Viața înseamnă așteptarea întâlnirii cu Domnul: papa Francisc, la Sf. Liturghie pentru răposați

Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă
2 noiembrie 2022 – Vatican News. ”Domnul ne amintește astăzi că moartea vine ca să arate adevărul despre viață. Evanghelia ne explică cum să trăim așteptarea: se merge în întâmpinarea lui Dumnezeu iubind, pentru că El este iubire”: a spus papa Francisc la omilia Sfintei Liturghii pentru cardinalii și episcopii care au murit în decursul anului celebrată în bazilica Sfântul Petru miercuri, 2 noiembrie a.c., când Biserica, după ritul roman sau latin, celebrează Comemorarea tuturor credincioșilor răposați. După celebrarea euharistică, care a început la ora 11.00 la Altarul Catedrei, papa a mers să se roage pentru toți răposații în Cimitirul ”Campo Santo Teutonico” din imediata apropiere a bazilicii vaticane.

De menționat că papa Francisc, care începe joi o călătorie apostolică de patru zile în Regatul Bahrein, nu a mai ținut obișnuita audiență generală de miercuri cu romanii și pelerinii, lăsând, practic, spațiu rugăciunii pentru toți credincioșii răposați.

Vorbind miercuri la omilie despre lecturile biblice ale Sfintei Liturghii, papa s-a oprit îndelung asupra Evangheliei, luată din capitolul 25 de la Sfântul Matei, și a scos în evidență două cuvinte-cheie pentru parcursul existenței creștine: așteptare și surprindere.

”Așteptarea exprimă sensul vieții, pentru că trăim în așteptarea întâlnirii cu Dumnezeu”. În realitate, ”cu toții trăim în așteptare, cu speranța de a auzi într-o zi, adresate nouă, cuvintele lui Isus: Veniți, binecuvântații Tatălui meu (Mt 25,34)”.
Papa Francisc: ”Frați și surori, să alimentăm așteptarea Cerului, să ne exercităm în dorința paradisului. Ne prinde bine astăzi să ne întrebăm dacă dorințele noastre au a face cu Cerul, pentru că riscăm să tânjim întruna la lucrurile trecătoare, să confundăm dorințele cu necesitățile, să punem pe primul loc așteptările lumii, nu așteptarea lui Dumnezeu. Dar a pierde din vedere ceea ce contează pentru a urmări vântul ar fi greșeala cea mai mare a vieții. (...) Să ne întrebăm: trăiesc eu ceea ce spun în Crez, aștept învierea morților și viața veacului ce va veni? Cum merge așteptarea mea? Merg la esențial sau sunt distrat de numeroase lucruri superflue? Cultiv speranța sau merg înainte plângându-mă pentru că acord o importanță prea mare numeroaselor lucruri care nu contează?”.

Uimirea, surprinderea este al doilea cuvânt-cheie al Evangheliei din această zi. În această pagină despre judecata de pe urmă, atât drepții cât și nedrepții spun în repetate rânduri: ”Doamne, când oare te-am văzut noi flămând, însetat, străin, gol, bolnav sau la închisoare” și așa mai departe (vv. 37.38.39.44). La ”tribunalul dumnezeiesc”, singurul criteriu de răsplată și pedeapsă este ”milostivirea față de cei săraci și rebutați”. Isus spune că tot ceea ce au făcut sau nu au făcut celor mai mici, care sunt frații săi, i l-au făcut sau nu i l-au făcut Lui (cf. v. 40). ”Cel preaînalt se află în cei mai mici, Cel care locuiește în ceruri locuiește printre cei mai neînsemnați ai lumii”. De aceea, ”pentru a ne pregăti, știm ce avem de făcut: să-l iubim dezinteresat și nerambursabil, fără a aștepta nimic înapoi pe cel care face parte din lista preferințelor sale, pe cel care nu poate restitui nimic, pe cel care nu ne atrage”. Pagina Evangheliei ne spune că acel ”când oare?” este rostit prea târziu, atunci când Fiul Omului vine deja în gloria sa (cf. v. 31).
Papa Francisc: ”Frați și surori, să nu ne lăsăm și noi luați prin surprindere. Să fim foarte atenți ca să nu îndulcim gustul Evangheliei pentru că, deseori, din conveniență sau comoditate, avem tendința de a atenua mesajul lui Isus, de a dilua cuvintele sale. Să o recunoaștem: suntem mai degrabă pricepuți în a face compromisuri cu Evanghelia. A da de mâncare celor flămânzi, da, însă chestiunea foamei este complexă și nu o pot rezolva eu! A-i ajuta pe cei săraci, da, însă apoi injustițiile trebuie înfruntate într-un anumit fel și atunci e mai bine să așteptăm, pentru că a se angaja aduce riscul de a fi deranjați mereu și poate ne dăm seama că se putea face mai bine! A fi aproape de cei bolnavi și de cei de la închisoare, da, însă pe primele pagini ale ziarelor și în social-media sunt alte probleme mai urgente și de ce chiar eu trebuie să mă interesez de ei? A-i primi pe migranți, da, însă e o chestiune generală complicată, privește politica... În acest fel, continuând cu dar și însă, facem din viață un compromis cu Evanghelia. Din simpli discipoli ai Învățătorului, devenim experți în complexitate, care argumentează mult și fac puțin, care caută răspunsuri mai mult în fața computerului decât în fața Crucifixului, pe internet în locul ochilor fraților și surorilor; creștini care comentează, dezbat și expun teorii, dar nu cunosc pe nume nici măcar un singur sărac, nu vizitează de luni de zile un bolnav, niciodată nu au dat de mâncare cuiva și nici nu i-au dat haine, nu au încheiat niciodată o prietenie cu un nevoiaș, uitând că programul creștinului este o inimă care vede (Benedict XVI, Deus caritas est, 31)”.

În realitate, a încheiat papa omilia, acel ”când oare?” este acum și ”stă în mâinile noastre și în faptele de milostenie, nu în precizările și analizele detaliate, nu în justificările individuale sau sociale. Astăzi Domnul ne amintește că moartea vine ca să arate adevărul vieții și îndepărtează din milostivire orice atenuantă. Frați și surori, nu putem spune că nu știm. Evanghelia explică felul în care să trăim așteptarea: se merge în întâmpinarea lui Dumnezeu iubind pentru că El este iubire. Și, în ziua despărțirii noastre, surprinderea va fi frumoasă dacă acum ne lăsăm surprinși de prezența lui Dumnezeu, care ne așteaptă printre cei săraci și răniți ai lumii. Și așteaptă să fie consolat nu prin cuvinte, ci prin fapte”.