Consideraţii omiletice la Duminica a XXX-a de peste an (B): Doamne, fă-mă să văd!

(Vatican News - 27 octombrie 2024) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Duminica poartă cu sine lumina lui Isus Cristos care „a nimicit moartea şi a făcut să strălucească viaţa prin evanghelie” (cf. 2Tim 1,10b: Aclamaţie la Evanghelie). Lumina învierii Domnului ne dă speranţă pe drumul vieţii, de accea: „Să se bucure inima celor care îl caută pe Domnul! Alergaţi la Domnul şi veţi fi întăriţi, căutaţi întotdeauna faţa lui!” (cf. Ps 104/105,3-4: Ant. la intrare). Bucuria în Domnul este forţa noastră iar cuvântul său, făclie pentru paşii noştri. Cristos care a cutreierat oraşele şi satele Palestinei făcându-i pe orbi să vadă şi pe surzi să audă, continuă să treacă pe străzile noastre ascultând strigătul celor infirmi şi suferinzi. Evanghelia duminicală vorbeşte despre vindecarea orbului din Ierihon, care auzind că trece Isus, l-a invocat şi Mântuitorul i-a redat vederea spunându-i: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!” (cf. Mc 10,46-52). Acest fapt minunat trezeşte în noi reflecţii profunde. În cele ce urmează aprofundăm lecturile liturgice, subliniind chemarea la rugăciune care ne susţine în eforturile de a ieşi din întuneric şi umbla în lumina credinţei ca adevăraţi discipoli ai lui Cristos.

1. Mângâierile lui Dumnezeu

Lucrarea salvatoare a lui Isus se înscrie între „mângâierile lui Dumnezeu”. Ea face parte din marele plan pe care Dumnezeu îl realizează treptat în istorie. Prima lectură (cf. Ier 31,7-9) este luată din acea parte a cărţii profetului Ieremia, pe care studioşii o numesc „cartea mângâierii” (cf. Ier 30-31 şi părţi din capitolele 32-33). În ea este descrisă grija părintească a lui Dumnezeu pentru poporul lui Israel exilat la râurile Babiloniei. Profetul schimbă, în sfârşit, tonul trist şi lugubru al profeţiilor sale (cf. Ier 20,8). Anunţă că Domnul va duce înapoi restul lui Israel în ţara promisă strămoşilor. Până şi persoanele incapabile să facă un drum lung şi anevoios participă la marele eveniment de eliberare, căci „printre ei sunt orbi, şchiopi, femei însărcinate şi care nasc” (Ier 31,8). Dumnezeu suscită energii şi acolo unde pare imposibil de imaginat creează pentru toţi situaţii noi. Momentul este îmbucurător, de vreme ce Domnul însuşi spune: „Strigaţi de bucurie pentru Iacob, chiuiţi de veselie pentru conducătorul neamurilor! Faceţi să se audă «Aleluia!» şi spuneţi: «Doamne, mântuieşte-l pe poporul tău şi pe restul lui Israel!»” (Ier 31,7). Prin imagini şi amintiri miracolul evocă eliberarea mult mai impresionantă din robia egipteană. Dumnezeu spune: Iată eu „îi conduc să meargă la torente de apă, pe un drum drept pe care nu se vor poticni, pentru că eu voi fi un tată pentru Israel, iar Efraim va fi întâiul meu născut” (Ier 31,9).

2. „Ni se părea că visăm”

Simţămintele de uimire şi bucurie exprimate de profet sunt reluate într-o formă şi mai poetică de psalmistul biblic referindu-se la acelaşi eveniment istoric: „Când Domnul i-a întors pe locuitorii Sionului din robie, ni se părea că visăm. Atunci, gura ni s-a umplut de strigăte de bucurie şi limba, de cântări de veselie. Atunci se spunea printre neamuri: „Lucruri mari a făcut Domnul pentru ei” (Ps 125/126,1-2: din psalmul responsorial). Lucrarea lui Dumnezeu uimeşte popoarele păgâne. Puterea sa este un gest de bunăvoinţă pentru poporul ales: „pentru că eu voi fi un tată pentru Israel, iar Efraim va fi întâiul meu născut” (Ier 31,9). Relaţia lui Dumnezeu cu poporul său este ca legătura dintre „tată” şi „fiu”. Învăţătura este clară pentru noi. Cine se încrede în Domnul, chiar în împrejurările istorice cele mai tulburi va vedea lumina aducătoare de bucurie şi speranţă, căci „cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu bucurie” (Ps 125/126,5). Miracolul apare în ultima analiză ca semn de iubire din partea lui Dumnezeu faţă de om: „Domnul a făcut pentru noi lucruri minunate” (cf. Ps 125/126,3).

