Consideraţii omiletice la Duminica a III-a din Postul Mare (C): Parabola smochinului neroditor

(Vatican News – 23 martie 2025) E Ziua Domnului. Suntem în cea de-a treia duminică a timpului de pregătire la sărbătoarea luminoasă a Paştelui. La adunările liturgice continuă să răsune deşi în forme diferite chemarea lansată de Isus la începutul Postului Mare: „Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Mc 1,15), încât astăzi fiecare dintre noi se poate regăsi în rugăciunea credinciosului biblic: „Ochii mei sunt pururea spre Domnul, căci el scoate din laţ picioarele mele. Întoarce-te spre mine şi arată-ţi îndurarea, căci sunt singur şi nefericit” (Ps 24/25,15-16: Ant. la intrare). Dumnezeu cel îngăduitor şi milostiv aşteaptă de la toţi o schimbare a vieţii. Însăşi situaţia personală a fiecăruia cu întâmplările fericite sau triste dar şi evenimentele sociale confuze cer să ne confruntăm zilnic cu realitatea. Dar nu ne pierdem cumpătul. Suntem în Anul Sfânt al speranţei. La Liturghia acestei duminici ascultăm cuvintele lui Dumnezeu adresate în vechime lui Moise: „Am auzit strigătele poporului meu, am văzut suferinţele sale şi am coborât ca să-l eliberez”. Aceste cuvinte din istoria biblică citite şi ascultate astăzi de creştini au o semnificaţie mobilizatoare. În Cristos Isus, Dumnezeu a coborât să elibereze cu adevărat poporul său. Nu a coborât doar intenţional, cu gândul, dar în mod real, în persoana Fiului. Nu a coborât să elibereze un popor de un alt popor, ci toate popoarele de duşmanul comun care este păcatul şi moartea. Cristos este cu adevărat, aşa cum îl numeşte apostolul Paul, „Paştele nostru” (1 Cor 5,7). Plecând de la situaţii concrete din alte timpuri, lecturile Liturghiei duminicale lansează trei invitaţii la convertire în sensul de întoarcere la sursa nesecată de lumină şi de viaţă care este Dumnezeu. Schematic vorbind, suntem chemaţi să facem trei paşi pe drumul către Dumnezeu.

1. Dumnezeu este în mijlocul poporului său

Este propusă mai întâi povestirea chemării şi a misiunii lui Moise pe care Dumnezeu îl trimite să elibereze poporul din robia egipteană. Este o etapă importantă a istoriei mântuirii. În peregrinarea sa de păstor, Moise ajunge la Horeb, muntele lui Dumnezeu. Acolo, în pustiu, Domnul îi vorbeşte în flacăra unui tufiş care ardea fără să se mistuie: „Am văzut suferinţa poporului meu care este în Egipt şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina cruzimii celor care îi supraveghează muncile. Pentru că îi cunosc durerile, am coborât ca să-l eliberez din mâna egiptenilor, să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-o altă ţară întinsă şi roditoare, într-o ţară în care curge lapte şi miere”… „Eu te voi trimite la faraon şi vei scoate din Egipt pe poporul meu, pe fiii lui Israel”. Înţelegem bine că misiunea lui Moise întrece puterile omeneşti. Însă, Dumnezeu nu este un idol neputincios care „are ochi şi nu vede, are gură şi nu vorbeşte”, căci îşi revelează numele şi intervine în favoarea poporului asuprit. A crede că Dumnezeu este cu noi şi intervine în viaţa noastră este primul pas al convertirii (cf. Ex 3,1-8a.10.13-15: prima lectură).

