Consideraţii omiletice. „Cristos, Regele Universului”: Tu singur Domn

(Vatican News - 24 noiembrie 2024) E Ziua Domnului. În Calendarul roman sau latin sărbătoarea „Cristos, Regele Universului” încununează ciclul liturgic anual şi deschide perspectiva unui nou An bisericesc. Titlul sărbătorii dă o notă particulară celebrării săptămânale a Paştelui, căci prin moartea şi învierea sa Isus e constituit Domn şi Cristos în slavă (cf. Fap 2, 36), aşa cum îl mărturisim şi îl preamărim în marea doxologie: „Fiindcă tu singur eşti sfânt, tu singur Domn, tu singur preaînalt, Isuse Cristoase, împreună cu Duhul Sfânt, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl”.

1. Originea sărbătorii „Cristos, Regele Universului”

Sărbătoarea cu grad de solemnitate  „Cristos Rege” a fost instituită de papa Pius al XI-lea în 1925 cu ocazia celebrărilor Anului Sfânt. Însă, Biserica nu a trebuit să aştepte această dată pentru a recunoaşte liturgic stăpânirea a lui Cristos. Epifania Domnului, Paştele Învierii şi Înălţarea lui Isus la cer sunt deja sărbători ale lui Cristos Rege. Papa a stabilit această sărbătoare pentru o raţiune de pedagogie spirituală în faţa răspândirii regimurilor totalitare. Păstorul Bisericii a voit să afirme solemn autoritatea suverană a lui Cristos asupra întregii umanităţii şi a instituţiilor sale sociale. Sărbătoarea a fost fixată iniţial într-o duminică din luna octombrie. După ultima reformă liturgică, ea a fost reaşezată la încheierea anului bisericesc. A fost lărgită totodată şi perspectiva conţinutului, care este cuprinsă implicit în titlul sărbătorii. De la simpla denumire „Cristos Rege” s-a trecut la evidenţierea dimensiunii universale şi escatologice: „Domnul nostru Isus Cristos, Regele Universului”. Este o solemnitate ce încununează şi încheie anul liturgic celebrându-l pe Isus începutul şi sfârşitul, stăpânul şi suveranul vieţii şi al istoriei. În felul acesta a fost redimensionată acea instanţă de contestaţie temporală raportată la împărăţiile pământeşti ce se succed şi cad rând pe rând în istoria lumii. În enciclica „Quas primas” din 11 decembrie 1925 prin care instituia această sărbătoare Pius al XI-lea preia o expresie foarte veche dintr-un imn liturgic în limba latină cântat la sărbătoarea „Epifania Domnului”. Regele Irod care căuta să ucidă Pruncul născut la Betleem este asigurat să nu se teamă deoarece „non eripit mortalia, qui regna dat coelestia - nu răpeşte realităţile pieritoare acela care oferă bunurile cereşti”.

2. Mărturisirea: „Tu singur Domn, Isuse Cristoase!”

Intenţia Bisericii a fost clară încă de la început: să ne amintim că singurul conducător adevărat al universului este Cristos. Într-un fel s-ar putea spune că cel care a introdus această sărbătoare nu a fost papa Pius al XI-lea, ci, fără să vrea, însuşi guvernatorul roman Ponţiu Pilat când l-a prezentat lumii pe Isus ca Rege, cu o inscripţie atârnată pe cruce scrisă în trei limbi, ca să înţeleagă toată lumea. Şi ştim că Isus însuşi se defineşte pe sine ca Rege dar precizează imediat despre ce regalitate vorbeşte, spre a nu fi confundată cu cea a regilor istoriei. Când Pilat îl întreabă: „Tu eşti rege?”, Isus distinge între împărăţia lumească („Tu spui asta de la tine?”) şi împărăţia spirituală (Regele evreilor în sens mesianic). Şi defineşte clar care este misiunea lui: „Sunt rege. De aceea m-am născut şi de aceea am venit pe lume: să mărturisesc adevărul”.

