Învierea Domnului. Papa Francisc: Cristos a înviat și ne cere să părăsim mentalitatea de cimitir
Cetatea Vaticanului – A. Dancă
21 aprilie 2019 – Vatican News. ”De câte ori, după ce l-am întâlnit pe Domnul, noi ne întoarcem printre cei morți și nu-L lăsăm pe cel Înviat să ne transforme! Paștele ne învață că cel care crede stă puțin la cimitir, pentru că este chemat să meargă în întâmpinarea Celui viu”. Sunt cuvintele papei Francisc de la predica Vigiliei pascale, celebrată sâmbătă, 20 aprilie 2019, în bazilica Sfântul Petru.
Slujba din Noaptea Învierii a început în antreul bazilicii la ora 20.30 și a cuprins binecuvântarea focului nou, Liturgia Cuvântului, Liturgia botezului și Liturgia euharistică. Deși a arătat mici semne de oboseală, firești pentru un om care a trecut pragul celor 82 de ani, Suveranul Pontif a administrat sacramentele inițierii creștine – Botezul, Mirul și Euharistia – unui număr de opt adulți din Italia, Albania, Ecuador, Peru și Indonezia.
Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, omilia Sfântului Părinte de la Vigilia pascală din anul mântuirii 2019:
1). Femeile duc miresmele la mormânt, dar se tem că drumul este inutil, fiindcă o piatră mare blochează intrarea în mormânt. Drumul acelor femei este și drumul nostru; seamănă cu drumul mântuirii pe care l-am reparcurs în această seară De-a lungul acestui drum, pare că totul urmează să se zdrobească de o piatră; frumusețea creației, de drama păcatului; eliberarea din sclavie, de infidelitatea față de Alianță; promisiunile profeților, de indiferența tristă a poporului. Tot la fel și în istoria Bisericii și în istoria fiecăruia dintre noi: se pare că pașii făcuți nu mai ajung niciodată la țel. Se poate strecura în felul acesta ideea că frustrarea speranței ar fi legea întunecoasă a vieții.
Astăzi, însă, descoperim că drumul nostru nu este în zadar, că nu se lovește de o piatră de mormânt. O frază le zdruncină pe femei și schimbă istoria: ”De ce-l căutați pe Cel Viu printre cei morți?” (Lc 24,5); de ce vă gândiți că totul ar putea să fie în zadar, că nimeni nu poate să dea deoparte pietrele voastre? De ce cedați în fața resemnării și a falimentului? Paștele este sărbătoarea îndepărtării pietrelor. Dumnezeu îndepărtează pietrele cele mai grele de care se izbesc diferite speranțe și așteptări: moartea, păcatul, frica, mundanitatea. Istoria umană nu se termină în fața unei pietre de mormânt, pentru că descoperă astăzi !piatra cea vie” (cf. 1 Pt 2,4): Isus înviat. Ca Biserică, noi suntem întemeiați pe El și, chiar și atunci când ne pierdem curajul, când suntem tentați să judecăm totul pe baza insucceselor noastre, El vine să reînnoiască lucrurile, să răstoarne dezamăgirile noastre. Fiecare este chemat în această seară să–l regăsească în Cel Viu pe acela care îndepărtează din inimă pietrele cele mai grele. Înainte de toate să ne întrebăm: care este piatra mea de dat deoparte, cum se numește această piatră?
Deseori speranța este împiedicată de piatra neîncrederii. Când câștigă teren ideea că totul merge rău și că mai răul nu se sfârșește niciodată, ajungem să credem, resemnați, că moartea ar fi mai tare decât viața și devenim cinici și ironici, purtători de descurajare nesănătoasă. Piatră peste piatră, zidim în interiorul nostru un monument dedicat insatisfacției, mormântul speranței. Plângându-ne de viață, facem ca viața să depindă de tânguieli și o îmbolnăvim spiritual. În felul acesta se insinuează o specie de psihologie a mormântului; orice lucru se termină acolo, fără speranța de a mai ieși viu. Iată de ce întrebarea Paștelui este ca un bici: De ce-l căutați pe Cel Viu printre cei morți? Domnul nu locuiește în resemnare. A înviat, nu este acolo: nu-l căuta unde nu-l vei găsi niciodată: nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii (cf. Mt 22,32). Nu înmormântați speranța!
Există o a doua piatră care deseori sigilează inima: piatra păcatului. Păcatul seduce, promite lucruri ușoare și la îndemână, bunăstare și succes, dar apoi lasă înăuntru solitudine și moarte. Păcatul înseamnă a căuta viața printre cei morți, sensul vieții în lucrurile care trec. De ce-l căutați pe Cel Viu printre cei morți? De ce nu te hotărăști să lași acel păcat care, ca o piatră la intrarea inimii, împiedică pătrunderea luminii divine? În fața strălucirii lucioase a banului, a carierei, a orgoliului și a plăcerii de ce nu-l preferi pe Isus, lumina adevărată (cf. In 1,9)? De ce nu spui vanităților mundane că nu trăiești pentru ele, ci pentru Domnul vieții?
