a se dedica nestingherit formării discipolilor. În acest context Isus le dezvăluie pentru a doua oară destinul său de moarte şi de înviere. Evanghelistul Marcu spune că „Isus străbătea Galileea şi nu voia ca cineva să ştie, căci îi învăţa pe discipolii săi şi le spunea: „Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi îl vor ucide, iar după ce îl vor ucide, a treia zi va învia” (Mc 9,30-31).

5. Discipolii nu înţeleg şi se tem să întrebe

Isus caută să concentreze mintea discipolilor asupra marilor profeţii biblice referitoare la „Fiul Omului”, ca reprezentant al poporului sfinţilor menit să primească de la Dumnezeu toată puterea, după ce va fi dat în mâinile persecutorului (cf. Dan 7,13-14.25-27). Faptul că Isus este în mers indică disponibilitatea sa. Însă dezvăluirea lui Isus rămâne pentru ucenici un anunţ de moarte şi de aceea este de neînţeles: „Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-l întrebe” (Mc 9,32). Discipolii nu înţeleg sau mai degrabă „nu vor să înţeleagă”. Dovedesc reticenţă şi frică. Nu voiau să înţeleagă, de aceea le era frică să-l întrebe. Ştiau bine că înţelegerea anunţului pătimirii îi implica şi pe ei în destinul lui Isus. Cine vrea să nu aibă de-a face cu un lucru se distanţează de el ca să nu-l cunoască. Şi din necunoaştere se naşte frica şi starea confuză care-l face pe om mut. Întrebările nu-i costau nimic, dar nu îndrăzneau pentru că nu erau încă dispuşi să-l urmeze pe Isus până la moarte. Doar evenimentele pascale îi vor face disponibili şi-i vor implica până la martiriu. Însă reticenţa şi frica lor au rămas consemnate în Evanghelie alături de vestirea patimii lui Isus şi sunt cuvânt pentru noi.  Suntem dispuşi să ne lăsăm formaţi de cuvântul Domnului?

6. Cine este mai mare?

Isus merge în faţă iar în urmă discipolii discută între ei. Între timp au ajuns la Cafarnaum şi când erau în casă, Isus i-a întrebat: „Despre ce aţi discutat pe drum?” Însă ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alţii despre cine este mai mare” (Mc 9,33-34). Isus le dezvăluise destinul său de moarte şi de înviere şi ei discută despre urcarea pe scara socială, despre ranguri în noua împărăţie pe care o visau. Discutau despre cine este mai mare dintre ei. Şi fiecare credea că ar un  titlu pentru care merită un loc mai de onoare. Această problemă este veche cât lumea. Discipolii care trăiau în jurul lui Isus înainte de paştele său, se simţeau ca formând o comunitate şi ca orice comunitate, de atunci şi de azi, nu putea evita problema despre cine trebuie să conducă, să comande. Desigur, Isus este primul, dar după Isus şi după plecarea lui, cine este mai mare? Despre aceasta discutau între ei dar nu cu Isus, cu atât mai puţin în felul de a gândi al lui Isus. Ajunşi la Cafarnaum, când Isus i-a întrebat despre ce discutaseră pe drum, toţi tăceau, inclusiv Petru. Şi, tăcând, arătau că nu sunt în deplin acord cu Isus.

