Uimirea, adorația și Sinodul: editorial de Andrea Tornielli
Cetatea Vaticanului – A. Mărtinaș
8 iunie 2021 – Vatican News. Scrie Andrea Tornielli: „Dacă lipsesc uimirea și adorația, nu există nicio altă cale care să ne conducă la Domnul. Nici nu va exista un sinod, nimic ... ”. Este o frază adăugată în mod spontan de papa Francisc la omilia Sfintei Liturghii din solemnitatea Trupul și Sângele Domnului, care spune mult despre modul în care Sfântul Părinte privește „procesul” care urmează să înceapă pentru următorul sinod și pentru parcursurile sinodale în curs.
Și spune totul despre izvorul oricărui parcurs eclezial autentic. Pentru că, așa cum a spus papa Francisc în aceeași omilie, este necesar „să ieșim din camera mică a eului nostru și să pătrundem în spațiul amplu al uimirii și al adorației. Și acest lucru ne lipsește mult. Ne lipsește în atâtea mișcări pe care le facem pentru a ne întâlni, a ne reuni, a gândi împreună pastorația”.
Într-o notă publicată în revista „La Civiltà Cattolica”, în septembrie anul trecut, papa Francisc a lăsat să se întrevadă ideea la care a ajuns cu privire la un anumit mod de a face față unei chestiuni vechi privind așa-numiții „viri probati” și propunerea de a consacra bărbați căsătoriți, care a apărut la Sinodul despre Amazonia.
„A existat o discuție ... o discuție bogată ... o discuție întemeiată, dar nici un discernământ, care înseamnă altceva decât ajungerea la un consens bun și justificat sau la o majoritate relativă. Trebuie să înțelegem că Sinodul este mai mult decât un parlament; și, în acest caz specific, nu s-a putut evita această dinamică. În privința acestei chestiuni a fost un parlament bogat, productiv și chiar necesar, dar nu mai mult decât atât”.
Fără uimire (care are loc prin har și, desigur, nu prin impunere) și fără adorație (care este, de asemenea, o consecință deloc evidentă), Biserica devine lumească și ajunge să-și asume categorii politice și ideologice. Și astfel, protagonist nu mai este Cel fără de care nu putem face nimic, ci sunt strategiile, tactica, artificiile marketingului de comunicare, ale grupurilor de presiune și ale diferitelor carteluri, cu propriile agende de lucru, poate diferite, însă unite de absența comuniunii. Este o distorsiune, în unele privințe mai gravă decât multe alte „răni” și păcate, deoarece golește și usucă din interior dinamica vieții ecleziale, lăsând în prim plan nu ascultarea Duhului Sfânt, ci proiectele noastre, eficiența structurilor noastre și a planurile noastre de reformă. Un risc asupra căruia Succesorul lui Petru ne avertizează de ceva timp.
Așa cum a făcut recent și în omilia din solemnitatea Coborârea Duhului Sfânt, când a amintit că „Mângâietorul afirmă primatul unității. Duhului Sfânt îi place să acționeze și să aducă noutatea în unitate, în comunitate. Să privim la apostoli. Erau foarte diferiţi: de exemplu, printre ei era Matei, vameş care a colaborat cu romanii, şi Simon, numit zelotul, care li se opunea. Existau idei politice opuse, viziuni diferite despre lume. Însă, când îl primesc pe Duhul Sfânt învaţă să nu dea primatul punctelor lor de vedere umane, ci unității generată de Dumnezeu. Astăzi, dacă îl ascultăm pe Duhul, nu ne vom concentra asupra conservatorilor şi progresiştilor, tradiţionaliştilor şi inovatorilor, din dreapta şi din stânga: dacă acestea sunt criteriile, înseamnă că Biserica uită de Duhul Sfânt. Mângâietorul împinge la unitate, la înţelegere, la armonia diversităţilor. Ne arată părţile aceluiaşi Trup, fraţi şi surori între noi. Să căutăm unitatea! Însă duşmanul vrea ca diversitatea să se transforme în opoziţie şi pentru aceasta le transformă în ideologii”.