La Roma, ”Calea Crucii a invizibililor”, răscruce de priviri și povești de viață

Benedetta Capelli - Cetatea Vaticanului 
Există un adevărat oraș care mișună în jurul gării Termini de la Roma, format din oameni care aleargă pentru a nu pierde trenul, pentru a ajunge la timp la o întâlnire convenită sau pentru a aștepta pe cineva care se întoarce poate dintr-o vacanță. Dar există și un alt oraș, care cu greu se amestecă cu primul: este orașul cutiilor de carton care devin lenjerie de pat, al pungilor de cumpărături care sunt garderobe care trebuie ținute strâns, al unei sticle și al unei țigări care îți țin companie. Este orașul celor invizibili, al oamenilor care probabil nu au ales să trăiască pe stradă și deseori sunt numiți „sărmanii criști”.

„Criști” care au ales să retrăiască patima lui Isus pe străzile de lângă gară și împreună cu acele chipuri care au devenit familiare pentru că s-au intersectat la cantina socială „Ioan Paul al II-lea” sau la căminul Caritas „Don Luigi Di Liegro”, două realități care oferă adăpost și căldură celor care trăiesc la marginea gării. „Via Crucis degli Invisibili” (Calea Crucii a invizibililor) se concentrează pe privirea care devine deschidere către celălalt, relație, grijă. Aflată la a doua ediție, inițiativa a fost organizată vineri, 11 aprilie a.c., de Caritas din Roma în colaborare cu Părinții salesienii de la bazilica Preasfânta Inimă a lui Isus din cartierul Castro Pretorio.

În privire îl aflăm pe Dumnezeu 
În interiorul bazilicii facem experiența primei stațiuni: Isus ne privește cu iubire. „În această seară”, citim în broșura de meditație, „alegem nu doar să îi vedem pe cei din jurul nostru, ci să fim priviți la rândul nostru, să fim atinși de privirea celuilalt, care poate avea o putere de schimbare profundă. Conștienți că în acea privire îl putem găsi pe Dumnezeu”. Procesiunea formată din oameni obișnuiți, oaspeți ai căminului Di Liegro, săraci, călugărițe și preoți iese afară, pe Via Marsala. Rugăciunile marchează pașii împreună cu zgomotul traficului zilei de vineri, al anunțurilor care vin de la gară, al oamenilor care aleargă pentru ceva important. Contrastul, însă, se domolește încet, unii privesc cu curiozitate această umanitate care merge, unii se opresc, unii își fac semnul crucii. Nu există indiferență, ci poate curiozitate de a înțelege această Cale a Crucii care pare neobișnuită într-un astfel de loc.

Monseniorul Di Tolve: „Relația ne face să trăim” 
Monseniorul Michele Di Tolve, episcop auxiliar al diecezei de Roma, a condus procesiunea. „Ar trebui să ne amintim de privirea lui Isus asupra lui Zaheu”, a subliniat el pentru mass-media de la Vatican, ”dacă ne lăsăm întâlniți de privirea fratelui nostru, ne dăm seama că Domnul este cel care ne caută în acea privire, aceasta este ceea ce vrem să mărturisim, mergând cu umilință printre alții, dar întâlnind privirea oamenilor”. Îndemnul episcopului este să recunoaștem în cei pe care îi considerăm diferiți chiar pe noi înșine „pentru că suntem fragili, săraci, nevoiași, nevoia celuilalt ar trebui să ne facă să ne dăm seama de nevoile noastre”, adaugă el, „și acest lucru ne-ar face bine, adesea suntem prea agitați pentru a atinge obiective prestabilite care ne distrag de la acea relație care în schimb ne face să trăim”.

Trincia: Via Crucis a speranței 
Odată cu apusul soarelui, această umanitate a invizibililor continuă să meargă spre căminul din Via Marsala, ultima oprire pe Via Crucis. „Acesta este un oraș”, explică Giustino Trincia, directorul Caritas Roma, ”al invizibililor care sunt foarte vizibili, dar de multe ori nu vor să fie văzuți. Așadar, tema pe care o aducem și în această Cale a Crucii este, pe de o parte, cea a privirii, invitându-i pe toți să se uite la acești oameni și, de asemenea, să fie priviți, dar, pe de altă parte, și marea temă a speranței. Calea Crucii este, de asemenea, o cale care pecetluiește speranța, pentru că la capătul Căii Crucii se află Isus Cristos, care a murit, dar a înviat, care învinge moartea. O speranță care devine sprijin, solidaritate, apropiere dacă se întâlnește privirea celuilalt, pentru că la acea răscruce se vede „recunoscut ca persoană, cu propria demnitate, pentru că nu există nimic mai rău dincolo de sărăcia materială decât a fi evitat sau chiar considerat o problemă”. „Nu ne dăm seama”, conchide directorul Caritas, ”că, de fapt, toate acestea nu sunt cauza, ci efectul marilor inegalități, al nedreptăților unei economii, ale unei societăți care nu pune în centru persoana, demnitatea ființei umane”.

Andrea și crucea lui 
Sunt șapte stațiuni în care se văd ducând crucea mai mulți oameni, printre care și Andrea. El locuiește în cămin, are ochii foarte limpezi, este imposibil să nu întâlnești acea privire care arată o suferință veche, un păcat pe care încă nu și l-a iertat pentru că simte gravitatea de a-și fi bătut propriul tată. Există un cuvânt pe care îl repetă mereu: „familie”, simte nevoia ei, o caută, ar vrea să o recucerească, tânjește după ea. Vrea să fie din nou tată pentru fiica sa, Michela, și îi este dor de partenera sa, dar știe că până acum trebuie să continue pe calea renașterii pe care a pornit, pentru care le mulțumește sincer lucrătorilor care îl susțin. ”De ce ați participat la Calea Crucii?” ”Este un gest”, răspunde Andrea, ”pe care trebuia să îl fac, pe care am simțit nevoia să îl fac, pentru că, într-un fel, suntem cu toții un pic invizibili. În viață este important, după părerea mea, să te rogi, să cânți muzică și să știi cum să te împaci cu Dumnezeu”. În acest Jubileu al speranței, el se întoarce cu vorba la acea privire care este firul roșu al acestei Căi a Crucii. „Speranța este lumina din ochii noștri, este întâlnirea și discuția directă cu oamenii, fie că este vorba de lucruri bune, de lucruri rele, de căderi, de călătorii, de kilometrii care mai trebuie parcurși mai ales pentru a mă reuni într-o zi cu familia mea, nu mai pot sta departe, dar știu că acolo sus se află cineva care stă de partea mea, tot ce trebuie să fac este să mă rog!”.