Consideraţii omiletice la Duminica I-a din Postul Mare (C): Cu Isus în pustiu

(Vatican News – 9 martie 2025) E Ziua Domnului, prima Duminică din Postul Mare, timpul liturgic de pregătire la sărbătoarea luminoasă a Paştelui.

1. Semnificaţia Postului Mare

„Împăcaţi-vă cu Dumnezeu…Iată, acum este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii” (2Cor 5,21;6,2). Participând miercurea trecută la ritul auster al punerii cenuşii pe cap, am păşit în Postul Mare de 40 de zile. Sub aspect biblic este o perioadă suficientă pentru revizuirea vieţii prin pomană, rugăciune şi post. Prefaţa Liturghiei exprimă concis atitudinea dar şi simţămintele de bucurie în Domnul, care îi însufleţesc pe creştini în acest timp de har. „Doamne, tu dăruieşti în fiecare an credincioşilor tăi să se pregătească cu bucurie şi inimi curate la sărbătoarea Sfintelor Paşti, pentru ca stăruind în rugăciune şi fapte bune să poată avea parte de tainele Răscumpărării, şi să ajungă la plinătatea vieţii celei noi în Cristos, Fiul tău”. Prin urmare, suntem pe urmele Mântuitorului nostru Isus Cristos care, „renunţând la hrana pământească timp de 40 de zile, a consfinţit, prin postul său, acest timp de pocăinţă şi, zădărnicind uneltirile ispititorului străvechi, ne-a învăţat să biruim pornirile noastre rele, pentru ca, sărbătorind acum misterul pascal cu inimi curate, să ajungem la bucuria veşnică a învierii”.

2. Cu Isus în pustiu

Ce facem în Postul Mare? Un om de afaceri american şi-a anunţat prietenii că era pregătit să facă un pelerinaj la Locurile Sfinte ale Bibliei, până la Muntele Sinai pentru a citi pe acel munte cele zece porunci. Atunci cunoscutul scriitor Mark Twain (1835-1910) i-a zis: „De ce nu rămâneţi acasă pentru a le pune în practică?” Este ceea ce ar trebui să ne propunem să facem în acest Post Mare, începând chiar de astăzi, când medităm despre Isus care, cum citim în Evanghelia după Luca (cf. Lc 4,1-2), s-a dus în pustiu ca să mediteze şi să se roage, şi a rămas acolo patruzeci de zile. Pustiul, ştim din Biblie, este locul în care poporul lui Israel, după ieşirea din Egipt, a peregrinat timp de patruzeci de ani înainte de a intre în Ţara Promisă. Este locul în care s-a format ca popor credincios lui Dumnezeu, depăşind o sumedenie de greutăţi şi încercări. Ispitirile lui Isus povestite de evanghelistul Luca au în vedere tocmai ispitirile poporului biblic în pustiu. În aceste consideraţii omiletice ne oprim pe larg la Evanghelia zilei, pornind de la antifonul intrării.

3. Cu Isus la adăpostul Celui Preaînalt

La începutul Liturghiei acestei duminici Dumnezeu ne repetă promisiunea de demult: „Pe cel care mă va chema, eu îl voi asculta; îl voi elibera şi-l voi preamări, îi voi dărui viaţă lungă” (cf. Ps 90/91,15-16: Ant. la intrare). Psalmul biblic din care este luată această promisiune vorbeşte despre protecţia acordată de Dumnezeu celor care se încred în El. Cele descrise de psalmist se referă mai presus de toate la Domnul nostru Isus Cristos care, locuind la umbra Celui Preaînalt, s-a încredinţat cu totul în mâinile Tatălui spunând: „Tu eşti locul meu de refugiu şi fortăreaţa mea, Dumnezeul meu în care îmi pun încrederea” (cf. Ps 90/91,1-2). Pe Calvar, în timp ce Isus atârna pe  cruce, trecătorii îl sfidau zicând: „S-a încrezut în Dumnezeu, să-l salveze acum, dacă îl iubeşte” (Mt 27,43). Dar „Dumnezeu l-a înviat, eliberându-l de durerile morţii, deoarece nu era posibil să fie ţinut sub puterea ei” (Fap 2,24). Isus a fost eliberat din laţurile celor răi. Tatăl l-a acoperit cu aripile protecţiei sale şi i-a dat viaţă lungă.

4. Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău

Satana însuşi s-a folosit de cuvintele acestui psalm în timpul ispitirilor lui Isus în pustiu. În cele din urmă, l-a dus în Ierusalim şi l-a aşezat pe coama templului şi i-a spus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos de aici, căci este scris: «Le va porunci îngerilor săi în privinţa ta ca să te păzească»  şi: «Te vor ţine pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră»” (Lc 4,9-11; Ps 90/91,11-12). Isus nu a dezminţit acest citat, dar a dezaprobat şi a respins folosirea distorsionată a textului menită să suscite un act de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, răspunzând: „S-a spus: «Nu-l vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău!»” (Lc 4,12). De fapt, după ispitirea de către diavol îngerii s-au apropiat de Isus şi îl slujeau (cf Mt 4,11). Ei au fost mereu aproape de Isus în momentele cele mai importante din viaţa lui, pentru a-l sluji şi a vesti oamenilor împlinirea marilor mistere ale mântuirii.

5. Biruitori cu Isus împotriva curselor diavolului

Biserica primeşte promisiunea acestui psalm ca pe un har suprafiresc. Psalmul 90/91 a devenit rugăciunea Bisericii în timpul Postului Mare. Biserica îl repetă cu încrederea că, în timp ce se reînnoieşte în ea misterul de ispitire şi de luptă care s-a manifestat biruitor în Cristos, capul ei, trăieşte realmente la adăpostul Celui Preaînalt, sub protecţia şi la căldura aripilor sale. Aceasta îi dă speranţa că acea luptă o introduce în gloria Domnului. Protecţia lui Dumnezeu se extinde la fiecare om şi la orice împrejurare din viaţa sa. Psalmul 90/91 alimentează şi face să crească această încredere. Orice s-ar întâmpla în viaţa noastră, suntem la adăpostul Celui Preaînalt. Dumnezeu este pentru noi loc de refugiu, adăpost, fortăreaţă, umbră ocrotitoare, scut de apărare, platoşă în lupta vieţii. Aripile sale îl protejează pe omul credincios, aşa cum aripile heruvimilor acopereau odinioară chivotul legământului din templul din Ierusalim.

6. Ispitirile: ocazie pentru clarificarea deciziilor personale

Dumnezeu doreşte să intre în comuniune cu noi şi să rămână în noi. Când îl chemăm, El răspunde, ne dă viaţă şi atunci respirăm uşuraţi. Rugăciunea este respiraţia sufletului. Cele patruzeci de zile de post şi rugăciune sunt o bună ocazie de a ne clarifica deciziile personale şi alegerile pe care le facem în viaţă. Privind la Isus, ne lămurim gândurile. Evanghelia duminicii este de la sfântul Luca 4,1-13. Ce face Isus? „În acel timp, Isus, plin de Duhul Sfânt, s-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duh în pustiu  timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavol. Nu a mâncat în zilele acelea şi, când ele s-au sfârşit, i-a fost foame” (Lc 4,1-2). La terminarea postului, intră în acţiune ispititorul şi începe seria celor trei ispitiri. Deşi era Fiul lui Dumnezeu şi Isus a fost ispitit. Ca om, Isus „a fost încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat” (Evr 4,15). Şi asta este o mare mângâiere pentru noi. Deci, prima ispitire: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune acestei pietre să devină pâine”. Apoi a doua ispitire: „Ducându-l mai sus, i-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii şi diavolul i-a spus:  „Îţi voi da toată autoritatea şi gloria lor, pentru că mie mi-a fost dată şi o dau cui vreau. Deci, dacă tu mă vei adora, a ta va fi toată”. Şi în fine, a treia ispitire: „L-a dus apoi în Ierusalim şi l-a aşezat pe coama templului şi i-a spus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos de aici”.