2. Recunoaşterea darurilor primite de la Dumnezeu

Apostolul Paul reevocă călătoria evreilor în pustiu, când au primit de la Dumnezeu cele necesare pentru viaţă, apa din stâncă şi mana din cer, şi trage o învăţătură pentru creştini. „Strămoşii noştri au fost cu toţii sub norul protector şi au trecut prin mare. Toţi au fost botezaţi împreună cu Moise… Toţi au mâncat din aceeaşi mâncare spirituală, toţi au băut aceeaşi băutură spirituală, căci au băut din stânca ce venea în urma lor, iar stânca era Cristos. Cu toate acestea cei mai mulţi dintre ei nu au fost pe placul lui Dumnezeu, de aceea au pierit în pustiu. Acestea s-au întâmplat ca semne, pentru a ne împiedica să dorim răul, aşa cum l-au dorit ei. Să nu cârtiţi deci aşa cum au cârtit unii dintre ei şi au fost ucişi de îngerul nimicitor. Acestea toate li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pildă şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, care întâmpinăm sfârşitul veacurilor. Drept aceea, cel care crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă” (cf. 1Cor 10,1-6.10-12: lectura a doua). Deci, al doilea pas al convertirii este să recunoaştem darurile primite de la Domnul în viaţă, la nivel personal, familial şi social. Însă darurile lui Dumnezeu sunt ca seminţele, au nevoie de condiţii prielnice ca să se dezvolte şi să rodească în noi.

3. Semnele grăitoare ale timpului

În Evanghelia zilei Isus ne invită să discernem semnele timpurilor în călătoria vieţii, să aducem roade vrednice de pocăinţă şi să nu abuzăm de răbdarea îndelungă a lui Dumnezeu. Convertirea este urgentă „astăzi”, „acum”, iar ceea ce se întâmplă în fiecare zi se aseamănă de multe ori cu faptele povestite de Isus la începutul parabolei. Evanghelia ne ajută să înţelegem semnificaţia unor accidente tragice şi morţi violente. Isus pleacă de la două întâmplări din experienţa umană zilnică, două dizgraţii ce provoacă moarte. În acel timp, au venit unii care i-au povestit lui Isus despre galileenii al căror sânge Pilat îl amestecase cu cel al jertfelor lor.  El le-a răspuns: "Credeţi voi că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni pentru că au suferit aceasta? Vă spun, nicidecum! Dar dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel. Sau credeţi că cei optsprezece peste care a căzut turnul din Siloe  şi i-a ucis erau mai vinovaţi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? Vă spun, nicidecum! Dar dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel" (Lc 13,1-5). Atenţia la semnele timpului şi descifrarea sensului lor constituie un al treilea pas pe drumul convertirii la Dumnezeu.

4. Parabola smochinului neroditor

Necesitatea convertirii este ilustrată de Isus prin parabola unui smochin plin de frunze, viu dar care nu dă fructe. Isus arată că, pentru a fi adevărată, convertirea spirituală trebuie să dea rezultate durabile în viaţa noastră. Parabola smochinului fără fructe vrea totodată să corecteze gândul că păcatul ar avea ca urmare în mod automat pedeapsa fără apel şi că iertarea ar fi imposibilă. Isus vrea să arate că cine greşeşte, poate să se îndrepte, să se schimbe. Dumnezeu este răbdător, dar timpul de care dispunem pentru convertire este scurt. Să profităm de „momentul prielnic” al Postului Mare, regăsindu-ne personal în această parabolă: "Un om a plantat un smochin în via sa şi a venit să caute fructe în el, dar nu a găsit şi i-a spus viticultorului: «Iată, sunt trei ani de când vin să caut fructe în smochinul acesta, dar nu găsesc. Aşadar, taie-l! De ce să mai secătuiască pământul?» Acesta i-a răspuns: «Stăpâne, mai lasă-l şi anul acesta pentru ca să-l sap de jur împrejur şi să-i pun gunoi. Poate va face fructe la anul. Dacă nu, îl vei tăia»" (Lc 13,1-9: Evanghelia zilei). Ce-i de spus? După trei ani de viaţă pe pământ, Isus continuă să-i spună Tatălui cu referinţă la fiecare dintre noi: „Stăpâne, mai lasă-l încă un an… am să mă îngrijesc eu de el”. De când ne-am născut, continuă să repete pentru noi: „Încă un an”. Este Dumnezeu din rugul care arde de iubire fără să se mistuie. Să nu abuzăm de îndurarea lui. Ne-am născut pentru a muri, şi murim pentru a învia.

