Nașterea Domnului: considerații omiletice

BISERICĂ

Consideraţii omiletice la Naşterea Domnului (Liturghia I, II, III)

”Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi vi s-a născut Mântuitorul, Cristos Domnul”. Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare. Să mergem la Betleem şi să vedem! Naşterea Domnului deschide Porta Sfântă. Vin zile de har pentru cine vrea. Nu-i vorba de „publicitate” comercială.

(Radio Vatican – 24/25 decembrie 2024). E Naşterea Domnului. Liturghia din Noaptea Crăciunului începe cu un îndemn la bucurie motivat de virtutea teologală a credinţei: „Să ne bucurăm cu toţii în Domnul, căci Mântuitorul nostru s-a născut în lume. Astăzi a coborât din cer la noi pacea adevărată”. Retrăim an de an cu reînnoită uimire şi recunoştinţă momentul tainic şi solemn anunţat de proorocii de demult: „Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare, peste cei care locuiau în ţinutul umbrei morţii a strălucit o lumină… Pentru că un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat nouă. Stăpânirea va fi pe umerii lui şi va fi numit sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, părinte veşnic, principe al păcii” (cf. Is 9,1-6: prima lectură la Liturghia de noapte).

1. În această Noapte Sfântă începe Jubileul
Timpul Adventului se încheie anul acesta nu doar cu Noaptea Sfântă a Crăciunului dar şi cu deschiderea Porţii Sfinte a bazilicii „Sfântul Petru” care marchează începutul Jubileului din 2025 cu tema: „Pelerini ai speranţei”. Vom privi, ca întotdeauna, la Ieslea din Betleem pentru a vedea în Pruncul Isus pe Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om pentru noi şi pentru mântuirea noastră. O facem ştiind că în acest moment Biserica ne invită să privim mai departe şi mai în profunzime pentru a întrezări traseul de urmat pe care toţi, fără excepţie, suntem chemaţi să-l parcurgem. De fapt Anul Sfânt este ca un pelerinaj pentru descoperirea lui Cristos, Speranţa noastră, şi a misiunii pe care El a primit-o de la Tatăl său de a ne dezvălui sensul adevărat al existenţei noastre personale, tensionată între iubire şi suferinţă, bucurie şi durere, păcat şi iertare. În aceste consideraţii omiletice propun să ne lăsăm luminaţi de Scripturile sacre din lecturile prevăzute la cele trei liturghii de Crăciun celebrate noaptea, în zori şi respectiv în ziua sărbătorii.

Prima Liturghie: Lumină în noapte

2. O veste veche mereu minunată
Răsună în această noapte vestea veche şi mereu nouă care, deşi auzită de atâtea ori, rămâne mereu minunată: „Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor” (cf. Lc 2.1-14: Evanghelia liturghiei de noapte). Nu un salvator oarecare, căci pământul locuit de oameni a cunoscut în istorie atâţia salvatori care la sfârşit nu au fost în stare să-i salveze, dar „un Mântuitor care este Cristos Domnul”. Aceasta este vestea minunată. Şi ştim cum s-a petrecut: „În zilele acelea, a venit un decret din partea lui Cezar August ca să se facă recensământ pe tot pământul. Acest recensământ a fost primul, pe când Quirinius era guvernator al Siriei”. Sunt informaţii istorice ce permit să ştim că Isus s-a născut mai mult sau mai puţin cu 7 ani înainte de data stabilită ulterior, adică în anul 7 înainte de Cristos. „Toţi mergeau să fie înscrişi”. Evanghelistul Luca vorbeşte de tot pământul în sensul de teritoriul imens stăpânit de împăratul roman. Acesta se chema Octavian, dar Luca preferă apelativul divin de „August”, pentru a scoate în evidenţă titlurile rezervate lui Isus: „Domn, Cristos, Mântuitor”. Apare contrastul dintre cel ce se credea a fi atunci stăpânitorul pământului şi Domnul cerului, dintre lumea păgână cu aberaţiile şi nedreptăţile ei şi lumea lui Dumnezeu cu pacea sa. Acum pe pământ comandă August care se face auzit printr-un decret. Face recensământul „întregului pământ”, mijloc indispensabil pentru a strânge tributurile de la supuşi. În Palestina fiecare evreu trebuia să le achite, inclusiv pe cele pentru templu. August face recensământul prin delegatul său Quirinus. La aflarea edictului imperial supuşii se pun în mişcare resemnaţi.