7. Ispita mesianică

La baza acestor trei ispitiri se află, de fapt, o singură ispită în trei forme diferite. Este vorba de aşa-numit „ispită mesianică”. Ea consistă în propunerea făcută lui Isus de a se impune oamenilor prin putere şi miracole. Isus refuză categoric o astfel de orientare în favoarea unei căi ce corespunde voinţei Tatălui pentru el. Miza este decisivă. Isus însuşi se află la o răscruce de drumuri. Trebuie să aleagă. Înţelegem de aici importanţa pe care evangheliştii o acordă acestui moment din viaţa lui Isus. Refuzarea crucii ar fi însemnat să salveze gloria lui Dumnezeu, aşa cum o concepeau oamenii. Acceptarea slăbiciunii, a umilirilor şi infamiei crucii însemna a introduce în lume o noutate absolută despre Dumnezeu şi despre Mesia. Asta îi va dezamăgi pe mulţi, va dezamăgi aşteptările mulţimii. Alegând crucea Isus intră în conflict cu mentalitatea religioasă a timpului. Isus alege fără ezitare calea trasată de Tatăl. Îşi orientează viaţa în ascultare deplină faţă de Tatăl, până la moarte.

8. Cele trei ispitiri

În povestirea ispitirilor asistăm la întâlnirea a două personaje. Pe de o parte Isus „condus de Duh”, iar pe de alta diavolul, potrivnicul pune la încercare soliditatea credinţei omului. Isus însuşi este implicat într-o dezbatere provocatoare de verificare. În prima ispitire este în joc semnificaţia filiaţiei lui Isus, abia proclamată de Tatăl la botezul în râul Iordan (cf. Lc 3,22). Isus este provocat să se servească de puterea de Fiu pentru a-şi procura hrană în altă parte şi în mod diferit decât cum îi cere Tatăl. Dar Isus refuză să săvârşească minuni la comandă şi aminteşte că singura sa mâncare, mâncarea sa cea adevărată este cuvântul lui Dumnezeu. Isus nu afirmă autoritatea sa, ci autoritatea Scripturii: „S-a spus”. Autoritatea lui Isus derivă din cuvântul lui Dumnezeu şi nu poate face abstracţie de ea. În loc să-şi impună „eu-l” propriu cum ar vrea ispititorul, Isus rămâne în relaţia de ascultare faţă de Tatăl. În a doua ispitire i se propune lui Isus să obţină stăpânirea peste întreaga lume printr-un act de închinare înaintea ispititorului. Refuzul lui Isus dovedeşte că el aşteaptă de la Tatăl, şi numai de la El, cum şi când să stabilească stăpânirea sa asupra întregului univers. Ispititorului care pretinde pentru sine un cult rezervat doar lui Dumnezeu, Isus îi aminteşte că există un singur stăpânitor: „Este scris: «Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora şi numai lui îi vei sluji»”. A treia ispitire este localizată de sfântul Luca la Ierusalim. În perspectiva evanghelistului, activitatea mesianică a lui Isus atinge momentul culminant la Ierusalim. Diavolul îl duce pe Isus acolo unde trebuie să se încheie misiunea sa şi unde trebuie să se decidă acceptarea sau respingerea lui Isus din partea poporului său. Dacă Isus s-ar arunca de pe coama templului, atunci ar răspunde aşteptării populare potrivit căreia Mesia avea să se impună prin semne şi fapte prodigioase. Însă calea aleasă de Isus comportă asumarea întregii condiţii umane. Mesia da, însă răstignit. Acceptând să moară pentru a rămâne credincios atitudinii de slujire şi dăruire, Isus devine icoana desăvârşită a lui Dumnezeu care a promis: „pe cel care mă va chema, eu îl voi asculta; îl voi elibera şi-l voi preamări, îi voi dărui viaţă lungă”.

