Nunțiul apostolic în Ucraina: De doi ani vedem moartea în față, dar continuăm să sperăm

Cetatea Vaticanului - Alessandro De Carolis
Vatican News - 26 februarie 2024. Nunțiul apostolic în Ucraina, mons. Visvaldas Kulbokas a vorbit nu doar despre frica continuă dar și despre credința care-i întărește pe oameni, despre oboseala copleșitoare în urma celor doi ani de conflict, dar și despre momentele de respiro, considerate un har. În interviul acordat mijloacelor de comunicare din Vatican, nunțiul apostolic în Ucraina, monseniorul Visvaldas Kulbokas,  a oferit ascultătorilor autenticitatea unui mozaic de sentimente, nevoi și suferințe ale unei țări care supraviețuiește de doi ani în ciuda doliului și a distrugerilor, în interiorul unui tunel în care, deocamdată, lumina păcii este invizibilă.

Întrebat care este situația reală din Ucraina, la doi ani de la începutul agresiunii rusești, mons. Kulbokas a spus:

"Evident, situația este una de mare suferință. Există câteva mii de prizonieri, care trăiesc sau, mai bine spus, supraviețuiesc, în condiții inumane, cel puțin judecând după relatările celor care s-au întors acasă. În fiecare dimineață îmi încep rugăciunea în comuniune cu ei și cu copiii separați de părinți sau de tutorii lor legali, pentru că știu că trăiesc o mare suferință și, cu foarte rare excepții, nu există nicio modalitate de a-i ajuta. Sunt cei care locuiesc în regiunile din apropierea liniei frontului, majoritatea bătrâni sau oameni săraci, care nu îndrăznesc sau nu au puterea fizică de a-și încerca norocul în altă parte. În plus, aceștia sunt complet dependenți de ajutorul umanitar, inclusiv de apă și pâine. Și există o întreagă rețea de preoți, lucrători în domeniul caritabil și voluntari care se ocupă de crearea unei rețele logistice de transport, uneori pe mii de kilometri. De asemenea, sunt milioane de băieți și fete din toate regiunile estice, Kharkiv, Dnipro, Poltava, Zaporizhia, Kherson  , care nu au putut merge la școală, mai întâi din cauza pandemiei de Covid, apoi din cauza războiului. În unele orașe, se construiesc școli subterane, la adăpost de bombardamentele frecvente.

Apoi, sunt și colaboratorii locali ai Nunțiaturii apostolice din Kiev, despre care nu se știe niciodată dacă pot ajunge zilnic la serviciu, deoarece, în timpul alertelor frecvente de raid aerian, sunt blocați ore în șir acolo unde se află. Mărturisesc că îmi este greu să vorbesc pe larg cu persoane care nu au avut aceeași experiență: impresia este că trăim în lumi diferite, în care prioritățile sunt complet diferite. Ca să nu mai vorbim despre morții și mutilații de război, despre milioanele de persoane strămutate și despre refugiați ".

Cu referire la situația din diferite zone ale țării, nunțiul apostolic la Kiev relatează:

"Cei care locuiesc în orașele apropiate de linia frontului sunt obișnuiți să privească moartea direct în ochi. În acest sens, Kievul se află într-o situație mai favorabilă, deoarece atacurile cu rachete și drone nu se întâmplă în fiecare zi, plus că are "privilegiul" de a avea un sistem de protecție antiaeriană mai robust. A avea un moment de odihnă, chiar și o dată la două zile, este un har. Dar, mai aproape de front, oamenii petrec cât mai puțin timp posibil pe străzi, doar pentru a merge la biserică, pentru a-și procura mâncarea și pentru alte nevoi urgente. L-am întrebat acum câteva zile pe un preot catolic din Kherson: 'Ce vă lipsește cel mai mult?' El a răspuns: 'Mi-e dor să am măcar câteva ore de liniște, să mă plimb în liniște și să dorm'. "

Întrebat ce îl mișcă cel mai mult din istorisirile celor care se întorc de pe front, nunțiul apostolic Visvaldas Kulbokas a spus:

"Am fost impresionat în repetate rânduri de ceea ce mi-au povestit unii dintre soldați despre viața lor de rugăciune și credință în timpul celor mai furioase momente de pe front. Aici trebuie să fie clar cine sunt militarii: toți sunt militari acum, de la profesori universitari la specialiști în noile tehnologii, de la artiști de teatru la antreprenori. Unii dintre ei dau dovadă de o credință care mă stimulează chiar și pe mine. De mai multe ori am auzit o astfel de mărturie: "Tot timpul, sub bombardament, în tranșee sau în contraatac, mă rugam tot timpul și îl simțeam pe Isus alături de mine. Gloanțele și minele fluierau și explodau peste tot în jur, dar eu am rămas în viață". O altă categorie de mărturii care mă frapează este cea a foștilor prizonieri, cu condiția ca aceștia să fie încă capabili din punct de vedere psihologic să comunice cu oamenii. Aici mă voi abține să le redau mărturiile, pentru că sunt de nedescris și pentru că eu cred că este mai bine să le povestească ei înșiși, atunci când vor putea."

La întrebarea dacă vede vreo licărire a unei posibile soluții diplomatice pentru a pune capăt conflictului actual, nunțiul apostolic la Kiev a răspuns:

"M-aș bucura să mă înșel, dar astăzi, personal, nu văd nicio urmă de speranță. Dar, cu harul lui Dumnezeu, totul se poate schimba într-o clipă, așa că încrederea noastră în Domnul cel milostiv, atunci când ne rugăm, trebuie să fie cât se poate de deplină. În orice caz, trebuie subliniat faptul că cele mai persistente încercări în acest domeniu vin din partea acelei categorii de țări și organizații internaționale care nu se identifică pe deplin cu niciuna dintre părți."

"Ce rol au jucat și joacă bisericile în susținerea populației" - a fost, de asemenea, întrebat mons. Kulbokas

"Sprijinul bisericilor" - a spus -  "este extrem de important din punct de vedere spiritual. Un război atât de aprig stârnește neîncredere în rândul populației, pentru că nu se poate înțelege cum a putut începe așa ceva în secolul XXI. Aspectul spiritual este subliniat în special de soldații de pe front și de prizonierii de război: pentru ei, rugăciunea este aproape singura licărire de speranță pe care o au. Este nevoie să ascultăm oamenii, atunci când aceștia nu pot înțelege cum este posibil ca Bisericile și Sfântul Scaun în special să nu poată obține rezultatele dorite prin respectivele lor inițiative. Mulți sunt convinși că "un cuvânt de la Sfântul Părinte" ar fi suficient pentru a rezolva dificultățile. În dialogul cu acești oameni, se încearcă să se clarifice faptul că nu se poate fi niciodată sigur că anumite inițiative umanitare vor da roade imediate.

Un alt domeniu de acțiune al Bisericilor este, evident, cel al ajutorului umanitar, iar în această sferă atât instituțiile Sfântului Scaun - prin  Elemozineria Apostolică și Departamentul în Slujba Dezvoltării Umane Integrale - cât și organizațiile caritabile internaționale și Bisericile locale, catolice și necatolice, fac tot posibilul pentru a veni în sprijinul populației (...)".