Răbdarea lui Simeon oglindă a răbdării lui Dumnezeu: papa Francisc în Ziua Vieţii Consacrate

Cetatea Vaticanului – A. Mărtinaş

2 februarie 2021 – Vatican News. «Simeon – scrie sfântul Luca – "aştepta mângâierea lui Israel (Lc 2,25).  Urcând la templu, în timp ce Maria şi Iosif îl duc pe Isus, îl ia în braţe pe Mesia. Cel care recunoaşte în Pruncul Isus lumina spre luminarea neamurilor este deja un bătrân, care a aşteptat cu răbdare împlinirea promisiunilor Domnului. Ha aşteptat cu răbdare.
Răbdarea lui Simeon. Să privim îndeaproape la răbdarea acestui bătrân. Toată viaţa a aşteptat şi a practicat răbdarea inimii. În rugăciune a învăţat că Dumnezeu nu vine în cursul unor evenimente extraordinare, ci îşi împlineşte lucrarea în aparenta monotonie a zilelor noastre, în ritmul uneori obositor al activităţilor mărunte pe care le îndeplinim, cu tenacitate şi smerenie, încercând să-i împlinim voinţa.

Înaintând cu răbdare, Simeon nu s-a lăsat consumat de trecerea timpului. El este acum un om încărcat de ani, dar flacăra inimii sale este încă aprinsă; în lunga sa viaţă va fi fost uneori rănit şi dezamăgit, însă nu şi-a pierdut speranţa; cu răbdare, păstrează promisiunea – a păstra promisiunea – fără a se lăsa consumat de amărăciunea trecutului sau de acea melancolie resemnată care apare atunci când cineva ajunge la amurgul vieţii.
Speranţa aşteptării a însemnat pentru el răbdarea zilnică a celui care, în ciuda a toate, a rămas vigilent, până când, în cele din urmă, "ochii lui au văzut mântuirea" (cf. Lc 2,30).

Şi mă întreb: de unde a învăţat Simeon această răbdare? El a primit-o de la rugăciune şi de la viaţa poporului său care, în Domnul, l-a recunoscut întotdeauna pe "Dumnezeu milostiv şi plin de îndurare, încet la mânie şi plin de bunătate şi adevăr" (Ex 34,6); l-a recunoscut pe Tatăl care, chiar şi în faţa refuzului şi a infidelităţii, nu oboseşte, ci mai degrabă "îngăduie mulţi ani" (cf. Ne 9:30), după cum spune Neemia, pentru a le acorda de fiecare dată posibilitatea convertirii.
Prin urmare, răbdarea lui Simeon este o oglindă a răbdării lui Dumnezeu. Din rugăciunea şi din istoria poporului său, Simeon a învăţat că Dumnezeu este răbdător. Prin răbdarea sa – afirmă sfântul Paul – "ne îndeamnă la convertire" (Rom 2, 4). Îmi place să-mi amintesc de Romano Guardini, care a spus: răbdarea este un mod prin care Dumnezeu răspunde la slăbiciunea noastră, pentru a ne da timp să ne schimbăm (cf. Glaubenserkenntnis, Würzburg 1949, 28). Şi mai presus de toate, Mesia, Isus, pe care Simeon îl ţine în braţe, ne dezvăluie răbdarea lui Dumnezeu, Tatăl care ne arată îndurare şi ne cheamă până la ultima oră, care nu cere perfecţiune, ci impulsul inimii, care deschide o nouă posibilitate când totul pare pierdut, care încearcă să pătrundă chiar şi atunci când inima noastră este închisă, care lasă grâul bun să crească fără a smulge neghina. Acesta este motivul speranţei noastre: Dumnezeu ne aşteaptă fără să obosească vreodată. Da, Dumnezeu ne aşteaptă fără să obosească vreodată. Acesta este motivul speranţei noastre. Când ne îndepărtăm, vine în căutarea noastră; când cădem la pământ ne ridică, când ne întoarcem la El după ce ne-am rătăcit ne aşteaptă cu braţele deschise. Iubirea lui nu se măsoară pe cântarul calculelor noastre umane, ci ne dă întotdeauna curajul de a o lua de la capăt. Ne învaţă rezistenţa, curajul de a o lua de la capăt. Mereu, în fiecare zi. Ne învaţă să ne ridicăm mereu, după fiecare cădere. El este răbdător.

Să privim la răbdarea noastră. Să privim la răbdarea lui Dumnezeu şi a lui Simeon cu referire la viaţa noastră consacrată. Şi să ne întrebăm: Ce este răbdarea? Desigur, nu este simpla suportare a dificultăţilor sau o suportare fatalistă a adversităţii. Răbdarea nu este un semn de slăbiciune: este forţa sufletului care ne face capabili să "purtăm greutatea", capabili de a suporta: de a suporta greutatea problemelor personale şi comunitare, ne face să acceptăm diversitatea celuilalt şi să perseverăm în bine chiar şi atunci când totul pare inutil, ne menţine în mişcare chiar şi atunci când oboseala şi lenea ne atacă.