3. Isus cu discipolii în drum spre Ierusalim

Asta rezultă şi din miracolul vindecării orbului din Ierihon. Evanghelia prezintă această minune în contextul călătoriei lui Isus la Ierusalim unde se va consuma drama pătimirii sale. Aceasta va fi un adevărat „banc de probă” pentru credinţa ucenicilor. Aveau nevoie de o „lumină” particulară pentru a accepta misterul deconcertant al unui Mesia care îndură trădare şi moare răstignit pe lemnul infamiei. Planurile misterioase ale lui Dumnezeu nu se revelează într-o clipă. Omul are nevoie să se lase pătruns în mod gradual de lumina lui Dumnezeu. Ochii nu suportă lumina prea intensă, mai cu seamă când izbucneşte brusc. De aceea, în drum spre Ierusalim Isus se dedică în mod special pregătirii treptate a discipolilor pentru momentul marii încercări. Refuzul manifestat de discipoli după primul anunţ al pătimirii, morţii şi învierii lui Isus (cf. Mc 8,32) fusese depăşit. Pare depăşit şi momentul, când doi dintre ei i-au cerut să stea unul la dreapta şi altul la stânga lui Isus în gloria sa. Învăţătorul vede în ucenici o anumită disponibilitate de a-l urma. Restul îl va face experienţa Paştelui.

4. O povestire captivantă

Vindecarea orbului din Ierihon este descrisă de evanghelistul Marcu într-un stil vioi de mare efect. Imaginile se perindă ca în derularea unui film de scurt metraj. La fiecare frază, la fiecare propoziţie vedem desenându-se o scenă înaintea ochilor. E o bucurie să asculţi şi să citeşti în întregime această pericopă evanghelică. O facem împreună: „În timp ce Isus ieşea din Ierihon  cu discipolii săi şi cu o mulţime numeroasă, un cerşetor orb, Bartimeu, fiul lui Timeu, stătea lângă drum. Auzind că este Isus din Nazaret, a început să strige şi să spună: „Fiul lui David, Isuse, îndură-te de mine!” Mulţi îl certau ca să tacă, însă el striga şi mai tare: „Fiul lui David, îndură-te de mine!”  Oprindu-se, Isus a spus: „Chemaţi-l!” Şi l-au chemat pe orb spunându-i: „Curaj, ridică-te, te cheamă!”  Iar el, aruncându-şi haina, a sărit în picioare şi a venit la Isus. Isus, întrebându-l, i-a zis: „Ce vrei să fac pentru tine?” Orbul i-a spus: „Rabbuni, să-mi recapăt vederea”. Atunci Isus i-a zis: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!” Îndată şi-a recăpătat vederea şi îl urma pe cale” (Mc 10,46-52).

5. Cerşetori de lumină la marginea drumului

Despre sărmanul infirm se spune la început că stătea „lângă drum”, când trecea Isus (cf. Mc 10,46) iar la sfârşit că „îl urma pe cale” (Mc 10,52). „Lângă drum” şi „pe drum” sunt două situaţii de viaţă. Cum s-a trecut de la una la alta? Prin întâlnirea cu Isus, dar nu fără concursul altora. Când Bartimeu stătea la marginea drumului era orb şi cerşetor. Nu putea să se mişte ca ceilalţi oameni. Era un marginalizat. Cineva îl aducea dimineaţa şi-l lăsa acolo lângă drum cu un colţ al mantiei întins pe pământ pentru a primi ceva de la trecători. În acea zi era multă lume care trecea, dar probabil nimeni nu-i dădea atenţie. Aveau alte interese. Deodată orbul a înţeles de la alţii că trecea Isus, Nazarineanul. Din păcate, el se afla la marginea drumului iar Isus departe şi înconjurat de mulţime. Cum putea să-i atragă atenţia? Din fericire, auzea bine şi putea vorbi. Era un om care ştie să nu piardă ocazia, ci acţionează prompt. Deja aici avem o primă învăţătură importantă. Isus trece şi astăzi. Să nu pierdem ocazia. „Mă tem de Isus care trece” (timeo Iesum transeuntem), spunea sfântul Augustin: „mă tem că trece şi eu să nu-mi dau seama”. Secretul pentru a înţelege această pericopă evanghelică stă în a ne simţi toţi „cerşetori de lumină” la margine drumului, ca Bartimeu.

