Căutare

Cookie Policy
The portal Vatican News uses technical or similar cookies to make navigation easier and guarantee the use of the services. Furthermore, technical and analysis cookies from third parties may be used. If you want to know more click here. By closing this banner you consent to the use of cookies.
I AGREE
Finale (Allegro giusto)
Grila Podcast
Rembrandt: Întoarcerea fiului risipitor", 1668, operă păstrată în Muzeul Ermitaj, din Sankt Petersburg Rembrandt: Întoarcerea fiului risipitor", 1668, operă păstrată în Muzeul Ermitaj, din Sankt Petersburg 

Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a din Postul Mare (C): Parabola tatălui milostiv

„Un om avea doi fii”. Doi fraţi chemaţi să descopere iubirea tatălui lor. Adevărata convertire este o întoarcere acasă. Nu este un preţ de plătit. Convertirea înseamnă participare la bucuria Tatălui pentru fratele care se întoarce. E sărbătoarea bucuriei pentru generozitatea şi milostivirea lui Dumnezeu.

(Vatican News - 30 martie 2025) E Ziua Domnului. Cea de-a patra duminică a Postului Mare este numită şi „Duminica Bucură-te! (Laetare)”. Denumirea este sugerată de invitaţia lui Dumnezeu făcută prin profeţii biblici şi preluată de Biserică la începutul acestei sfinte Liturghii: „Bucură-te, Ierusalime, adunaţi-vă toţi cei care-l iubiţi; bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, cei care aţi fost întristaţi, ca să tresăltaţi si să vă îndestulaţi din belşugul mângâierilor sale” (cf. Is 66,10-11: Ant. la intrare). Voi cei întristaţi: „Bucuraţi-vă!” Dar, cum să te bucuri, când multe şi îngrijorătoare sunt motivele întristării ce agită  societatea în aceste zile? Biserica „îşi continuă peregrinarea între prigoana lumii şi mângâierile lui Dumnezeu” (cf. Sf. Augustin de Hippona; LG 14) şi deplânge învrăjbirea neamurilor în războaie fratricide. În „Anul Sfânt” dedicat speranţei suntem invitaţi la rugăciune stăruitoare pentru pace şi discernământ. Desigur, rugăciunea este necesară nu pentru a schimba atitudinea lui Dumnezeu, dar pentru schimbarea omului din interior. Astăzi Liturghia invită la bucuria întoarcerii şi a iertării. Convertirea consistă în principal în recuperarea încrederii în Dumnezeu Tatăl care este bogat în milostivire. El ne aşteaptă, aleargă în întâmpinarea noastră, ne primeşte cu braţele deschise, pregăteşte masa şi face sărbătoare. Şi sărbătoarea nu se face de unul singur, ci cu alţii în comunitate.

1. Parabolele milostivirii lui Dumnezeu

Apostolul Paul vorbeşte despre îndurarea lui Dumnezeu care a împăcat lumea cu sine în Cristos Isus. Împăcarea cu Dumnezeu înseamnă renaştere la o viaţă nouă în Cristos (cf. 2Cor 5,17-21: lectura a doua). Isus, în Evanghelie, prezintă parabola tatălui milostiv. Dumnezeu este credincios făgăduinţelor sale de iubire şi iertare pentru că este bunătate nemărginită. Aceasta este învăţătura pe care Isus o repetă în cuvinte mişcătoare prin parabola fiului risipitor sau a tatălui milostiv (cf. Lc 15,1-3.11-32: Evanghelia zilei). Parabola fiului risipitor este povestită doar de evanghelistul Luca (cf. Lc 15,11-32) şi este precedată de alte două: parabola oii rătăcite şi regăsite, una din o sută (cf. Lc 15,4-7) şi cea a drahmei pierdute şi regăsite, una din zece (cf. Lc 15,8-10). Isus a povestit aceste parabole, după ce a constatat cu surprindere că vameşii şi păcătoşii se apropiau de el „ca să-l asculte”. Este prima dată când se spune în mod explicit că scopul prezenţei acestora alături de Isus era acela de a-i asculta cuvântul, în timp ce fariseii şi cărturarii „murmurau pentru că îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Lc 15,1-2). Ascultarea cuvântului este primul pas spre convertire. Isus se apără prezentând în parabole lucrarea lui Dumnezeu şi dovedindu-se ca adevărat imitator al Tatălui. Aceste parabole sună ca un răspuns dat de Isus fariseilor şi cărturarilor, dar orice discipol şi orice comunitate creştină descoperă în cuvântul lui Isus modul de a se comporta când un membru al comunităţii se pierde sau se îndepărtează de ea în mod voit.