3. Regi şi regine în lumea contemporană

Astăzi, în secolul XXI, există încă 45 de monarhii în lume. Aceste regate iau diferite forme: regate precum Maroc, emirate precum Emiratele Arabe Unite, sultanate precum Brunei, principate precum Liechtenstein şi chiar un imperiu, cel al Japoniei. Avem mari ducate precum Luxemburg şi un oraş-stat unic: Vaticanul. În trecut, aceste monarhii aveau putere absolută, dar astăzi multe sunt constituţionale sau parlamentare, cu rol simbolic. Regina Elisabeta a II-a, o icoană pentru multe generaţii, a lăsat locul regelui Carol al III-lea în Regatul Unit şi a altor 15 naţiuni din Commonwealth. Pe lângă aceste regate enumerate, există în prezent şi alte tipuri de regate, precum „regate digitale”, platforme sociale, multinaţionale tehnologice care guvernează o mare parte din viaţa noastră de zi cu zi. Şi apoi sunt „regatele simbolice”: pieţele financiare, ideologiile dominante, „stelele” (staruri) care domnesc în lumea culturii, divertismentului şi sportului. În continuare, aprofundăm de la capăt textele liturgice.

4. Preamărirea Mielului jertfit

Liturghia sărbătorii solemne se deschide cu un text luat din ultima carte a Sfintei Scripturi: „Vrednic este Mielul care a fost jertfit să primească, puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria şi cinstea. A lui este slava şi domnia în veci” (cf. Ap 5,12;1,6: Ant. la intrare). Cristos domneşte de pe înălţimea crucii. Este credinţa Bisericii alimentată zi de zi, duminică de duminică prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu: Cristos răstignit este stăpânul universului, rege în cer şi pe pământ, titlu ce i-a fost dat de către Dumnezeu Tatăl şi pe care l-a dobândit jertfindu-se de bună voie pentru viaţa oamenilor. La sfânta Liturghie, înainte de împărtăşirea cu Trupul Domnului devenit hrană spirituală în lupta vieţii de pe pământ, preotul slujitor ridică ostia consacrată şi aminteşte chiar şi celor care l-au străpuns pe Cristos cu insulte, dispreţ şi uitare: „Iată, Mielul lui Dumnezeu care i-a asupra sa păcatele lumii!”. Solemnitatea lui Cristos Rege este o invitaţie la a vedea în Isus centrul vieţii omului şi stăpânul universului.

5.  Mielul jertfit deschide cartea sigilată a istoriei

Ioan, autorul cărţii Apocalipsului, aflat în insula Patmos, povesteşte că a fost răpit „în Duh” în ziua consacrată Domnului şi a văzut un înger care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i desfacă sigiliile?”  Dar nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, nu putea să deschidă cartea şi să se uite în ea. De aceea, văzătorul a izbucnit în plâns. Atunci, unul dintre bătrâni i-a zis: „Nu plânge! Iată a învins leul din tribul lui Iuda, vlăstarul lui David. El va deschide cartea şi cele şapte sigilii ale sale” (cf. Ap, 5,2-5). În cartea Apocalipsului, Mielul apare ca „înjunghiat”, deşi are plinătatea energiei mesianice („şapte coarne”) şi a Duhului (şapte ochi”; cf. Ap 5,6). Mielul jertfit este prezentat „stând (în picioare)”, deoarece a învins moartea. El singur a deschis cartea sigilată cu şapte sigilii a întregii istorii a lumii. Răspunsul la întrebarea fundamentală despre sensul vieţii şi al timpului şi în special despre sensul persecuţiilor şi al durerii este dat Isus Cristos, „Mielul” nevinovat care jertfindu-se a luat asupra sa povara păcatelor noastre şi ne-a eliberat de ele.  Când a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a celui care şedea pe tron, toţi „au căzut înaintea Mielului…şi cântau un cântec nou, spunând: „Vrednic eşti tu să primeşti cartea şi să desfaci sigiliile sale pentru că ai fost înjunghiat şi ai cumpărat pentru Dumnezeu prin sângele tău [oameni] din toate triburile, limbile, popoarele şi neamurile şi i-ai făcut pentru Dumnezeul nostru o împărăţie şi preoţi şi vor domni pe pământ” (cf. Ap 5,9-10).

6. Isus, Domn peste cei morţi şi peste cei vii

Apostolul Paul afirmă că „pentru aceasta a murit Cristos, ca să fie Domn şi peste cei morţi şi peste cei vii” (Rom 14,9). Isus însuşi prevestise asta spunând: „Iar eu când voi fi înălţat de la pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12,32). Şi amintim că în Evanghelia după Ioan, înălţarea pe Cruce a lui Isus semnifică simultan şi înălţarea sa la cer ca etapă a preamăririi sau glorificării după care Isus ca om şade de-a dreapta Tatălui de unde „va veni să judece pe vii şi pe morţi”. Cristos este Regele Universului, centrul vieţii umane şi stăpânul lumii create de Dumnezeu. Şi epoca noastră istorică a cunoscut poate cele mai dramatice manevrări ale puterii îndreptate împotriva omului în numele unor ideologii ce pretindeau că sunt în slujba omului. În prăbuşirea imperiilor, voce adevărată în promovarea omului a fost cea a Bisericii care deşi sufocată de persecuţii crâncene, nu a încetat să vestească adevărul lui Cristos, Regele iubirii. Expertă în umanitate, Biserica rezistă bazându-se nu pe puterea armelor ci încrezându-se în Dumnezeu, stăpânul timpului şi al istoriei.