3. Maria l-a născut pe fiul ei
„Toţi mergeau să fie înscrişi, fiecare în cetatea sa”. Şi Iosif este între aceştia. Nu este un zelot care se răzvrăteşte împotriva împăratului, nici un fariseu care plăteşte tributul murmurând. Iosif este unul dintre „temătorii de Dumnezeu”, unul care ştie să asculte şi să dea lui Cezar ceea ce este al lui Cezar şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Trăia la Nazaret, dar locul său de baştină era Betleem, cetatea lui David. Fiind Iosif din casa şi familia regelui David, Mesia se va naşte ca fiu al lui David. Iniţiativa aparţine lui Iosif, dar şi Mariei, logodnica lui, despre care se spune că era însărcinată. „Şi pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca Maria să nască şi l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei” (cf. Lc 2,1-7). „L-a culcat în iesle”. Precizarea este importantă. Fiul lui Dumnezeu, intrând în lume, a ales să se nască în sărăcie. Împrejurarea este în contrast cu naşterea lui Ioan în mediul confortabil al unei case preoţeşti, înconjurat de bucuria vecinilor şi a rudelor (cf. Lc 1,14). Naşterea lui Isus apare ca un eveniment neluat în seamă de oameni, petrecut între necuvântătoare şi în totală solitudine. Dar cerul nu tace, îşi deschide soborul.

4. Vestea îngerului către păstori
Scenariul se schimbă. Povestitorul ne conduce în regiunea unde cândva tânărul David păzea turma. Cu o mie de ani mai târziu în acelaşi ţinut se aflau încă păstori care trăiau pe câmp şi păzeau turmele pe timpul nopţii. Era o meserie utilă pentru ei, dar şi pentru aducerea de jertfe la templu. Însă erau dispreţuiţi de către „drepţii” lui Israel, deoarece un păstor nu avea posibilitatea să trăiască amănunţit legea Domnului pentru că nici nu putea să o cunoască. Cu toate acestea Dumnezeu i-a ales tocmai pe ei ca cei dintâi destinatari ai acelei veşti minunate. Un înger al Domnului s-a apropiat de păstori şi când ei l-au văzut, s-au simţit învăluiţi de lumina gloriei cereşti. Au perceput imediat prezenţa tangibilă a lui Dumnezeu. La fel ca profeţii şi văzătorii de demult, sau ca odinioară poporul în pustiu, „păstorii au fost cuprinşi de o mare spaimă”. Pentru ce această spaimă? Ei sunt speriaţi nu doar de natura extraordinară a evenimentului, dar poate şi pentru că sunt convinşi că, dacă Dumnezeu intervine, este pentru a-i nimici sau pedepsi. Însă este vorba mai degrabă de acea frică sfântă pe care misterul lui Dumnezeu o inspiră muritorilor, dar care întotdeauna se dovedeşte salvatoare.

5. O mare bucurie pentru tot poporul
Cuvântul mesagerului calmează spiritele şi îi linişteşte pe păstori: „Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul”. Aşa cum îngerul îi spune Mariei la Buna Vestire, îi spune apoi şi lui Iosif în vis, acum o spune păstorilor care sunt săracii prin excelenţă, şi de aceea ne spune şi nouă. Îngerul lămureşte ceea ce doar o revelaţie poate face. Nici o minte omenească, fără o intervenţie divină, nu putea deduce că acel copil înfăşat şi culcat în iesle este Domnul. Fără revelaţia de sus este imposibilă credinţa, şi fără o revelaţie graduală care să atingă existenţa şi sentimentele omeneşti, este foarte dificil a înţelege şi a primi vestea de sus. Ei bine, îngerul le spune păstorilor că este purtător al unei veşti bune, al unei mari bucurii pentru ei şi care va fi apoi şi pentru tot poporul. Iar astăzi ea este pentru noi. Taina lui Isus nu putea fi anunţată mai bine decât aici, cu precizie şi dincolo de toate aşteptările: „astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul”. Aceste apelative se aseamănă mai degrabă cu cele din cartea Faptele Apostolilor scrisă după evenimentele pascale.