2. Parabola „Un tată şi doi fii”

În mod obişnuit este denumită „Parabola fiului risipitor”, dar ar fi mai potrivit să o numim „Parabola celor doi fraţi” sau şi mai bine încă „Parabola Tatălui milostiv”. De fapt, nu e vorba doar de un singur fiu, ci de doi fii şi de relaţia Tatălui cu ei. Trebuie să se convertească nu doar fiul care pleacă de acasă, dar şi acela care rămâne acasă. Inima Tatălui rămâne deschisă faţă de amândoi. În parabola „Tatălui milostiv şi a celor doi fii” putem distinge două tablouri. Primul este delimitat de istoria fiului mai mic, iar al doilea de comportamentul fiului mai mare. Înaintea celor cei doi fii stă tatăl care este, fără îndoială, personajul principal al parabolei. Tatăl rămâne pe scenă de la început până la sfârşit. Cuvântul „tată” revine de douăsprezece ori. De douăsprezece ori este indicat printr-un pronume şi de optsprezece ori este subiectul unui verb. Notăm în povestire şi repetiţia expresiei „era pierdut şi a fost găsit” care încheie fiecare din cele două tablouri (vv.24 şi 32).

3. O versiune liberă a parabolei

Era un om care avea doi fii. Când cel mai tânăr i-a cerut partea de moştenire ce i-ar fi cuvenit, tatăl a încuviinţat cu strângere de inimă şi a împărţit averea între cei doi fii. După nu mult timp fiul mai mic a plecat într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit toată averea trăind în desfrâu. Venind o mare foamete în acel ţinut, s-a aciuat la un patron care l-a trimis să pască porcii. Constrâns de starea mizerabilă a început să reflecteze că în casa tatălui său până şi servitorii aveau pâine pe săturate iar el murea de foame. Atunci, având o tresărire lăuntrică, s-a hotărât să se reîntoarcă la tatăl său şi să-i ceară iertare. Şi-a pregătit deja mica „mărturisire” pentru momentul întâlnirii. Mă voi întoarce şi îi voi spune: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!”. S-a ridicat şi a pornit spre casă. Când tatăl l-a zărit de departe, a alergat înaintea lui. Văzând în ce stare jalnică era, i s-a făcut milă de el. L-a îmbrăţişat şi a poruncit servitorilor să-i aducă îndată haine, încălţăminte şi un inel iar apoi să taie viţelul cel îngrăşat pentru a face un banchet. Fiul mai mare, întorcându-se de la câmp, a auzit cântece şi dansuri şi aflând de întoarcerea fratelui său, nu voia să intre. S-a mâniat de primirea sărbătorească făcută fratelui mai mic. Se plângea că în anii îndelungaţi de când îl slujeşte, tatăl nu i-a dat niciodată măcar un ied ca să se bucure cu prietenii. Tatăl însă i-a răspuns: „Fiule, tu eşti cu mine întotdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!” (Lc 15,31-32). Să ne bucurăm şi noi şi să facem sărbătoare împreună cu Tatăl cel bogat în milostivire.