7. Şi „historia docet” - istoria învaţă

Într-o viziune de noapte profetului Daniel îi este dat să înţeleagă simbolic mersul istoriei: distinge patru fiare ce se ridică din abisul mării, reprezentând fiecare succesiunea împărăţiilor pământeşti din Orientul Antic, a babilonienilor, a mezilor, a perşilor şi respectiv cea a lui Alexandru cel Mare care degenerează în domnia lui Antioh al IV-lea Epifaniu, tiran teribil, persecutor al poporului biblic între anii 175-164. Imediat după moartea acestuia, are loc viziunea profetului Daniel: „Privind în vedenia de noapte, am văzut pe cineva, venind pe norii cerului, ca un fiu al omului. El a ajuns până la Bătrân şi i-a fost prezentat. Lui i s-au dat stăpânirea, slava şi domnia. Toate popoarele (aspectul etnic), naţiunile (aspectul politic) şi oamenii de toate limbile (aspectul cultural) trebuie să-i slujească lui. Stăpânirea lui este o stăpânire veşnică, nepieritoare, iar împărăţia lui nu va fi niciodată distrusă” (Dan 7,13-14: prima lectură). Fiul omului nu se ridică din abisul mării spre a devasta pământul, ci vine de pe pământul unde locuiesc oamenii şi se apropie de Dumnezeu; vine pe norul prezenţei lui Dumnezeu care îi conferă putere nelimitată peste întregul univers. În timp ce împărăţiile pământeşti sunt expresii ale abisului şi haosului, împărăţia lui Dumnezeu apare cu adevărat umană; este destinată făcătorilor de pace. Este convingerea profetului Daniel. În timp ce puterile pământeşti sunt reprezentate de fiare, puterea care vine de la Dumnezeu este reprezentată printr-un om, vrând să indice că numai ce vine de la Dumnezeu este cu adevărat uman. În orice caz, Dumnezeu reprezentat prin imaginea unui bătrân, încărcat de zile, încredinţează Fiului Omului o putere şi o domnie veşnică şi universală. Semnificaţia originară a viziunii constituia o invitaţie la speranţă, la suportarea cu încredere a timpului de persecuţie când forţele potrivnice păreau de neînvins. Stăpânirea lor - spune profetul - este provizorie, vremelnică; curând va lăsa locul puterii care vine de la Dumnezeu şi care se va manifesta ca mântuire şi eliberare. O împărăţie indestructibilă.

8. Da, eu sunt rege!

Cuvântul Domnului s-a făcut trup şi a locuit între noi, propovăduind lumii venirea împărăţiei lui Dumnezeu, o împărăţie care i-a fost dată Fiului, adică lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om la împlinirea timpurilor. Încă de la începutul vieţii publice, Isus a predicat că împărăţia cerului este aproape; a chemat la pocăinţă propunând oamenilor Evanghelia fericirilor drept program de viaţă. Nu le-a spus imediat: eu sunt regele vostru. Erau sătui de tirani; nu l-ar fi înţeles în ce mod înţelegea să domnească peste ei. După înmulţirea pâinilor în pustiu, unde a săturat mulţimile, mulţimea voia să-l facă rege. Isus s-a retras singur pe munte. Entuziasmul mulţimii provenea dintr-o înţelegere greşită a împărăţiei predicate de Isus. Acum a sosit timpul să spună clar cine este şi cum înţelege să domnească. Orice echivoc era exclus. Adevărul despre realitatea împărăţiei lui Dumnezeu l-a rezervat ultimelor clipe ale vieţii pământeşti, înainte de a fi înălţat pe lemnul crucii. În acel timp, Pilat l-a întrebat pe Isus: "Tu eşti regele iudeilor?" Isus i-a răspuns: "De la tine însuţi spui aceasta sau alţii ţi-au spus-o despre mine?" Pilat i-a răspuns: "Sunt eu iudeu? Poporul tău şi arhiereii te-au dat pe mâna mea. Ce-ai făcut?" Isus a răspuns: "Împărăţia mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia mea ar fi din lumea aceasta, oamenii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor. Dar împărăţia mea nu este de aici". Pilat l-a întrebat din nou: "Aşadar, tu eşti rege?" Isus i-a răspuns: "Da, sunt rege! Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr; oricine iubeşte adevărul ascultă glasul meu" (In 18,33b-37: Evanghelia zilei).