6. Astăzi pentru voi un Mântuitor, Cristos Domnul
„Astăzi”, este momentul culminant ce împarte istoria. Timpul aşteptării s-a împlinit. Mântuitorul, odrasla promisă a lui David, s-a născut, şi s-a născut „astăzi”. Nu s-a născut la Ierusalim. Adevărata cetate a lui David este Betleem, pentru că Dumnezeu se reîntoarce la izvoare ca să reia definitiv istoria mântuirii, potrivit promisiunii: „Tu, Beteleem Efrata, eşti mic ca să fii printre locurile lui Iuda; din tine va ieşi, pentru mine, cel care va fi stăpânitor în Israel: originile lui sunt de demult, din zilele veşniciei” (Mih 5,1-2). Mântuirea nu vine din Ierusalim, oraşul care îi omoară pe profeţi (cf. Lc 13,34), ci din Betleem, căci numai acolo răsare vlăstarul din rădăcina lui Iese (cf. Is 11,1), tatăl regelui David. El este „pentru voi” un Mântuitor. Iată, aceasta este vestea bună: S-a născut un Mântuitor. S-a născut pentru păstori, care descoperă că sunt iubiţi şi binecuvântaţi de Dumnezeul de care se temeau. S-a născut şi pentru noi, pentru mine. Dar în ce sens El este un mântuitor astăzi? Sunt conştient că El este un salvator pentru mine? Pentru mine cu siguranţă. A fost şi este încă. Este important să vă puneţi această întrebare. Pentru prima dată răsună, aplicat lui Isus, acest titlu cu semnificaţie clar creştină. Titlul nu fusese atribuit încă lui Mesia cel promis, dar este proclamat acum în faţa împăraţilor romani care se considerau salvatori. Evanghelia anunţă că numai Isus este Mântuitorul, numai prin el „Dumnezeu salvează” (Isus înseamnă „Dumnezeu salvează”). Celelalte două titluri, deşi importante, sunt o completare: Isus este Cristos Domnul. Nicio dificultate pentru apelativul Cristos sau Mesia (Unsul). Isus este din seminţia regelui David şi acest titlu i se cuvine. Folosirea apelativului „Domn” se explică prin faptul că textul a fost redactat şi citit după evenimentele pascale. David fusese păstor şi, chemat de la turmă, a fost uns rege. Isus din casa lui David este păstor şi Domn. Pentru noi creştinii nu există nici o dificultate: Isus, Fiul lui Dumnezeu (cf. Lc 1,35) este dintotdeauna Domnul. Descendentul lui David este purtătorul definitiv al mântuirii. Dar cum putem să-l recunoaştem? Cum să-l găsim? Îngerul indică păstorilor un semn.

