Să ne recunoaştem săraci şi datornici în faţa lui Dumnezeu: papa Francisc, la Sfânta Liturghie
Cetatea Vaticanului – A. Mărtinaş
27 octombrie 2019 – Vatican News. Pornind de la lecturile din liturgia Duminicii a XXX-a de peste an, papa Francisc a observat că fragmentele din Sfânta Scriptură "ne ajută să ne rugăm prin intermediul a trei personaje: fariseul şi vameşul, din parabola lui Isus, şi cel sărac despre a cărui rugăciune se vorbeşte în prima lectură a liturgiei Duminicii, luată din Cartea lui Ben Sirah, capitolul 35.
Papa Francisc: «Rugăciunea fariseului începe astfel: "Dumnezeule, îţi mulţumesc". Este un început foarte bun deoarece rugăciunea cea bună este aceea de gratitudine, este aceea de laudă. Însă, imediat vedem pentru ce mulţumeşte: "pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni" (Lc 18,11). Şi, chiar explică motivul: posteşte de două ori pe săptămână, când la acea vreme exista obligaţia de a posti o dată pe an; dă zeciuială din tot ceea ce câştigă când, de fapt, la acea vreme exista obligaţia zeciuielii doar pentru câştigurile majore (cf Dt 14,22). Pe scurt, se laudă pentru că respectă cât se poate de bine preceptele particulare. Însă, uită porunca cea mai mare: iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele (cf Mt 22,36-40). Debordant în privinţa siguranţei de sine, a propriei capacităţi de a respecta poruncile, a propriilor merite şi a propriilor virtuţi, este concentrat doar asupra lui însuşi. Drama acestui om este faptul de a fi lipsit de iubire. Însă, chiar şi cele mai bune lucruri, fără iubire nu ar folosi la nimic (cf 1 Cor 13). Şi, fără iubire, care este rezultatul? Faptul că la final, în loc să se roage, se autoelogiază. De fapt, nu-i cere nimic lui Dumnezeu pentru că nu se simte în nevoie sau datornic, ci se simte creditor. Se află în templul lui Dumnezeu dar practică o altă religie, religia propriului Eu.»
Oprindu-se şi asupra modului în care fariseul se relaţionează cu aproapele, pe care nu doar îl uită – aşa cum face cu Dumnezeu – dar îl şi dispreţuieşte, adică nu dă pe el niciun preţ, nicio valoare, papa Francisc explică comportamentul fariseului prin modalitatea greşită de a se autoevalua:
Papa Francisc: «Se consideră mai bun decât ceilalţi, pe care-i numeşte, literalmente, "restul, ceilalţi" ("loipoi", Lc 18,11) Adică sunt "resturi", sunt deşeuri de care să te îndepărtezi. De câte ori nu vedem această dinamică în acţiune în cursul vieţii şi al istoriei! De câte ori cine stă în faţă, precum fariseul în raport cu vameşul, nu înalţă ziduri pentru a mări distanţele, evaluându-i şi mai mult pe alţii ca fiind deşeuri. Sau, considerându-i înapoiaţi şi de mică valoare, le dispreţuiesc tradiţiile, le şterg istoria, le ocupă teritoriile, le folosesc ilegal bunurile. »
Îndemnându-ne să ne rugăm – cerând harul de a nu ne considera superiori, de a nu ne crede drepţi, de a nu deveni cinici şi dispreţuitori – papa Francisc ne sugerează să-i cerem lui Isus să ne vindece de vorbirea de rău, de tendinţa de a ne plânge de ceilalţi, şi se opreşte asupra modului în care se roagă vameşul:
Papa Francisc: «În schimb, rugăciunea vameşului ne ajută să înţelegem ce anume este plăcut lui Dumnezeu. El nu începe cu înşiruirea meritelor, ci porneşte de la lipsuri; nu începe prin a-şi etala bogăţia, ci sărăcia, nu o sărăcie economică –deoarece vameşii erau înstăriţi şi uneori câştigau prin înşelăciune, chiar în dauna propriilor conaţionali – ci o sărăcie în ale vieţii, pentru că nu se trăieşte nicicând bine în stare de păcat. Acel om se recunoaşte ca fiind sărac înaintea lui Dumnezeu şi Domnului îi ascultă rugăciunea alcătuită din doar din şapte cuvinte şi din comportamente autentice. De fapt, în timp ce fariseul stătea în picioare, în faţă (cf v 11), vameşul stătea departe şi "nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer" deoarece credea în existenţa şi în maiestuozitatea Cerului, în vreme ce el se simţea mărunt. Şi 'îşi bătea pieptul" (cf v 13) pentru că în piept se află inima. Rugăciunea lui se naşte chiar din inimă, este transparentă: îşi pune inima înaintea Domnului, nu aparenţele. A ne ruga înseamnă să ne lăsăm priviţi înăuntru de Dumnezeu […] fără falsităţi, fără scuze, fără justificări. […] Pentru că opacitatea şi falsitatea vin de la diavol – acestea sunt justificările – în vreme ce lumina şi adevărul, transparenţa inimii mele vin de la Dumnezeu.»
«Azi» – a continuat pontiful – «privind la vameş redescoperim de unde să pornim din nou: de la a ne considera trebuincioşi de mântuire, cu toţii. Este primul pas al religiei lui Dumnezeu, reprezentată de milostivirea faţă de cel care recunoaşte că este păcătos. «În schimb, rădăcina oricărei greşeli spirituale, potrivit învăţăturii anticilor monahi este de a ne crede drepţi. A ne considera drepţi înseamnă să-l lăsăm pe Dumnezeu, singurul drept, înafara casei», a mai spus pontiful, explicând că pentru Isus este într-atât de importantă atitudinea de la începutul rugăciunii încât "ni-o indică printr-o antiteză paradoxală", punându-i alături, în parabolă, pe cel mai pios şi mai devotat din templu – fariseul – şi pe vameş, păcătosul prin excelenţă.