2). Să revenim la femeile care merg la mormântul lui Isus. În fața pietrei date deoparte rămân înlemnite de frică; văzându-i pe îngeri, spune Evanghelia, ele rămân ”înspăimântate” și cu ”fața plecată spre pământ” (Lc 24,5). Nu au curajul să-și ridice privirea. De câte ori nu ni se întâmplă și nouă: preferăm să rămânem cuibăriți în limitele noastre, pitiți în fricile noastre. Ciudat: de ce o facem? Deseori pentru că în blocaj și în tristețe, protagoniștii suntem noi, pentru că este mai ușor să rămânem singuri în camerele întunecoase ale inimii decât să ne deschidem față de Domnul. Și totuși, doar El ridică din nou. O poetă a scris: „Nu cunoaștem niciodată înălțimea noastră până când nu vom fi fost chemați să ne ridicăm” (E. Dickinson, We never know how high we are). Domnul ne cheamă să ne ridicăm, să înviem la Cuvântul său, să privim spre înălțimi și să credem că am fost făcuți pentru Cer, nu pentru pământ; pentru înălțimile vieții, nu pentru locurile de jos ale morții: de ce-l căutați pe Cel Viu printre cei morți?
Dumnezeu ne cere să privim viața așa cum o privește El, care vede mereu în fiecare dintre noi un nucleu inextirpabil de frumusețe. În păcat, El vede fii pentru ridicare; în moarte, frați pentru înviere; în dezolare, inimi pentru mângâiere. Nu vă temeți, așadar: Domnul iubește viața aceasta chiar și atunci când ți-e frică să o privești în față și să ți-o iei în mână. La Paști, El îți arată cât de mult o iubește: până acolo încât a traversat-o în întregime, a trăit neliniștea, părăsirea, moartea și iadul ca să iasă de acolo victorios și să-ți spună: ”Nu ești singur, ai încredere în mine!”. Isus este specialist în a transforma morțile noastre în viață, tânguielile noastre în dans (cf. Ps 30,12): împreună cu El, putem face și noi Paștele, adică trecerea: trecerea de la închidere la comuniune, de la dezolare la mângâiere, de la frică la încredere. Să nu rămânem să privim spre pământ înfricoșați, să privim spre Isus înviat: privirea sa ne revarsă speranță, pentru că ne spune că suntem pentru totdeauna iubiți și că, în ciuda a tot ceea ce putem face, iubirea sa nu se schimbă. Aceasta este certitudinea non negociabilă a vieții: iubirea sa nu se schimbă. Să ne întrebăm: în viață, eu unde privesc? Privesc spre ambientele funerare sau îl caut pe Cel Viu?
3). De ce-l căutați pe Cel Viu printre cei morți? Femeile ascultă chemarea îngerilor, care adaugă: ”Amintiți-vă ce v-a spus pe când era încă în Galileea” (Lc 24, 6). Femeile acelea au uitat să spere pentru că nu-și aminteau cuvintele lui Isus, chemarea sa care a avut loc în Galileea. Cu memoria vie a lui Isus pierdută, ele rămân să privească spre mormânt. Credința are nevoie de o revenire în Galileea, de o reînsuflețire a primei iubiri cu Isus, a chemării sale: de re-amintire, adică, literal, de revenire cu mintea, cu inima la El. Revenirea la o iubire vie cu Domnul este esențială, altfel credința este una de muzeu, nu credința pascală. Dar Isus nu este un personaj al trecutului, ci o Persoană vie, astăzi; nu-l cunoaștem din cărțile de istorie, ci îl întâlnim în viață. Să ne amintim astăzi când ne-a chemat Isus, când a învins întunericul nostru, împotrivirile, păcatele, cum ne-a atins inima cu Cuvântul său. Frați și surori, să ne întoarcem în Galileea!
Femeile, amintindu-și de Isus, părăsesc mormântul. Paștele ne învață că cel care crede stă puțin la cimitir, pentru că este chemat să meargă în întâmpinarea Celui Viu. Să ne întrebăm: în viața mea, eu spre ce mă îndrept? Uneori ne îndreptăm doar spre probleme noastre, care nu lipsesc niciodată și mergem la Domnul doar ca să ne ajute. Dar atunci, nu Isus, ci necazurile noastre ne orientează. Și este tot o căutare a Celui Viu printre cei morți. De câte ori, apoi, după ce l-am întâlnit pe Domnul, nu ne întoarcem printre cei morți, învârtindu-ne în interiorul nostru pentru a scormoni regrete, remușcări, răni și insatisfacții, și nu-l lăsăm pe Cel Înviat să ne transforme! Dragi frați și surori, să-i dăm Celui Viu locul central în viața noastră. Să-i cerem harul de a nu ne lăsa să fim purtați de val, de marea problemelor; să nu ne strivească pietrele păcatului și stâncile neîncrederii și fricii. Să-l căutăm pe El, să ne lăsăm căutați de El, pe El să-L căutăm în toate și înainte de toate. Împreună cu El vom învia.»