7. Acesta este semnul: un Copil culcat în ieslea animalelor
Solul ceresc le-a zis păstorilor: „veţi găsi un copil înfăşat şi culcat în iesle”. Un semn mai umil nu se putea da pentru un eveniment de importanţă istorică. Este a doua oară când auzim această frază: semn că este ceva important. De fapt, este prima imagine pe care Dumnezeu ne-o dă despre sine: un Dumnezeu care devine copil, având nevoie de atenţie şi afecţiune. Asta pentru că un copil nu sperie pe nimeni şi astfel poate intra in inima tuturor. El este înfăşat în scutece ca toţi ceilalţi şi culcat într-o iesle din care se hrănesc animalele, ceea ce pentru mine este primul semn că vrea să se facă el însuşi pâine, să fie hrană pentru toată lumea. Iar acum celebrăm sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, luând parte la masa Cuvântului şi la cea a Pâinii euharistice. Dumnezeu are modurile sale de a se revela; întotdeauna surprinzătoare. În vechime s-a revelat prin semne prodigioase ce manifestau puterea sa, dar lumea nu s-a convertit. Acum caută simplitatea iar primii săi destinatari sunt cei umili. Ieslea, atât de semnificativă pentru păstori, Dumnezeu a ales-o ca semn al lucrării sale de mântuire şi este mai mult decât suficientă pentru a-i face pe păstori să creadă. Cu atât mai mult cu cât acum cerul s-a deschis cum nu s-a întâmplat niciodată. Îngerului i s-a alăturat o ceată de alte fiinţe cereşti. Dintr-o dată, s-a unit cu îngerul o mulţime din oastea cerească, care înalţă un imn de laudă lui Dumnezeu şi de urare pentru oameni: „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte!” Cu o predilecţie pentru cei mai puţin iubiţi şi mai nevoiaşi, aşa cum demonstrează alegerea păstorilor. Acest imn de mărire răsună încă şi astăzi în adunările noastre. Este un ecou ce vine de departe, perpetuând intrarea lui Dumnezeu în istoria oamenilor. Când Dumnezeu vine să salveze, darul său este pacea. Pacea este pentru toţi oamenii pe care Dumnezeu îi iubeşte. Când evanghelistul Luca redacta această pagină, nu putea să nu aibă în vedere propovăduirea Evangheliei în lume pentru a purta darul păcii tuturor oamenilor.

8. Lăsaţi-l să intre!
Se povesteşte că într-o zi Rabbi Mendel i-a surprins pe prietenii săi, când i-a întrebat pe neaşteptate: „Unde locuieşte Dumnezeu?” Prietenii au izbucnit în râs şi i-au zis: „Ce-ai păţit? Lumea toată nu este oare plină de gloria lui?” Rabinul le-a dat el însuşi răspunsul: „Dumnezeu locuieşte acolo unde i se permite să intre”. Vestea de bucurie adusă de îngeri răsună profund şi în această noapte de Crăciun. „Astăzi” s-a născut Mântuitorul, s-a născut „pentru noi”, a coborât din cer „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire”. El intră acolo unde este primit: în inimile noastre, în casele noastre, în oraşele şi satele noastre. Bineînţeles, dacă-l lăsăm să intre. Cerul s-a unit cu pământul şi pentru cei săraci e timp de bucurie şi speranţă. Se adeveresc pentru ei cele anunţate de Domnul prin profetul care zice: „Le-ai înmulţit bucuria: se bucură înaintea ta cum se veselesc la seceriş şi se înveselesc ca la împărţirea prăzii. Căci tu ai sfărâmat jugul care-l apăsa, toiagul de pe umerii săi şi nuiaua celui care-l oprima” (Is 9,2-3: prima lectură la Liturghia de noapte). Cristos Domnul este viaţa noastră. El ne schimbă existenţa şi fiecare moment al vieţuirii noastre, pentru că preia preocupările, întristările, dorinţele şi speranţele noastre. De sigur, Isus nu vine să locuiască mijlocul nostru pentru a ne adăposti în siguranţa unei fortăreţe, dar pentru a ne deschide o cale de convertire fără încetare. Un drum de luptă continuă pentru cucerirea păcii adevărate care consistă în stabilirea unui raport de fidelitate şi iubire cu Dumnezeu, cu noi înşine, cu ceilalţi oameni, cu realităţile din jur.

9. S-a dat pe sine pentru noi
După manifestarea lui Dumnezeu în Fiul întrupat suntem orientaţi spre o împlinire, spre desăvârşirea vieţii, şi vedem ivindu-se la orizont manifestarea glorioasă a lui Isus. „De fapt, harul lui Dumnezeu s-a arătat ca mântuitor pentru toţi oamenii, învăţându-ne să respingem nelegiuirea şi poftele lumeşti, ca să trăim în veacul de acum cu înţelepciune, cu dreptate şi cu evlavie, aşteptând speranţa fericită şi arătarea gloriei marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru, Isus Cristos. El s-a dat pe sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere de orice nelegiuire şi să cureţe pentru sine un popor numai al său, plin de zel pentru fapte bune” (Tit 2,11-14: lectura a doua, Liturghia de noapte). Dăruieşte-ne, Doamne, nouă, celor care celebrăm cu evlavie plină de bucurie naşterea Fiului tău, harul să pătrundem cu credinţă deplină în adâncurile acestui mister şi să-l trăim cu o iubire tot mai desăvârşită.

