Papa Francisc: Să-l căutăm pe Dumnezeul mângâierilor, dătătorul alinării spirituale

Cetatea Vaticanului – A. Mărtinaș

Vatican News – 23 noiembrie 2022. După dezolare și câteva aspecte ale acesteia, în centrul catehezei de miercuri, din Piața San Pietro, s-a aflat consolarea, alinarea spirituală, un alt element important pentru discernământ, temă căreia papa Francisc îi dedică în prezent catehezele din zilele de miercuri.

Definind alinarea ca pe o mișcare intimă care atinge adâncurile noastre, Sfântul Părinte a explicat că aceasta „nu este ostentativă, ci blândă, delicată, ca o picătură de apă pe un burete, potrivit sfântului Ignațiu de Loyola (cf Ignațiu de Loyola, Exerciții spirituale, 335). Persoana care beneficiază de alinarea spirituală – a continuat –  „se simte învăluită de prezența lui Dumnezeu, într-un mod care respectă întotdeauna propria libertate”, nefiind niciodată ceva nepotrivit, care încearcă să ne forțeze voința, după cum nu este nici o euforie trecătoare. Dimpotrivă – a adăugat – „chiar și suferința, de exemplu pentru păcatele noastre, poate deveni un motiv de mângâiere”.

Sfântul Părinte a propus câteva exemple: experiența sfântului Augustin când vorbea cu mama sa Monica despre frumusețea vieții veșnice; bucuria desăvârșită a sfântului Francisc, asociată, de altfel, cu situații foarte greu de suportat și alți numeroși sfinți care au fost în măsură să facă lucruri mărețe, nu pentru că se considerau buni și capabili, ci pentru că au fost cuceriți de „dulceața liniștitoare a iubirii lui Dumnezeu”. Descriind  această liniște interioară, pontiful a spus: „Este pacea pe care sfântul Ignațiu o observa în sine cu uimire când citea viețile sfinților. (...) Este pacea pe care Edith Stein a experimentat-o după convertire; la un an după ce a primit Botezul, ea a scris: ‚Pe măsură ce mă abandonez acestui sentiment, încetul cu încetul, o viață nouă începe să mă umple și –  fără nicio tensiune a voinței mele –  mă împinge spre noi realizări. Acest influx vital pare să izvorască dintr-o activitate și o forță care nu-mi aparțin și care, fără a face violență asupra mea, devine activă în mine’ (Psicologia e scienze dello spirito, Città Nuova, 1996, 116). (...)

„Mângâierea” – a continuat pontiful –  „este în primul rând speranță îndreptată spre viitor”, acea speranță care ne pune pe cale și ne permite să luăm inițiative care până atunci fuseseră mereu amânate sau nici măcar imaginate, cum a fost Botezul pentru Edith Stein.

Explicând că „alinarea spirituală” nu poate fi ‚pilotată’, nu poate fi programată după bunul plac, Sfântul Părinte a evidențiat că aceasta este un dar al Duhului Sfânt care permite o familiaritate cu Dumnezeu, în măsură să anuleze distanțele. Pontiful a amintit un episod din viața sfintei Tereza a Pruncului Isus. Vizitând bazilica „Santa Croce in Gerusalemme”, din Roma, la vârsta de paisprezece ani, a încercat să atingă cuiul venerat acolo, unul dintre cuiele folosite pentru a-l răstigni pe Isus. Sfânta Tereza a perceput această îndrăzneală a ei ca pe „o pornire de iubire și încredere”. Ea avea să scrie: „Am fost cu adevărat prea îndrăzneață. Dar Domnul vede până în adâncul inimilor, știe că intenția mea a fost curată [...]. M-am purtat cu el ca un copil care crede că totul este permis și consideră comorile Tatălui ca fiind ale sale" (Manuscris autobiografic, 183). (...) „O fetiță de paisprezece ani ne oferă o splendidă descriere a mângâierii spirituale” – a spus pontiful, făcând referire la sentimentul de tandrețe față de Dumnezeu, care ne face îndrăzneți în dorința de a participa la viața Lui, de a face ceea ce îi este plăcut, pentru că ne simțim familiari cu El, simțim că casa Lui este casa noastră, ne simțim primiți, iubiți, restaurați. „Cu o astfel de mângâiere, nu ne dăm bătuți în fața dificultăților” – a mai spus pontiful, precizând că, cu aceeași îndrăzneală, sfânta Tereza avea să-i ceară Papei permisiunea de a intra în Carmel, chiar dacă era prea tânără, permisiune care îi va fi acordată. (...)

Însă, Sfântul Părinte s-a oprit și asupra falselor consolări, spunând că în viața spirituală se întâmplă ceva asemănător cu ceea ce se întâmplă în procesul de producție: există originale după cum există și imitații. „Dacă mângâierea autentică este ca o picătură pe un burete, este blândă și intimă, imitațiile sale sunt mai zgomotoase și mult mai vizibile, sunt focuri de paie, fără consistență, duc la retragere în sine și la nepăsarea față de ceilalți. Falsa consolare ne lasă în cele din urmă goi, departe de centrul existenței noastre” – a atras atenția pontiful.

De aceea – a mai spus – este nevoie de discernământ, chiar și atunci când ne simțim consolați. Pentru că falsa mângâiere poate deveni un pericol dacă o căutăm ca pe un scop în sine, în mod obsesiv, și uităm de Domnul. După cum ar spune sfântul Bernard, „se caută mângâierile lui Dumnezeu și nu se caută Dumnezeul mângâierilor”.