9. Împărăţia adevărului în „era noastră”

Stăpânirea înseamnă slujire, dăruire de sine până la capătul vieţii. Titlul de rege şi puterea de stăpânire asupra lumii se justifică prin slujirea umanităţii, se măsoară cu iubirea faţă de oameni până la jertfirea de sine pentru binele şi viaţa lor. „Nimeni nu are o dragoste mai mare decât acela care îşi dă viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13). Aici stă toată logica şi fundamentul împărăţiei lui Dumnezeu. Într-adevăr o împărăţie ce nu este din lumea aceasta dar care a fost inaugurată de Cristos pe pământul nostru, în istoria noastră. El a deschis era noastră. S-a născut şi a venit în lume ca să dea mărturie despre adevăr. Oricine ascultă glasul lui Cristos, iubeşte adevărul. Care adevăr? Răspunsul îl dă Cristos. Nu este o idee abstractă ci revelarea concretă a iubirii lui Dumnezeu. Adevărul este acesta: „Într-adevăr, [atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,16-17). Isus a dat mărturie despre acest adevăr, arătându-şi concret iubirea, prin cuvinte şi fapte, cu viaţa şi moartea sa. Paradoxal, dar acesta este fundamentul împărăţiei, temeiul dreptului de stăpânire peste alţii. Cristos este regele nostru pentru că ne-a cuprins în iubirea sa nemărginită. Îi aparţinem enorm de diferit şi mai profund decât cum cineva este supus unei împărăţii pământeşti. Am fost răscumpăraţi cu preţul vieţii sale. Îi datorăm viţa. A făcut din noi Poporul sfânt al lui Dumnezeu. Ascultă glasul său, iubesc adevărul doar cei care cred în puterea iubirii şi se străduiesc să păşească pe urmele lui Cristos, Regele iubirii. Viitorul aparţine lui Dumnezeu şi Fiului său, Mielul care a fost jertfit. Făgăduinţa este aceasta: „Iată vine pe nori şi toţi oamenii îl vor vedea, chiar şi cei care l-au străpuns; văzându-l, vor plânge toate seminţiile pământului. Da! Amin! Eu sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul, spune Domnul Dumnezeu, eu sunt cel care sunt, cel care era şi cel care vine, Cel Atotputernic” (cf. Ap 1,5-8: lectura a doua). Vor plânge de bucurie, deoarece acela pe care l-au străpuns, continuă să-i iubească. Logica iubirii va învinge. Isus, Martorul credincios, este întâiul născut dintre cei morţi. Iubirea este mai tare decât păcatul şi decât moartea. Înaintea lui Pilat a revendicat puterea suverană asupra acestui adevăr. Fiecare creştin şi întreaga Biserică are misiunea de a da mărturie înaintea lumii despre acest adevăr revelat de Isus prin misterul morţii şi învierii sale. Aceasta este forţa prin care Biserica a rezistat şi continuă să reziste asalturilor unei lumi potrivnice. Susţinută de singurul ei Domn, Isus Cristos, Biserica contribuie la extinderea razei de acţiune a dreptăţii şi iubirii între hotarele fiecărei naţiuni şi între toate popoarele lumii

10. Rugăciunea Bisericii

În prefaţa Liturghiei Biserica rezumă regalitatea lui Cristos, adresându-se lui Dumnezeu Tatăl: „Tu l-ai consacrat pe Fiul tău unul-născut, pe Isus Cristos Domnul nostru cu untdelemnul bucuriei ca Preot şi Rege peste toate: pentru ca el, dăruindu-se pe altarul crucii drept victimă neprihănită şi împăciuitoare, să aducă la îndeplinire tainele răscumpărării lumii; şi luând în stăpânirea sa toate făpturile să ofere maiestăţii tale nemărginite o împărăţie veşnică şi universală: împărăţia adevărului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii”. În încheierea acestor consideraţii, împreună cu întreaga Biserică ne rugăm în limba neamului şi a poporului nostru: „Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu ai voit să reînnoieşti toate lucrurile prin Cristos, Fiul tău Rege al universului; te rugăm, eliberează toate creaturile de sclavia păcatului, pentru ca să-ţi slujească numai ţie şi să te laude fără încetare. Amin”.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată” în alegerile vieţii personale şi sociale!

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 22 noiembrie 2024)