7. Prima regulă a comunităţii: slujirea altora

Atunci Isus aşezându-se, s-a adresat celor doisprezece şi le-a dat această regulă: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor!” (Mc 9,35). Acesta este un adevăr fundamental care va trebui să fie la baza Bisericii sale, ca izvor de pace şi seninătate în toate timpurile. În alte cuvinte Isus le spune: „Puteţi dori să ocupaţi posturi de mare responsabilitate dar cu o condiţie: cu cât aveţi mai mare responsabilitate, cu atât mai mult să fiţi în serviciul tuturor şi ultimii în a pretinde distincţii de recunoştinţă, putere şi bogăţii. Imaginea lui Isus care, aşezându-se, îi cheamă pe Cei Doisprezece în jurul său oferă un cadru solemn. Reiese de aici rolul său de „Învăţător” al comunităţii. Acelaşi lucru reiese şi din ceea ce învaţă: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor!” Iată una dintre frazele evanghelice care nu încetează niciodată să ne uimească: clară, incisivă şi dură. Conţine un program de viaţă. De când Isus a intrat în istorie şi a parcurs calea crucii, toate criteriile priorităţii au fost răsturnate: demnitatea persoanei nu stă în funcţia pe care o ocupă, în munca pe care o desfăşoară, în lucrurile pe care le posedă, în succesul pe care-l obţine. Măreţia se măsoară exclusiv cu spiritul de slujire.  Slujirea tuturor. Nu ne este dat să alegem pe cine să-i slujim, pe unii da iar pe alţii nu. Toţi fără excepţie sunt aproapele nostru. Noi înţelegem că, în timp ce discută cu discipolii, Isus vorbeşte despre sine, despre alegerile sale personale; înţelegem ce sens dă pătimirii sale, că este o slujire şi o dăruire pentru alţii. O va spune explicit mai târziu (cf. Mc 10,45), dar deja de acum se poate înţelege. Isus nu cere, nu impune nimic în afară de ceea ce el însuşi a trăit cel dintâi. Primul şi ultimul: înseamnă o răsturnare a valorilor. Este un principiu neasimilat încă nici astăzi în fapte de comunitatea sa, ci doar în cuvinte şi chiar prea mult. Primul şi slujitorul: Isus vrea să ne dăm seama de prezenţa celor din jur, să ne întâlnim cu ei, nu să ne ciocnim; să devenim pentru fiecare aproapele său. După prima vestire a patimii Isus ceruse discipolului să se lepede de sine. Este un imperativ. Comportamentul discipolului trebuie să se orienteze în direcţia uitării de sine (cf Mc 8,34) şi a binelui altuia. Atunci „slujirea” devine singurul criteriu pentru adevărata măreţie, pentru adevărata demnitate. Nu există nici o altă activitate umană, în orice domeniu, care să confere o poziţie mai înaltă decât „slujirea”. Cine slujeşte cel mai mult dintre toţi este primul în sens absolut. Şi mai ales când  sunt slujiţi cei mici.

8. A doua regulă a comunităţii: primirea celor mici

A doua regulă a comunităţii discipolilor lui Isus este primirea celor mici. Este un al doilea exemplu de slujire. Isus, luând un copil, l-a aşezat în mijlocul lor, apoi, luându-l în braţe, le-a spus: „Oricine primeşte un astfel de copil în numele meu, pe mine mă primeşte; iar cine mă primeşte pe mine, nu pe mine mă primeşte, ci pe acela care m-a trimis” (Mc 9,36-37). Comportamentul lui Isus i-a uimit pe discipoli şi i-a şocat pe contemporanii săi. Copilul este simbolul celor neluaţi în seamă. Iar Isus nu a arătat niciodată că are de făcut ceva mai important şi mai urgent şi de aceea îi trece cu vederea. În acea vreme copilul nu avea locul său în societate, nu conta, era fără însemnătate încât putea fi neluat în seamă; nu avea dreptul să fie ascultat căci nu avea merite în faţa Legii, a Torah. Isus, luând un copil şi aşezându-l în mijlocul discipolilor ne dezvăluie ceva din Dumnezeu. Vestea cea frumoasă a împărăţiei lui Dumnezeu este dată în mod gratuit celui care este desconsiderat, trecut cu vederea, fără să i se evalueze meritele. Învăţătura aceasta este importantă. Isus se identifică cu cei mici. Primirea celor mici este atât de importantă încât Isus construieşte pe ea o adevărată teologie. Cine primeşte un copil în numele lui Isus îl primeşte pe Isus iar cine îl primeşte pe Isus îl primeşte pe acela care l-a trimis. Drumul spre Dumnezeu trece prin slujirea şi primirea altora: adică prin dăruirea de sine. În acest fel Isus merge spre Tatăl. La fel şi noi.

