Consideraţii omiletice la Duminica a II-a din Postul Mare (C): Evanghelia Schimbării la faţă

(Vatican News – 16 martie 2025) E Ziua Domnului, cea de-a doua duminică a perioadei de pregătire la sărbătoarea luminoasă a Paştelui. În prima duminică a Postului Mare l-am însoţit pe Isus în pustiu pentru a învăţa să învingem ademenirile diavolului cu ajutorul postului şi al rugăciunii.

1. Postul orânduit în paradis şi adevărata mâncare

Ne întrebăm ce valoare şi ce sens are pentru noi, creştinii, privarea de ceva care ar fi în sine bun şi util pentru întreţinerea noastră. Deja în primele pagini ale Sfintei Scripturi, Domnul porunceşte omului să se abţină de la a mânca din pomul oprit: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi a răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Gen 2,16-17). Comentând porunca divină, sfântul Vasile afirmă că „postul a fost orânduit în paradis” şi „prima poruncă în acest sens a fost dată lui Adam”. Şi de aceea conchide: „Acel să nu mănânci este deci legea postului şi a abstinenţei” (cf. Sermo de jejunio: PG 31, 163,98). Deoarece toţi suntem împovăraţi de păcat şi de urmările sale, postul ne este oferit ca un mijloc pentru a restabili prietenia cu Domnul. Am aflat de la Isus că adevăratul post este mai degrabă împlinirea voinţei Tatălui ceresc, care „vede în ascuns şi te va răsplăti” (Mt 6,18). Isus însuşi dă exemplu răspunzând Satanei, la capătul celor 40 de zile petrecute în pustiu: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4). Adevăratul post are deci ca scop a mânca „adevărata mâncare”, care înseamnă a face voia Tatălui (cf. In 4,34). Iar dacă Adam nu a ascultat de porunca Domnului „să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi a răului”, prin post omul credincios înţelege să se supună cu smerenie lui Dumnezeu, încrezându-se în bunătatea şi îndurarea sa.

2. Pe muntele transfigurării cu Isus

Astăzi Isus ne invită să urcăm împreună pe Muntele Tabor. Deci, din pustiu, sus pe un munte; de la Evanghelia ispitirilor, la Evanghelia schimbării la faţă cu Cristos. În călătoria sa spre Ierusalim, unde va trăi patima, moartea şi învierea, Isus le arată ucenicilor în mod anticipat un reflex al gloriei sale. Manifestării divine în care patriarhul Abraham primeşte datorită credinţei lui darul legământului cu Dumnezeu (cf. Gen 15,5-12.17-18: prima lectură)  îi corespunde schimbarea la faţă a lui Isus pe munte (cf. Lc 9,28-36: Evanghelia zilei). Trei dintre apostoli văd gloria lui Cristos ca semn al noului legământ încheiat prin taina Paştelui de moarte şi înviere a lui Isus. La fel ca toate faptele vieţii pământeşti a lui Isus, şi transfigurarea este un mister de mântuire pentru noi. Rugăciunea, pomana şi postul sunt cele trei practici de pocăinţă recomandate în acest timp sfânt în vederea transfigurării vieţii. Ele  ne dispun să celebrăm mai bine Paştele şi să trăim astfel experienţa puterii lui Dumnezeu care, cum vom asculta în privegherea pascală: „Alungă nelegiuirile, spală orice vină, celor căzuţi în păcat le redă nevinovăţia şi celor întristaţi bucuria. Stinge duşmăniile, aduce înţelegerea, frânge silnicia” (Vestirea solemnă a Învierii). După aceste consideraţii introductive, reluăm în ordine textele liturgice.