A doua Liturghie: Lumină în zorii zilei

10. Să mergem la Betleem şi să vedem
Dar să ne întoarcem la păstori. Evanghelia liturghiei din zori (Lc 2,15-20) este urmarea textului meditat la liturghia de noapte. În acel fragment, îngerii le-au vestit păstorilor: „Astăzi în cetatea lui David s-a născut pentru voi un Mântuitor care este Cristos Domnul” şi i-au îndemnat să meargă la Betleem. Evanghelia Liturghiei din zori arată că, după ce îngerii au plecat de la ei spre cer, păstorii au spus unii către alţii: „Să mergem până la Betleem şi să vedem acest cuvânt care s-a făcut şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul!” Suntem între oameni simpli şi simplă este şi povestirea despre ei. Păstorii erau consideraţi atunci oameni de jos, păcătoşi publici, pentru că se zicea: „trăiesc cu animalele şi ca animalele”. Însă tocmai lor le-a fost dată cel dintâi vestea naşterii Mântuitorului. Ei sunt primii care se duc să-i dea omagiu. Şi nu este exclus ca evanghelistul Luca, cercetător destoinic, să fi mers la Betleem şi să fi găsit vreun „supravieţuitor” dintre păstorii care au fost prezenţi la vestea dată de îngeri şi au mers să se închine lui Isus (cf. Carlo Cremona, Oggi è domenica, Lib. Ed. Vaticana, Roma, 1995, p.53). Îngerii n-au dispărut dar s-au îndepărtat de ei, cum s-a îndepărtat îngerul Gabriel de Maria la Nazaret. Aşa cum Maria, invitată de înger, s-a dus în grabă la ruda sa Elisabeta (cf. Lc 1,38), la fel păstorii s-au grăbit să meargă la Betleem să vadă ce le-a făcut cunoscut Domnul. După primirea vestei bune urmează ascultarea credinţei. Păstorii nu se duc să constate, dacă este adevărat, ceea ce au auzit. Ei vor să „vadă cuvântul care s-a făcut”, adică evenimentul. Cuvântul lui Dumnezeu este întotdeauna un eveniment. Când îl ascultăm, ceva se întâmplă; aflăm sau găsim ceva. Găsim pe cineva, o persoană. Păstorii „au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle”. Exact, aşezat într-o iesle. Cele spuse de înger sunt adevărate. Păstorii repetă asta între ei, unii altora, iar apoi povestesc evenimentul celor din Betleem.

11. Maria, modelul credinţei
Păstorii, „după ce l-au văzut, au făcut cunoscut cuvântul care le fusese spus despre acest copil. Toţi cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori”. Însă mirarea nu este semn de credinţă. Se constată asta de multe ori la mulţimile din Evanghelie. Se miră şi rămân cu mirarea. Semnul credinţei este comportamentul Mariei. Şi ea i-a auzit pe păstori. Mesagerul lui Dumnezeu a vorbit despre Fiul ei şi l-a proclamat „Cristos Domnul”. Maria adună aceste cuvinte şi le meditează în inima ei, căutând să le pătrundă înţelesul. Şi evanghelistul notează: „Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei”. Ea priveşte la pruncul înfăşat şi aşezat în iesle. Acea sărăcie şi micimea copilului unite cu cuvântul îngerului cer şi de la ea un act de credinţă. Încă de acum Maria este modelul celor care ascultă cuvântul lui Dumnezeu, îl păzesc şi îl pun în practică. Se poate spune că Maria este la izvorul şi începutul Tradiţiei bisericeşti. Cât despre păstori, ei „s-au întors, glorificându-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit şi au văzut, după cum le-a fost spus”. Asta facem şi noi, după ce am luat parte la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie celebrată în bisericile noastre, în Betleemul nostru, nume care înseamnă „casa pâinii”.