9. Bătălia împotriva duhului rău

Diavolul îi propune cu dibăcie lui Isus să folosească după capricii puterea lui Dumnezeu pentru a-şi potoli foamea, să se arunce de pe vârful templului pentru a da spectacol, stârnind în toţi admiraţie şi uimire, să dorească stăpânirea lumii întregi pentru simplul schimb de a i se închina lui, Satanei. Dar puterea lui Dumnezeu, pe care Fiul o are, este pentru a iubi şi sluji; nu-i pentru spectacol, aroganţă şi idolatrie. În definitiv, sunt toate manevre de a se folosi de Dumnezeu pentru a se complăcea. La fiecare ispită Isus răspunde cu un cuvânt al lui Dumnezeu, care pentru Isus este adevărată hrană. Va spune într-o zi:  Mâncarea mea este să fac voia celui care m-a trimis (cf. In 4,34). Este un adevărat antidot ce neutralizează săgeţile înveninate lansate de potrivnic. Toate cele trei ispite urmăresc un singur lucru, să-l abată pe Isus de la voinţa lui Dumnezeu. Mai notăm că în versiunea evanghelistului Luca, atât ispititorul cât şi Isus recurg la cuvintele Scripturii. Însă numai modul în care Isus citeşte şi interpretează Scriptura permite să se manifeste chipul Dumnezeului lui Israel şi al Dumnezeului lui Isus. Interpretarea făcută de Satana este o ispită de care nici credincioşii creştini nu sunt scutiţi. Răstălmăcirea cuvântului lui Dumnezeu este o ispită permanentă în istoria Bisericii. Nu sunt acestea şi ispitele noastre, fie ca Biserică, fie ca simpli creştini? Fără îndoială nu suntem scutiţi de iluzii şi miraje precum eficienţa fanatică, ambiţia după faimă, individualismul liberator. Toate acestea pot deveni pentru om o alternativă, un surogat al imaginii şi prezenţei lui Dumnezeu. În timp ce primul Adam a voit să-şi realizeze fericirea în neatârnarea de Dumnezeu, Isus, noul Adam, îşi începe misiunea publică în totală supunere şi ascultare. Supune întreaga sa viaţă lui Dumnezeu Tatăl. Va fi ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce. A atins astfel rădăcinile metafizice ale răului şi ale morţii iar prin glorioasa sa înviere din morţi a devenit izvor de viaţă şi de nemurire pentru cei care îl urmează.

10. Biruinţa lui Cristos, biruinţa noastră

Prima duminică din itinerarul Postului Mare evidenţiază condiţia omului pe pământ. Lupta victorioasă împotriva ispitelor prin care Isus îşi începe misiunea mesianică, ne face conştienţi de propria fragilitate. Cristos ne asigură putinţa victoriei asupra păcatului şi revarsă în noi forţa necesară căci El este calea, adevărul şi viaţa. Aminteşte că viaţa de credinţă creştină implică o luptă "împotriva conducătorilor acestei lumi a întunericului" (Ef 6,12), în care diavolul este în acţiune şi nu încetează să-l ispitească pe omul care vrea să se apropie de Dumnezeu. Cristos iese victorios din această luptă pentru a deschide şi inima noastră la speranţă şi a ne da harul să învingem seducţiile răului. Cum? Printr-o respingere categorică spunând asemenea lui Isus: "Pleacă din faţa mea, Satană, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti". După exemplul lui Isus, avem la îndemână în Cuvântul lui Dumnezeu lumina şi resursa pentru a rămâne fideli şi vigilenţi. În Cuvântul ascultat şi trăit şi în solicitudinea generoasă faţă de semenii noştri, vom găsi cel mai bun leac împotriva ispitei de a manipula Cuvântul lui Dumnezeu şi a evita idolatria auto-promovării.  Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru că prin darul Postului Mare ne oferă încă o şansă de a ieşi din starea de anestezie spirituală şi din impasul vieţii. Reuşita este garantată de experienţa lui Isus, care s-a făcut asemenea nouă în toate, în afară de păcat. Şi Isus s-a aflat singur în faţa ispitei, dar întărit de Cuvântul lui Dumnezeu şi asistat de mesageri divini a ieşit biruitor, iar biruinţa lui este şi biruinţa noastră.

11. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic, dă-ne, te rugăm, harul, ca, prin celebrarea acestui sfânt post, să înaintăm în înţelegerea misterului lui Cristos şi să dobândim roadele sale printr-o adevărată viaţă de credinţă.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată” cu roadele Postului Mare
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 7 martie 2025)