4. Primul tablou: Fiul mai mic plecat între străini

O oaie se poate rătăci de turmă, se poate pierde o monedă, dar când în povestire se spune că această oaie şi această monedă reprezintă un păcătos, atunci ne întrebăm: ce s-a întâmplat, ce a făcut acea persoană pentru a ajunge în asemenea situaţie, ce responsabilitate are? Isus explică toate acestea, vorbind despre un tânăr care se îndepărtează de acasă. Avem de-a face cu o familie de tip patriarhal. Tatăl reprezintă autoritatea indiscutabilă. Apoi vine fiul mai mare care într-o zi va duce cu sine două treimi din bunuri (cf. Dt 21,17) şi probabil întreg patrimoniul imobil. Ce posibilitate va avea fiul mai mic de a fi independent, de a-şi crea o viaţă a sa, când tatăl va muri şi lui îi va reveni doar o treime din bunuri şi va rămâne fără proprietate? Mai bine să se gândească imediat, să rupă legătura cu mediul familial şi să plece departe. Tatăl respectă libertatea fiului şi se arată generos anticipându-i partea de moştenire. Rupt de familie şi de rude, fascinat de avantajele imediate pe care i le ofereau bunurile sale, pleacă să se bucure de viaţă. Risipeşte totul fără nici o responsabilitate. Dar vine o foamete în regiune şi el ajunge să pască porcii. Asta însemna cea mai mare degradare pentru un evreu. Viaţa i-a devenit insuportabilă. Ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu i le dădea. Pare că nu putea nici să mănânce singur. Trăia într-o ţară păgână ca un apostat. Fiecare pas pe care l-a făcut a fost o ruptură de totul şi de toţi. Păcatul înseamnă înainte de toate ruperea relaţiilor şi ridicarea unei bariere între sine şi ceilalţi, între sine şi Dumnezeu.

5. Răzgândirea fiului risipitor

La acest punct, ce se mai poate face? Isus povesteşte că fiul mai mic s-a răzgândit. Face un examen de conştiinţă. Pleacă de la mizeria în care trăia în comparaţie cu servitorii de acasă. Descoperă că starea mizerabilă se datorează ruperii legăturii cu tatăl; o ruptură voită de el şi respectată de tatăl său. Dar ajunge în felul acesta să admită propria vină şi află curajul să se îndrepte spre Dumnezeu. Orice ruptură a relaţiei cu aproapele, călcând poruncile lui Dumnezeu, este întotdeauna o ruptură a relaţiei cu Dumnezeu, despre care ştie că este milostiv. Gândul la Dumnezeu şi gândul la tatăl fac să se nască în el speranţa şi credinţa. „Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta;  nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii tăi”. Chipul tatălui se confundă cu chipul lui Dumnezeu. Încrederea sa totală face cu putinţă ridicarea şi întoarcerea. S-a ridicat şi a pornit spre casă, spre tatăl său. Ţinta drumului său de întoarcere nu este casa, dar întâlnirea cu Tatăl.

6. Întâlnirea cu Tatăl milostiv

Luând în consideraţie comportamentul tatălui, prezent în scenă de la început până la sfârşit, se poate observa imediat un fapt: tatăl nu încetează să-l iubească pe fiul care a plecat de acasă, ci continuă să-l aştepte. Când fiul se întoarce din „ţara îndepărtată”, tatăl se bucură nespus de mult şi vrea ca toţi, inclusiv fiul mai mare, să ia parte la bucuria sa. Astfel tatăl, subiectul central al parabolei, apare bine reliefat. În prim plan este iubirea tatălui pe care nu-l importă că fiul şi-a irosit partea de avere, ci este îndurerat că este departe şi are de suferit printre străini. Când fiul se întoarce, tatăl nu-i ia în seamă cuvintele „tratează-mă ca pe unul dintre argaţii tăi” (v.19); pentru el este important că fiul s-a întors. Acesta este chipul adevăratului Dumnezeu pe care Isus l-a imitat în viaţa sa apostolică. Este un chip al lui Dumnezeu foarte diferit de cel imaginat de acei cărturari şi farisei care se credeau drepţi.