12. Moştenitori ai vieţii veşnice
Plecarea păstorilor devine în Evanghelie şi în cartea Faptele Apostolilor modelul răspândirii Evangheliei la toate popoarele. De fapt, vestea cea bună este pentru toţi oamenii pe care Dumnezeu îi iubeşte (cf. Lc 2,14). Vestea bună care a răsunat în noaptea sfântă a ajuns şi pe meleagurile noastre. Şi nouă Dumnezeu ne arată milostivirea manifestată în naşterea şi în lucrarea răscumpărătoare a Fiului său Isus, căci „când s-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, mântuitorul nostru – nu prin faptele pe care le-am fi făcut noi în dreptate, ci după îndurare –, el ne-a mântuit prin baia renaşterii şi reînnoirii Duhului Sfânt, pe care l-a revărsat din belşug asupra noastră prin Isus Cristos, mântuitorul nostru, pentru ca, justificaţi prin harul lui, să devenim în speranţă moştenitori ai vieţii veşnice” (cf. Tit 3,4-7: lectura a doua, Liturghia din zori).

A treia Liturghie: O lumină pe care să o primim

13. Suntem fii ai lui Dumnezeu întru Fiul său
Aşadar „un prunc ni s-a născut nouă, un fiu ni s-a dat nouă şi domnia a fost pusă pe umerii lui, iar numele lui este Sfetnic minunat” (cf. Is 9,6: Ant. de Intrare la Liturghia din timpul zilei). Plini de uimire şi de bucurie celebrăm misterul întrupării Fiului lui Dumnezeu: „Iată, Mântuitorul tău vine”. Această veste bună ajunge astăzi până la periferiile lumii: „Cât sunt de plăcute pe munţi picioarele celui care aduce vestea cea bună, care anunţă pacea, care vesteşte binele, care anunţă mântuirea… Domnul şi-a descoperit braţul său cel sfânt înaintea tuturor popoarelor, căci au văzut toate marginile pământului mântuirea Dumnezeului nostru” (Is 52,7-10: prima lectură, Liturghia din timpul zilei). Ne-a strălucit o zi sfântă. Veniţi, neamuri, şi adoraţi-l pe Domnul! Astăzi a coborât pe pământ o lumină mare. Căci „după ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor a toate, prin care a făcut şi veacurile” (cf. Evr 1,1-6: lectura a doua, Liturghia din timpul zilei). Cuvântul lui Dumnezeu de la început „era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu… Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” Căci noi toţi am primit din plinătatea lui har după har” (cf. In 1,1-18: Evanghelia liturghiei din timpul zilei).

14. Speranţa nu moare, scânteia nu se stinge
În ajunul sărbătorii Naşterii Domnului se citeşte la sfânta Liturghie începutul Evangheliei după sfântul Matei: „Cartea genealogiei lui Isus Cristos, fiul lui David, fiul lui Abraham…”. Dumnezeu a legat de patriarhul Abraham mântuirea tuturor neamurilor printr-o promisiune: „Voi face din tine un popor mare, te voi binecuvânta şi voi face mare numele tău; şi vei fi o binecuvântare. Îi voi binecuvânta pe cei care te vor binecuvânta iar pe cei care te vor blestema îi voi blestema. Şi prin tine vor fi binecuvântate toate neamurile pământului” (Gen 12,2-3). În Mesia, fiul lui David, fiul lui Abraham, toată omenirea este hărăzită să primească această făgăduinţă. Speranţa împlinirii ei nu moare, scânteia aprinsă pe pământ nu se stinge. Constatăm că tocmai în vremea în care splendoarea şi măreţia poporului ales dispăruse, cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit: s-a născut Isus care este Mesia, speranţa şi adeverirea, visul şi realitatea lui Israel. Dumnezeu s-a făcut om în Isus, intrând corporal în lanţul generaţiilor omeneşti. Devenit om adevărat, El stă în mijlocul umanităţii, deci nu este departe de noi. Este cu noi, căci s-a făcut om. Rugăciunile noastre nu răsună în gol.