3. Prioritatea credinţei

La începutul Liturghiei duminicale repetăm cu psalmistul biblic: „Ţie îţi spune inima mea: Am căutat faţa ta! Faţa ta, Doamne, o caut. Nu-ţi întoarce faţa de la mine!” (cf. Ps 26/27,8-9). Părăsit de cei apropiaţi, rude şi prieteni, şi persecutat de vrăjmaşi, psalmistul se refugiază înaintea lui Dumnezeu într-o rugăciune plină de încredere: „Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?” (Ps 26/27,1-2). Această rugăciune a putut tresări şi din inima patriarhului Abraham, când în timp de noapte Dumnezeu l-a condus afară şi i-a zis să privească spre cer şi să numere stelele, dacă poate, şi i-a promis: „Aşa va fi descendenţa ta”. Abram a crezut în Domnul şi Domnul i-a socotit aceasta ca dreptate”. Toată măreţia patriarhului biblic stă în acest verb al stabilităţii: „A crezut”. Atunci Dumnezeu, ţinând cont de credinţa tare a lui Abram, îi face o a doua promisiune: „Eu sunt Domnul, care te-am făcut să ieşi din Ur, din Caldeea, ca să-ţi dau ţara aceasta ca s-o moşteneşti”. Patriarhul este susţinut de această dublă promisiune făcută de Domnul: că va avea nenumăraţi urmaşi care vor moşteni un pământ al lor. Promisiunea a fost sigilată printr-un ritual de jertfă ce devine semnul unei înţelegeri profunde a legământului lui Dumnezeu. Practic Dumnezeu îi spune lui Abraham: „Să se întâmple mie, ce s-a întâmplat cu aceste animale rupte în două, dacă nu sunt fidel promisiunilor mele!” (cf. Gen 15,5-12.17-18: prima lectură). Datorită credinţei, Abraham va deveni acel părinte care din generaţie în generaţie arată fiilor drumul credinţei: să privească spre cer, să caute faţa Domnului, să se încreadă în cuvântul său, să asculte de Dumnezeu.

4. Dumnezeul legământului

Dumnezeu ia mereu iniţiativa legământului şi de aceea omul nu poate pretinde merite în faţa lui, de a fi pe plan de egalitate cu el. Domnul va duce la împlinire planul său, în ciuda infidelităţii lui Israel sau a infidelităţilor poporului noului legământ. Totuşi Dumnezeu respectă şi cere adeziunea omului. Nu-l salvează pe om fără aportul omului, nici fără o fidelitate totală faţă de condiţia umană pe care o respectă. Dimpotrivă, Domnul îl salvează pe om prin ceea ce este mai propriu condiţiei omului pe pământ: moartea. Dumnezeu îl salvează pe om prim moartea lui Cristos. Legământul este înainte de toate o iniţiativă a lui Dumnezeu care ne-a ales din iubire. Totodată este şi o alegere a poporului care nu recunoaşte alt Dumnezeu decât pe Domnul, nici altă lege decât cuvântul său. În Isus Cristos, Dumnezeu şi om, se manifestă gratuitatea alegerii lui Dumnezeu şi se realizează răspunsul liber al omului. Cristos prezent în Euharistie ne face să participăm la fidelitatea sa faţă de Tatăl şi cere Bisericii să aibă aceeaşi fidelitate pentru a arăta lumii chipul lui Dumnezeu, al Dumnezeului legământului prezent în istoria şi în prefacerile lumii.

5.  „Acesta este Fiul meu cel ales; ascultaţi de el!”

Iată episodul Schimbării la faţă în versiunea evanghelistului Luca: „În acel timp, Isus i-a luat cu sine pe Petru, pe Ioan şi pe Iacob şi s-a urcat pe munte ca să se roage. Şi, în timp ce se ruga, înfăţişarea feţei lui s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare. Şi iată, doi bărbaţi vorbeau cu el: aceştia erau Moise şi Ilie, care, apărând în glorie, vorbeau despre plecarea lui, ce avea să se împlinească în Ierusalim. Iar Petru şi cei care erau cu el erau toropiţi de somn; când s-au trezit au văzut gloria lui şi pe cei doi bărbaţi care stăteau de vorbă cu el. Când aceştia s-au îndepărtat de el, Petru i-a spus lui Isus: «Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie!», neştiind, de fapt, ce zice. Pe când spunea acestea, a apărut un nor şi i-a învăluit în umbră, iar ei s-au înspăimântat când au intrat în nor. Atunci a fost o voce din nor, spunând: «Acesta este Fiul meu cel ales; ascultaţi de el!». Îndată ce a încetat vocea, Isus se afla singur. Iar ei au tăcut şi nu au spus nimănui în zilele acelea ce au văzut” (cf. Lc 9,28-36: Evanghelia zilei).

6. Isus, autorul Noului Legământ

Câteva consideraţii preliminare. Astăzi, dacă vrem, putem urca pe munte împreună cu Isus. Ne este oferită ocazia de a ne ruga cu el şi retrăi împreună experienţa celor trei discipoli. Schimbarea la faţă a lui Isus confirmă întruparea, arătând că în trupul său asemănător cu trupul nostru se ascunde slava lui Dumnezeu. Transfigurarea este pentru Isus o anticipare a slavei învierii, iar pentru discipoli un leac împotriva scandalului crucii. Mai mult, luând parte la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie şi primind cum se cuvine darul Sfintei Împărtăşanii suntem transformaţi în Acela pe care îl primim. Sămânţa învierii depusă în sufletul creştinului la primirea Botezului, adică darul Duhului Sfânt, se dezvoltă treptat, când întâlneşte condiţii prielnice. Misterul de lumină al transfigurării lui Isus se răsfrânge în mod tainic peste tot Postul Mare. Rugăciunea, postul şi faptele de milostivire faţă de semeni, recomandate cu insistenţă în acest timp sfânt, au ca scop transformarea inimii şi transfigurarea vieţii noastre după exemplul lui Isus.