9. Înţelepciunea care vine de sus

Prevestirea crucii şi învăţătura despre comportamentul discipolilor formează un tot inseparabil pe care-l putem intitula: Crucea lui Isus şi consecinţele ei pentru discipolul său. A se face slujitor şi a-i primi pe cei mici în numele său, sunt cele două comportamente pe care Isus la sugerează comunităţii creştine. Sunt două momente, sau două exemple de imitare a Domnului răstignit, pornind de la lucruri simple şi concrete. Apostolul Iacob, astăzi în a doua lectură (Iac 3,16-4,3), ne spune că adevăraţii înţelepţi sunt cei care fac pace, care redescoperă valoarea lucrurilor simple, precum zâmbetul şi încurajarea altora la timpul potrivit; a nu face să apese propria autoritate sau competenţă, a nu cere mai mult decât se cuvine. Această înţelepciune vine de sus şi este un dar ce trebuie implorat cu smerenie şi insistenţă.  Însă când coboară în inima noastră, ea devine „înainte de toate, curată, apoi, paşnică, blândă, docilă, plină de milă şi de roade bune, fără discriminare şi fără ipocrizie” (Iac 3,17). Aduce roade de pace pentru noi şi pentru alţii. De fapt, se întreabă apostolul Iacob: „De unde vin războaiele, de unde conflictele dintre voi? Oare nu tocmai din poftele voastre care se luptă în membrele voastre? Râvniţi şi nu aveţi; ucideţi şi invidiaţi, dar nu reuşiţi să obţineţi; vă luptaţi şi purtaţi războaie; nu aveţi pentru că nu cereţi; cereţi şi nu primiţi pentru că cereţi rău, pentru a risipi în plăcerile voastre” (Iac 4,1-3). Cu greu s-ar putea descrie în mod mai realist dezordinea pe care o produce în inima omului şi în societate dorinţa nebună de putere şi de avuţii. Ea denaturează până şi rugăciunea, de aceea rămâne neascultată.

10. Cântarea psalmistului

În lumina acestor consideraţii apare necesitatea de a recupera învăţătura lui Isus: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor!”. Mai cu seamă în comunitatea creştină spiritul de „slujire” ar trebui să fie regula. Însă uneori şi în Biserică se caută locuri importante nu pentru a sluji, ci pentru glorie deşartă şi prepotenţă. Dar şi în convieţuirea civilă trebuie recuperat mereu spiritul de slujire, altminteri oamenii ajung să se sfâşie între ei ca hienele în dauna întregii comunităţi. Să-i cerem împreună Domnului ca să aplece urechea la cuvintele gurii noastre şi să ne asculte rugăciunea. Doamne, deschide-ne faţă de spiritul de slujire smerită şi dezinteresată. „Dumnezeule, pentru numele tău, mântuieşte-mă şi fă-mi dreptate prin puterea ta! Ascultă-mi rugăciunea, Dumnezeule, pleacă-ţi urechea la cuvintele gurii mele! Pentru că străinii s-au ridicat împotriva mea şi cei violenţi caută sufletul meu: ei nu-l pun pe Dumnezeu înaintea lor. Dar Dumnezeu este cel care mă ajută, Domnul este cel care susţine viaţa mea. Cu drag îţi voi aduce jertfă, voi lăuda numele tău, Doamne, pentru că este bun” (Ps 53/54,3-6.8: psalmul responsorial).

11. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care ai întemeiat toată legea sfântă în iubirea faţă de tine şi faţă de aproapele, dăruieşte-ne harul, ca, păzind poruncile tale, să ne învrednicim a ajunge la viaţa veşnică.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată” cu privirea spre semenii în dificutate.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 20 septembrie 2024)