5. Convertirea se întemeiază pe milostivirea lui Dumnezeu

Într-adevăr, Sfânta Scriptură este istoria iubirii lui Dumnezeu dar şi o istorie a păcatului. La fel ca poporul lui Israel, omul modern descoperă incapacitatea colectivă de a iubi şi recunoaşte prezenţa păcatului în lume. Toţi ne-am contagiat de păcat şi toţi contribuim la răspândirea lui. Până şi necazurile fizice care vin peste noi, au o anumită legătură cu păcatul, cel puţin în sensul că în loc să ne unească pentru „a supune pământul” spre binele tuturor, din cauza păcatului care este în noi, ne aservim unii pe alţii, ne asuprim, ne facem rău cu mâinile noastre. Totuşi milostivirea lui Dumnezeu, harul, viaţa nouă pe care Isus ne-o aduce prin jertfirea de sine, sunt mai tari decât păcatul. Germenii de adevăr şi de har pe care Dumnezeu i-a pus în om şi continuă să-i depună prin intermediul Bisericii, fac binele mai tare decât răul. Recunoscându-ne păcătoşi, avem încredere în milostivirea Tatălui care ne iubeşte chiar când facem paşi greşiţi. În istoria biblică, în ciuda vinovăţiei oamenilor, speranţa prevalează, deoarece se întemeiază pe Dumnezeu cel milostiv şi credincios.

6. Milostivi precum Tatăl din ceruri

Împărăţia lui Dumnezeu începe în ziua în care Isus anunţă că Dumnezeu este Tată milostiv. El vesteşte milostivirea lui Dumnezeu şi o întruchipează în persoana sa. Isus cere acelaşi lucru de la discipolii săi. Iertarea pe care o acordăm altora este rod al iubirii lui Dumnezeu care a ajuns la inima noastră; este semnul prezenţei iertării lui Dumnezeu în noi; este dar şi împărtăşire a milostivirii Tatălui. Suntem discipoli ai lui Isus, dacă îi permitem să imprime în noi chipul lui Dumnezeu, dacă ne lăsăm modelaţi de sfintele Taine şi de cuvântul Scripturii pentru a deveni fiecare din ce în ce mai mult fiu al lui Dumnezeu. Acţionează creştineşte acela care, după exemplul lui Isus, îl imită pe Tatăl. Acesta este principiul de bază al moralei creştine. Viaţa creştină este în mod esenţial o imitare a lui Dumnezeu, a iubirii sale milostive, a bunătăţii sale nemărginite, a generozităţii sale inepuizabile. Din relaţia pe care reuşim să o stabilim cu Dumnezeu, noi creştinii tragem inspiraţia şi forţa care ne face disponibili să-i slujim pe alţii. 

7. Cântarea psalmistului

Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu trezeşte recunoştinţa inimii care se manifestă în cântare de mulţumire: „Îndurător şi milostiv este Domnul. Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi toată fiinţa mea să laude numele său cel sfânt! Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita nicicând de darurile lui. El îţi iartă toate păcatele şi te vindecă de orice infirmitate. El îţi scapă viaţa de la pierzare şi te încununează cu bunătate şi îndurare. Domnul săvârşeşte dreptatea şi apără cauza celor asupriţi. El a făcut cunoscute lui Moise căile sale şi faptele sale minunate fiilor lui Israel. Domnul este îndurător şi milostiv, el este îndelung răbdător şi plin de dragoste. Cât de mare este distanţa de la cer la pământ, tot aşa de mare este mila sa faţă de cei care se tem de dânsul” (Ps 102/103,1-4.6-8.11: psalmul responsorial).

8. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care eşti izvor de bunătate şi de îndurare, tu ne-ai arătat că postul, rugăciunea şi pomana vindecă rănile pricinuite de păcate; priveşte spre noi, cei care apăsaţi de povara greşelilor, ne recunoaştem vinovăţia, şi ridică-ne necontenit cu îndurarea ta.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată” cu darul speranţei. 
(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 21 martie 2025)