6. „Fiul lui David, Isuse, îndură-te de mine!”

Bartimeu a început să strige (să urle): „Fiul lui David, Isuse, îndură-te de mine!” (Mc 10,47). Dar a fost strunit de cei care se răsteau la el ca să tacă, însă el striga şi mai tare: „Fiul lui David, îndură-te de mine!” (Mc 10,48). Şi insistenţa lui a învins. Isus s-a  oprit. Glasul celui care striga venea din credinţă. Sărmanul orb nu-l chemase pur şi simplu pe Isus. Îl implorase ca pe Mesia cel promis, ca pe acela care trebuia să vină ca să deschidă ochii celor orbi. Isus a auzit că e strigat să-şi îndeplinească misiunea, dar nu s-a dus la orb nici nu l-a luat de-o parte ca pe orbul din Betsaida. A rămas acolo pe drumul care duce la Ierusalim pentru a-şi împlini misiunea până la capăt. Înţelegem că pe drum Isus lasă semne de mântuire, adevărate jaloane pentru viitorii discipoli. Oprindu-se, Isus le-a spus celor din jur să-l cheme pe orbul care striga. Cei din jur l-au încurajat şi l-au ajutat să se apropie de Isus, spune evanghelistul, deşi se pare că orbul a făcut totul singur: „Iar el, aruncându-şi haina, a sărit în picioare şi a venit la Isus” (Mc 10,50). Un orb nu poate face asta singur. Dar nu importă. Important este că acum Bartimeu se află cu Isus pe drumul care duce la Ierusalim, un drum pe care el încă nu-l vede.

7. „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!”

Dialogul dintre Isus şi orbul Bartimeu este scurt şi fascinant. Isus îl întreabă: „Ce vrei să fac pentru tine?” Răspunsul şi verbul folosit de evanghelist lasă de înţeles că orbul ştia ce înseamnă a vedea. Nu era orb din naştere. De fapt, i-a cerut să vadă din nou: „Rabbuni, să-mi recapăt vederea” (Mc 10,51). Isus răspunde simplu: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!” (Mc 10,52). Îndată orbul şi-a recăpătat vederea. Dar unde să meargă? Hotărârea lui Bartimeu a fost imediată: cu Isus. Şi a început să-l urmeze pe cale, pe acea cale care duce la Ierusalim, pe acel drum pe care fiecare discipol trebuie să-l parcurgă dacă vrea să fie unit cu Isus. Însă pentru a reuşi, trebuie să vadă clar. Este evident că această minune săvârşită de Isus, de altfel ca toate celelalte minuni, se desfăşoară pe două planuri: unul fizic şi altul spiritual. Există o orbire fizică şi una spirituală. Orbirea ochilor şi orbirea inimii. A doua este mai gravă şi mai greu de vindecat decât prima. Cu ochii trupului se văd lucrurile trecătoare, cu ochii inimii se văd lucrurile care nu trec. „Nu se vede bine decât cu inima”, spunea scriitorul francez Antoine de Saint-Exupery, autorul cunoscutei cărţi „Micul prinţ”. Despre Bartimeu putem spune că era doar un nevăzător. Cu inima vedea mai bine decât mulţi din jurul său, pentru că avea credinţă şi nutrea speranţă. Tocmai această vedere interioară cu ochii credinţei l-a ajutat să-şi recapete şi pe cea exterioară. „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!” (Mc 10,52), i-a zis Isus. Un semn al acestei credinţe este faptul că, îndată ce a fost vindecat, începe să-l urmeze pe Isus. Devine discipol al său. În următoarele capitole, evanghelistul Marcu vorbeşte despre ultima săptămână a lui Isus, despre patima, moartea şi învierea sa. Nu ştim, dar putem presupune că printre cei care îl aclamau pe Isus la intrarea în Ierusalim înainte de Paşti, se afla şi Bartimeu, orbul din Ierihon strigând: „Osana! Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia care vine, a părintelui nostru David! Osana în înaltul cerurilor!” (Mc 11,9-10).