15. Cei care speră se înalţă ca pe aripi de vultur
Între strămoşii lui Isus găsim măreţie umană şi păcat, frumuseţe şi slăbiciuni, la fel ca în Biserică. În toate timpurile. Firul se rupe continuu, dar Domnul îl reînnoadă mereu. El este credincios chiar când Israel este infidel, chiar când în Biserică, noul Israel, au loc atâta infidelităţi. Se verifică şi în societatea de azi ceea ce spunea profetul: „Cei tineri obosesc, iar cei maturi se ostenesc şi se poticnesc, dar cei care speră în Domnul îşi întăresc puterea, se înalţă ca pe aripi de vultur, aleargă, dar nu ostenesc, umblă, dar nu obosesc” (cf. Is 40,30-31). Îmi par de o impresionantă actualitate aceste cuvinte ale profetului Isaia adresate unui popor care, după experienţa dureroasă a exilului, începe să-şi ridice capul pentru a privi înainte. Nu încetează să-şi să facă planuri de viitor cu speranţa care îi vine din credinţa în Dumnezeul său, salvator şi prieten al oamenilor. Crede că Dumnezeu cel veşnic nu oboseşte şi nu osteneşte. El dă putere celui ostenit şi înmulţeşte tăria celui vlăguit (cf. Is 40,28-29). Cu atât mai mult putem spera noi, după ce „cuvântul s-a făcut trup şi şi-a ridicat cortul în mijlocul nostru”.

16. Din rugăciunile Liturghiilor la Naşterea Domnului
Răsune în inimile tuturor cântarea îngerilor „Mărire în cer lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor pe care îi iubeşte”. „Pacea între oameni se naşte din slava pe care ei o dau lui Dumnezeu. Preamărirea lui Dumnezeu este singura pace adevărată a oamenilor. În Noaptea şi în Zilele Crăciunului îngenunchind înaintea lui Dumnezeu făcut om între oameni săvârşim actul cel mai direct, mai constructiv şi creativ al fraternităţii umane” (Cardinalul belgian Léon-Joseph Suenens 1904-1996). Consistente şi ziditoare sunt rugăciunile slujbelor de Crăciun din care spicuim aceste expresii ce devin invocaţii ale sufletului. Dumnezeu care a luminat această noapte preasfântă cu strălucirea lui Cristos, lumina cea adevărată, să ne dea harul să cunoaştem încă de pe pământ tainele luminii sale, ca să ne desfătăm cu plinătatea bucuriei lui în ceruri. Mântuitorul lumii care s-a născut astăzi şi ne-a renăscut pentru viaţa dumnezeiască, să ne facă părtaşi ai nemuririi sale. Tatăl ne dă harul să dobândim noi puteri din celebrarea anuală a Naşterii Fiului său care se face pentru noi hrană şi băutură sufletească în taina mântuirii. Dumnezeu care în mod minunat ne-a creat după chipul său şi ne-a reînnoit şi răscumpărat în mod şi mai minunat, ne dă harul să putem împărtăşi viaţa divină a Fiului său, care astăzi a voit să-şi asume firea noastră omenească. Plăcută să-ţi fie, Doamne, jertfa sărbătorii de astăzi, ca, prin acest minunat schimb de daruri, să îmbrăcăm chipul dumnezeiesc al aceluia în care este unită cu tine firea noastră omenească. Sărbătorind cu bucurie naşterea Mântuitorului, îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea harul, ca, printr-o viaţă sfântă, să ne învrednicim a fi părtaşi de gloria lui.

Să aveţi un „Crăciun binecuvântat” cu bucurie şi pace în inimi şi în familii!

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic pentru Liturghiile de noapte, din zori şi din timpul zilei la Naşterea Domnului 2024)