7. Chipul Tatălui dezvăluit de Cristos

Isus era criticat că îi primeşte pe vameşi şi păcătoşi. Acum Isus le arată fariseilor şi cărturarilor cum se comportă Tatăl. Când îl vede pe fiu că se întoarce, aleargă în întâmpinarea lui, are iniţiativa, nu-i cere o perioadă de ispăşire şi de probă ca să se convingă de sinceritatea părerii de rău. Nu-l lasă nici măcar să-şi mărturisească păcatul. Toate acestea arată că îl aştepta, că nu-şi pierduse încrederea în om. Spunem „om”, în general, deoarece acest „fiu” se referă la orice păcătos, aşa cum tatăl este aici chipul lui Dumnezeu. Tatăl îl recunoaşte în demnitatea de fiu. Păcatul este de-acum uitat. Tatăl îl îmbrăţişează şi îl sărută fără să-l lase să se umilească la picioarele lui. Haina cea mai frumoasă, sandalele în picioare, inelul în deget sunt tot atâtea moduri de a spune că fiul este total reabilitat, că a fost reaşezat în toate drepturile, că îşi are locul său în familie. Iertarea a triumfat iar în iertare se reface comunitatea, familia lui Dumnezeu. Nu există altă cale de a forma comunitatea, de a zidi Biserica.. Din moment ce toţi suntem păcătoşi, Biserica nu poate fi decât comunitatea iertării şi reconcilierii: o iertare sinceră, gratuită, prevenitoare. O iertare deplină şi reabilitarea a păcătosului căit în comunitatea bisericească, fără a ţine cont de trecut. Numai astfel Biserica poate fi semnul vizibil şi fără pată că în ea se realizează împărăţia lui Dumnezeu.

8. Al doilea tablou: Fiul mai mare nu voia să intre

„Şi au început să petreacă”. La acest punct ar trebui să citim încă o dată parabola, având în vedere comportamentul fiului mai mare. În contextul parabolei se află şi fariseii şi cărturarii care nu voiau să stea la masă cu vameşii şi păcătoşii (Lc 15,1-2). Ei bine, Dumnezeu se revelează în Isus ca acela care vrea ca nu numai „fiul mai mare”, dar şi fariseii şi cărturarii să mănânce la masă cu păcătoşii convertiţi şi să formeze împreună o singură familie, un singur popor. Fiul mai mare care nu voia să intre îi reprezintă pe farisei şi pe cărturari. În context nu este exclusă dezbaterea puternică de la începuturile Bisericii despre prezenţa în comunitatea creştină formată din evrei şi din păgâni convertiţi: fraţii mai mari şi respectiv noii veniţi. S-a decis pentru egalitate, deşi unii nu voiau. Că fiul mai mare nu voia să intre, omeneşte vorbind pare ceva firesc. Odată plecat fratele mai mic, totul era al său. Odată ce acesta s-a reîntors şi a fost reabilitat, trebuie să împartă cu el totul de la capăt. Deci, în loc să se bucure cu tatăl său de întoarcerea fratelui mai mic, este cuprins de invidie: „Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am încălcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă bucur cu prietenii mei” (v.29). Pentru el, tatăl era un patron, nu un tată. Nu a înţeles că tot ceea ce este al tatălui este şi al lui. Îl slujea că să merite moştenirea. A rămas acasă dar nu trăia ca fiu, ci ca slugă. Din reacţia lui se deduce că gândea că păcatul fratelui mai mic consistă în risipirea averii şi nu în faptul că s-a îndepărtat de acasă. El în schimb a rămas acasă, dar gândea la fel ca fratele plecat. Stătea acasă, dar cu suflet de mercenar, convins că a rămâne acasă înseamnă trudă şi jertfă şi că între străini se stă mai bine. Doar în aparenţă este un fiu credincios, căci în realitate e incapabil să împărtăşească bucuria tatălui. Nu înţelege că fratele său care se îndepărtase, era un nenorocit ce trebuia ajutat şi salvat, ci vede mai degrabă un norocos ce trebuie pedepsit. Nu se simte fiu, recunoscător şi bucuros de a fi mereu în casa părintească, premiat deja pentru faptul de a fi în casă: „Fiule, tu eşti cu mine întotdeauna şi toate ale mele sunt ale tale” (v.31). În această stare de tensiune între slujire şi fidelitate, fiul mai mare a uitat de fratele său. Îi pare ceva absurd ca tatăl să-i vorbească despre „fratele tău”. Ce frate! Care frate?  Atunci tatăl a ieşit afară să-l cheme şi pe el. Nu ştim însă dacă fiul mai mare a acceptat să intre. Parabola rămâne deschisă. Suntem toţi fraţi. Revine fiecăruia dintre noi să o completeze cu răspunsul personal. Sunt dispus la o iertare deplină şi milostivă ca cea a Tatălui?