8. Lumina credinţei

Zăbovim asupra darului de a vedea cu ochii credinţei. Bartimeu stătea lângă drum şi cerşea la ieşirea din oraşul Ierihon. În ciuda celor care se răsteau la el strunindu-l să tacă, Bartimeu strigă cât poate de tare cerând lui Isus să-l vindece. Cuvântul lui Isus îi dezvăluie lumina lui Dumnezeu: „Îndată omul a început să vadă… şi îl urma pe Isus pe cale” (cf. Mc 10,52). Credinţa umilă şi perseverentă îi aduce orbului cerşetor nu doar vindecarea fizică dar şi lumina mântuirii pentru care Isus o înfăptuieşte în lume. Lecţia pentru discipoli?. Pentru a începe să vadă ca Bartimeu, discipolii trebuie să strige la Isus după ajutor. El este singura cale care conduce la lumina lui Dumnezeu. Vederea fizică recăpătată în chip minunat de orbul Bartimeu este semnul unei „lumini” mai profunde pe care toţi trebuie să o cerem mereu de la Isus. De fapt, este foarte uşor să pierdem „lumina” credinţei pe care nu suntem în stare să ne-o dăm singuri şi nici să ne menţinem în ea cu puterile noastre. Lumina credinţei este un dar ce vine de sus şi pe care trebuie să o implorăm strigând ca orbul din Ierihon la trecerea lui Isus pe străzile noastre: „Fiul lui David, Isuse, îndură-te de mine!” (Mc 10,47).

9. Discipolii lui Isus renunţă la gloria deşartă

Rugăciunea orbului din Ierihon trebuie să devină rugăciunea fiecărui ucenic, cititor sau ascultător al acestei minunate pagini evanghelice. Vindecarea lui Bartimeu este un semn pentru noi toţi. Înseamnă iluminarea discipolului care este „salvat” de credinţă şi care îl urmează pe Isus. Şi noi am fost iluminaţi lăuntric prin taina Botezului. La lumina credinţei suntem capabili să-l vedem prezenţa lui Cristos în sfintele Taine, în fraţii noştri şi în viaţa de fiecare zi. Urmarea lui Isus ca discipoli ai săi comportă renunţarea la gloria deşartă a lumii şi acceptarea suferinţei incluse în această renunţare: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” (Mc 8,34). Isus ne-a dat exemplul acestei renunţări misterioase. El nu şi-a atribuit de la sine gloria de mare preot, dar a împlinit voinţa Tatălui său (cf. Evr 5,5: lectura a doua). El a venit pentru ca prin suferinţele şi moartea sa să-i conducă pe oamenii „pe un drum drept pe care nu se vor poticni” (cf. Ier 31,9: prima lectură). Fie ca participând duminica la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie să putem şi noi „sări în picioare şi alerga” spre Isus ca orbul Bartimeu. Isus ne cheamă să recunoaştem cât de mărginită este privirea noastră asupra făpturilor şi a lumii, şi cât de măreţ este rostul vieţii la care suntem chemaţi. Cu darul credinţei vom putea vedea în adunarea credincioşilor în rugăciune un reflex al luminii lui Dumnezeu care ne transfigurează lăuntric. Atunci ne vom întoarce acasă cu bucurie şi vom relua viaţa de toate zilele, având asigurarea lui Isus: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!”

9. Rugăciunea Bisericii

„Eu sunt lumina lumii; cine mă urmează, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”, spune Isus (cf. In 8,12). Să implorăm vederea ca orbul din Ierihon şi în lumina credinţei să-l urmăm pe Isus: „Dumnezeule atotputernic şi veşnic, te rugăm, fă să crească în noi credinţa, speranţa şi iubirea şi, ca să ne învrednicim a dobândi ceea ce ne făgăduieşti, fă-ne să iubim ceea ce ne porunceşti”.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată” cu lumina bucuriei

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 25 octombrie 2024)