7. Consideraţii practice: Cu Isus în rugăciune

Ştim că după mărturisirea lui Petru, Isus a anunţat prima dată despre sine că trebuie să moară şi să învie din morţi. Atunci le spunea tuturor: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze!” (cf. Lc 9,23). Isus, pentru prima dată, a început să vorbească despre patima sa, iar ucenicii nu au acceptat-o. Ba chiar s-au certat, aşa că e uşor de imaginat că au fost opt zile de disconfort şi feţe lungi, ca atunci când a fost o ceartă în familie. Pentru a depăşi acest moment, „cam la opt zile după aceste cuvinte”, Isus are ideea genială de a-i invita pe Petru şi alţi doi însoţitori să meargă cu el pe munte să se roage. Din fericire, ei acceptă. Nu este că oamenii răspund mereu la o astfel de invitaţie. Încercaţi să invitaţi pe cineva cu care nu sunteţi de acord, să mergeţi să vă rugaţi împreună! Chiar toţi, dacă ar face-o, nu ar greşi, dar să începem cu noi. În timp ce se ruga, chipul lui Isus s-a schimbat în înfăţişare. Miracol, metamorfoză? Nu ştim, dar haideţi să încercăm să facem şi noi această experienţă. Motorul acestei schimbări este rugăciunea, adică să văd pe cineva care iubeşte, şi care este în comuniune cu Dumnezeu. Este ca atunci când văd de departe o bătrână neînsemnată, apoi mă apropii şi descopăr că este bunica mea, mama, soţia, sora mea, cineva care mă iubeşte, şi atunci faţa aceea brăzdată de riduri devine cea mai frumoasa dintre toate, şi pentru că se luminează privind la mine. Astfel sunt chipul lui Isus şi hainele lui. Mai întâi l-au văzut ca pe cineva care merge să moară ucis, unul care va fi respins, un sărac prăpădit. Acum, rugându-se cu el, descoperă că acel mers cu mâinile goale spre duşman, considerându-l prieten, are ceva divin. Şi noi, contemplându-l pe Isus care merge spre Ierusalim, începem treptat să vedem în acel om, un Dumnezeu; un Dumnezeu care ne iubeşte la nebunie!

8. Transfigurarea, o revelaţie pentru discipoli

Şi iată, doi bărbaţi vorbeau cu el: ei erau Moise şi Ilie, care s-au arătat în slavă, şi vorbeau despre plecarea (ieşirea, exodul) lui, care urma să aibă loc la Ierusalim. Erau doi oameni mari care doreau să-l vadă pe Dumnezeu şi care reprezentau tot Vechiul Testament cu legile şi profeţiile lui. Ei vorbesc despre exodul lui, adică despre Patimă. Poate că ei îi spun lui Isus că tot cerul se roagă pentru el să-l sprijine în această încercare; el nu este singur. Probabil totul are loc în timp de noapte, de aceea Petru şi tovarăşii săi erau toropiţi de somn; dar când s-au trezit, au văzut slava lui şi pe cei doi bărbaţi care stăteau cu el. În timp ce s-au despărţit de el, Petru i-a spus lui Isus: „Învăţătorule, bine este să fim aici. Să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. Nu ştia ce spune. Ce putem spune? Este puterea rugăciunii care reuşeşte să te facă să vezi frumuseţe acolo unde omeneşte nu este decât suferinţă. Sunt toropiţi de somn, aşa cum se va întâmpla şi în Ghetsemani, dar atunci deja întrezăresc învierea, înţeleg că cel care merge să moară aşa, va trăi pentru totdeauna; este frumos ceea ce văd ei, dar şi noi putem vedea. Ei descoperă cât de frumos este Isus şi cât de frumos putem deveni şi noi iubind.