Aş dori să indic trei "locuri" în care se concretizează răbdarea
Primul este viaţa noastră personală. Într-o zi am răspuns la chemarea Domnului şi, cu entuziasm şi generozitate, ne-am oferit Lui. Pe parcurs, împreună cu mângâierile, am primit şi dezamăgiri şi frustrări. Uneori, entuziasmul muncii noastre nu se potriveşte cu rezultatul dorit, semănatul nostru nu pare să producă roade adecvate, fervoarea rugăciunii slăbeşte şi nu mai suntem imunizaţi împotriva aridităţii spirituale. În viaţa noastră de persoane consacrate, se poate întâmpla ca speranţa să se uzeze din cauza aşteptărilor dezamăgite. Trebuie să avem răbdare cu noi înşine şi să aşteptăm cu încredere timpii şi modalităţile lui Dumnezeu: El este fidel promisiunilor sale. Acesta este fundamentul: El este fidel promisiunilor sale. Amintirea acestui lucru ne permite să ne regândim căile şi să ne revigorăm visele, fără a ceda tristeţii interioare şi neîncrederii. Fraţi şi surori, tristeţea interioară în noi, persoane consacrate, este un vierme: un vierme care ne consumă din interior. Fugiţi de tristeţea interioară!

Cel de-al doilea loc în care răbdarea devine concretă este viaţa comunitară. Relaţiile umane, mai ales atunci când este vorba de împărtăşirea unui plan de viaţă şi a unei activităţi apostolice, nu sunt întotdeauna paşnice, după cum ştim cu toţii. Uneori apar conflicte şi nu se poate cere o soluţie imediată şi nici nu trebuie judecată în grabă persoana sau situaţia respectivă: este necesară o justă distanţare, trebuie încercat să se menţină pacea şi trebuie aşteptat momentul cel mai bun pentru o clarificare în spirit de caritate şi adevăr. Nu vă lăsaţi confundaţi de furtuni. […]  În comunităţile noastre, este nevoie de această răbdare reciprocă: suportarea, adică purtarea pe proprii umeri a vieţii fratelui sau a surorii noastre, inclusiv a slăbiciunilor şi defectelor sale. Să ne amintim acest lucru: Domnul nu ne cheamă să fim solişti – există mulţi în Biserică, ştim aceasta – nu ne cheamă să fim solişti ci să facem parte dintr-un cor care, uneori, cântă în mod discordant dar care încearcă întotdeauna să cânte împreună.  

În final, cel de-al  treilea "loc", este reprezentat de răbdarea faţă de lume. Simeon şi Ana cultivă în inimile lor speranţa anunţată de profeţi, chiar dacă aceasta se împlineşte lent şi creşte încet în interiorul infidelităţilor şi al ruinelor lumii. Ei nu intonează o tânguire pentru lucrurile care nu merg bine, ci aşteaptă cu răbdare lumina în întunericul istoriei. […] Avem nevoie de această răbdare pentru a nu rămâne prizonierii tânguirilor. Unii sunt maeştri în a se plânge, sunt doctoranzi în plângeri, sunt nemaipomeniţi în a se tângui. Nu, plângerile ne transformă în prizonieri. De multe ori auzim: "lumea nu ne mai ascultă", "nu mai avem vocaţii", "trebuie să închidem baraca", "trăim vremuri grele". [...] Uneori se întâmplă ca răbdării cu care Dumnezeu lucrează pământul istoriei şi al inimii noastre să opunem nerăbdarea acelora care judecă totul imediat. Acum sau niciodată: acum, acum, acum. Şi astfel ne pierdem acea virtute: speranţa. Am constatat că multe persoane consacrate pierd speranţa din cauza nerăbdării.

Răbdarea ne ajută să privim cu îndurare la noi înşine, la comunităţile noastre şi la lume. Ne putem întreba: primim răbdarea Duhului Sfânt în viaţa noastră? În comunităţile noastre, ne purtăm unii pe alţii pe umeri şi arătăm bucuria vieţii frăţeşti? Şi în ceea ce priveşte lumea, ne îndeplinim slujirea cu răbdare sau judecăm cu asprime? Acestea sunt provocări pentru viaţa noastră consacrată: nu putem sta nemişcaţi în nostalgia trecutului şi nu ne putem limita la repetarea lucrurilor dintotdeauna sau la plângerile de fiecare zi. Avem nevoie de răbdarea curajoasă de a merge mai departe, de a explora noi căi, de a căuta ceea ce ne sugerează Duhul Sfânt. Iar aceasta se face cu smerenie, cu simplitate, fără mare propagandă, fără mare publicitate.
Să contemplăm răbdarea lui Dumnezeu şi să implorăm răbdarea încrezătoare a lui Simeon şi a Anei, pentru ca şi ochii noştri să vadă lumina mântuirii şi să o ducă lumii întregi, după cum au făcut cei doi înaintaţi în vârstă.»