9. Priviţi la Domnul şi feţele voastre se vor lumina!

Toţi suntem chemaţi la convertire, iar convertirea înseamnă şi participare la bucuria Tatălui pentru fratele care se întoarce. Toţi trebuie să ne bucurăm de generozitatea şi milostivirea lui Dumnezeu. Adevărata convertire nu este altceva decât o întoarcere acasă. Nu este un preţ de plătit. Cel puţin nu acesta este miezul chestiunii. Convertirea consistă mai degrabă în schimbarea mentalităţii. Isus vrea să înţelegem că prezenţa lui Dumnezeu şi fidelitatea faţă de legea sa sunt un fapt eliberator şi constructiv. Cine a înţeles asta, deja s-a convertit. Nu mai este invidios de întoarcerea altora acasă. Nu este gelos că Tatăl îi iartă pe risipitori, dar împărtăşeşte bucuria Tatălui pentru fiul care se întoarce acasă. Înţelege şi ia parte la sărbătoare. Înţelege cele spuse de tatăl fiului mai mare: „Trebuie să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit”. În fiecare păcătos care se converteşte se celebrează în mod tainic Paştele lui Cristos. Prin sfintele taine devenim părtaşi la învierea Domnului. Înviem cu Cristos la o viaţă nouă.

10. Cântarea psalmistului şi rugăciunea Bisericii

Astăzi Cristos îi invită pe discipoli să-l laude pe Dumnezeu Tatăl care îi iubeşte şi îi ascultă pe toţi fiii săi. „Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul! Voi lăuda pe Domnul întotdeauna, lauda lui va fi fără încetare pe buzele mele. Să se laude sufletul meu în Domnul! Să audă cei blânzi şi să se bucure. Slăviţi pe Domnul împreună cu mine, să înălţăm numele lui împreună! Când îl caut pe Domnul, el îmi răspunde şi mă eliberează de tot ce mă înspăimântă. Priviţi la Domnul şi veţi fi luminaţi şi feţele voastre nu vor avea de ce să se ruşineze. Cel sărac a strigat şi Domnul l-a ascultat şi l-a mântuit de toate necazurile sale” (Ps 33/34,9.2-7: psalmul responsorial). „Dumnezeule, care, prin Fiul tău, împlineşti în chip minunat împăcarea neamului omenesc, dă-i, te rugăm, poporului creştin, harul să iasă cu credinţă vie şi cu evlavie generoasă în întâmpinarea sărbătorii Paştelui, care se apropie”.

Să aveţi o „Duminica binecuvântată” cu bucuria iertării in Domnul!

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 28 martie 2025)

 

28 martie 2025, 13:05
Prev
April 2025
SuMoTuWeThFrSa
  12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930   
Next
May 2025
SuMoTuWeThFrSa
    123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031