9. Transfigurarea, o misiune pentru creştini

În timp ce el vorbea astfel, a venit un nor şi i-a acoperit cu umbra lui. La intrarea în nor, celor trei le-a fost frică. Şi a ieşit un glas din nor, care zicea: Acesta este Fiul Meu, Alesul; ascultaţi-l!" Acest glas îl auziseră deja la botez, dar acum adaugă: „Ascultaţi-l”, aveţi încredere în el, urmaţi-l, nu vă temeţi. Îndată ce vocea a încetat, Isus a rămas singur. Ei au tăcut şi în acele zile nu au spus nimănui ce văzuseră. Comunitatea îi vede pe discipoli întorcându-se fericiţi, nu mai au acele feţe lungi pe care le aveau la plecare. Ei înţeleg că s-a întâmplat ceva pe munte. Nu înţeleg ce anume, nici unul dintre ei nu înţelege, dar reîncep să meargă după Învăţătorul. De multe ori în viaţă ne este frică de ceea ce Dumnezeu ar putea dori şi cere de la noi. Însă, deja în Vechiul Testament Dumnezeu se prezintă nu ca unul care cere, ci ca unul care dă şi este dispus să plătească în persoană, să piardă, numai pentru a fi credincios la dragostea sa pentru noi. Acesta este sensul primei lecturi, unde practic Dumnezeu îi spune lui Abraham: „Să se întâmple mie, ce s-a întâmplat cu aceste animale rupte în două, dacă nu sunt fidel promisiunilor mele!”. Nimeni nu şi-ar putea imagina un astfel de Dumnezeu.

10. Transfigurarea: destinul omului

Apostolul Paul este convins că Domnul nostru Isus Cristos va transforma sărmanul nostru trup, făcându-l asemenea trupului său glorios. Asemenea unui pelerin  (emigrant), creştinul ştie că adevărata sa patrie este în altă parte, dincolo de orizontul pământesc, acolo unde Dumnezeu îşi are locuinţa. Scriind creştinilor din oraşul Filippi, apostolul Paul vorbeşte despre transfigurarea noastră: „Noi suntem cetăţeni ai cerului; de acolo aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Cristos, care va transforma sărmanul nostru trup, făcându-l asemenea trupului său glorios, prin puterea pe care o are de a-şi supune toate” (cf. Fil 3,17–4,1: lectura a doua). Transfigurarea lui Isus este şi transfigurarea şi anticiparea destinului nostru. Transfigurarea începe aici pe pământ şi se desăvârşeşte în ceruri. Nu este un eveniment menit să aibă loc doar la a doua venire a Domnului, ci un proces care începe în existenţa pământească. Cine este credincios lui Isus Cristos, cine se roagă, cine face voinţa lui Dumnezeu, este transformat în mod treptat şi ajunge la statura lui Cristos. Evanghelia ne arată destinul nostru, adică acela de a fi complet transfiguraţi. Începem a fi astfel deja acum, dacă rămânem credincioşi lui Cristos şi deschişi la harul său. În credinţa creştină nu există viaţă morală fără viaţă spirituală. Doar prietenia cu Cristos, doar prezenţa lui Dumnezeu în noi – pe care o numim Duhul Sfânt – poate deopotrivă să ne lumineze în legătură cu ceea ce este bine, să ne dea dorinţa de a-l înfăptui şi să ne elibereze treptat de tot ce ne reţine sau ne împiedecă.

11. Cântarea psalmistului

Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme? Domnul este sprijinitorul vieţii mele, în faţa cui voi tremura? Ascultă-mi, Doamne, glasul când te chem, ai milă de mine şi ascultă-mă! Prin glasul inimii îmi şopteşti: „Caută faţa mea!” Iar eu, Doamne caut faţa ta. Nu-mi ascunde faţa ta, nu îndepărta cu mânie pe slujitorul tău; tu eşti ajutorul meu, nu mă respinge. Sunt sigur că voi vedea bunătatea Domnului în împărăţia celor vii. Aşteaptă-l pe Domnul, fii tare, ai curaj şi nădăjduieşte în Domnul (Ps 26/27,1.7-9.13-14: psalmul responsorial).

12. Rugăciunea Bisericii

Există un munte Tabor pe care putem urca zilnic, dacă vrem. În darurile consacrate pe altar la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie este prezent Cristos transfigurat. Se aude încă glasul Tatălui din cer care ne spune: „Ascultaţi-l pe el!”. Aici putem face ceva mai bun decât să ridicăm „trei corturi”. Putem face din însăşi inima noastră cortul în care să-l primim pe Cristos împreună cu Tatăl în comuniunea Duhului Sfânt: „Dumnezeule, care ne-ai poruncit să ascultăm de Fiul tău iubit, întăreşte inimile noastre cu hrana cuvântului tău, ca, purificându-ne privirea lăuntrică, să ne putem bucura de vederea slavei tale”.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată” cu lumina bucurie în Domnul!
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 14 martie 2025)