Papa Francisc: „Fără pace suntem cu toții învinși”
Cetatea Vaticanului – A. Mărtinaș
Vatican News – 6 decembrie 2022. Scrie papa Francisc în introducerea cărții”: „Nu mi s-a întâmplat niciodată să văd că Domnul a început o minune pe care să nu o termine bine. De când am citit și recitit (romanul) „I promessi sposi” (Logodnicii) a lui Alessandro Manzoni, cu mulți ani în urmă, am meditat îndelung asupra acestei afirmații. Este o frază care exprimă speranța, în vreme ce ne îndreptăm spre Jubileul din 2025, al cărui motto – Pelerini ai speranței – am dorit să fie dedicat tocmai acestei virtuți teologale – speranța.
Benedict al XVI-lea ne-a dăruit o minunată enciclică despre speranță, „Spe salvi”. El scrie că „răscumpărarea, mântuirea, conform credinței creștine, nu este un simplul element cert, de necontestat. Răscumpărarea ne este oferită în sensul că ni s-a dat o speranță, o speranță demnă de încredere, în virtutea căreia putem înfrunta prezentul nostru: prezentul, chiar și un prezent obositor, poate fi trăit și acceptat dacă duce spre un scop și dacă putem fi siguri de acest scop, dacă acest scop este atât de important încât să justifice efortul parcursului”.
Sunt experiențe pe care fiecare dintre noi le-a trăit în propria viață și care ne permit să înfruntăm căderile zilnice cu certitudinea că Domnul ne ia de mână și ne ridică, pentru că nu vrea să rămânem căzuți la pământ. De multe ori am amintit „că este permis să privești de sus o persoană doar pentru a o ajuta să se ridice: nimic mai mult. Numai în acest caz este permis să privești de sus. Dar noi, creștinii, trebuie să avem privirea lui Cristos, care îmbrățișează de jos, care îi caută pe cei pierduți, cu compasiune. Aceasta este și trebuie să fie privirea Bisericii, întotdeauna, privirea lui Cristos, nu o privirea care condamnă”.
Războiul din Ucraina, chiar în ajunul începerii sale, ne-a pus pe fiecare dintre noi sub semnul întrebării. După anii dramatici ai pandemiei, când, nu fără mari dificultăți și multe tragedii, ieșim în sfârșit din faza cea mai acută a acesteia, de ce s-a ajuns la oroarea acestui conflict absurd și blasfemator, așa cum este orice război? Putem vorbi cu încredere de un război drept? Putem vorbi cu încredere despre un război sfânt?
Noi, oamenii lui Dumnezeu care proclamăm Evanghelia Celui Înviat, avem datoria de a striga acest adevăr de credință. Dumnezeu este un Dumnezeu al păcii, al iubirii și al speranței. Un Dumnezeu care vrea ca noi toți să fim frați, așa cum ne-a învățat Fiul Său, Isus Cristos. Ororile războiului, ale oricărui război, jignesc numele sfânt al lui Dumnezeu. Și Îl jignesc și mai mult atunci când se abuzează de numele Său pentru a justifica astfel de ravagii de nedescris.
Strigătul copiilor, al femeilor și bărbaților răniți de război se înalță către Dumnezeu ca o rugăciune emoționantă către inima Tatălui. La câte tragedii va trebui să mai fim martori până când toți cei implicați în fiecare dintre războaie vor înțelege că acesta este doar un drum spre moarte care îi amăgește doar pe câțiva, făcându-i să creadă că ei sunt învingătorii? Căci să fie clar: prin război suntem cu toții învinși! Chiar și cei care nu au luat parte la conflict și care, într-o indiferență lașă, au stat deoparte și au privit această oroare fără a interveni pentru a aduce pacea.
Cu toții, indiferent de rolul avut, suntem datori să fim oameni ai păcii. Nimeni nu este exclus! Nimeni nu are dreptul să privească în altă parte. „În această lume a globalizării, am căzut în globalizarea indiferenței. Ne-am obișnuit cu suferința celuilalt: aceasta nu ne privește, nu este treaba noastră! Revine personajul din romanul lui Manzoni, numit ‚Cel-fară-Nume’. Globalizarea indiferenței ne transformă pe toți în ‚fără nume’, responsabili fără nume și fără chip.”
În ajunul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, slujitorul lui Dumnezeu, papa Pius al XII-lea, a reamintit lumii că „nimic nu este pierdut cu pacea, dar că totul poate fi pierdut prin război. Să se întoarcă oamenii la înțelegere. Să se întoarcă la negocieri. Negociind cu bunăvoință și cu respect pentru drepturile celuilalt, ei vor constata că negocierile sincere și active nu sunt niciodată împiedicate de un succes onorabil”.
Îi sunt deosebit de recunoscător lui Francesco Antonio Grana pentru că a preluat toate apelurile mele pentru pace în Ucraina. Sunt la fel de recunoscător ziarului său, „Ilfattoquotidiano.it”, pentru că, de la începutul acestui conflict, a dat întotdeauna o largă rezonanță apelurilor mele. De asemenea, sunt recunoscător față de atâția alți bărbați și atâtea alte femei care au transmis acest mesaj, de multe ori prin gesturi concrete și în tăcere.
Ceea ce aveți în mâini este un text care reunește ceea ce a izvorât din inima mea în aceste luni de război, văzând imaginile acestei tragedii înfiorătoare și citind cronicile teribile ale acestui conflict și ale atâtor alte conflicte din lume care sunt prea des uitate. Un fel de jurnal de război pe care îl ofer cititorilor în speranța că va deveni foarte curând un jurnal al păcii și, mai ales, un avertisment pentru toți să nu mai repete astfel de monstruozități. O adevărată enciclică despre și pentru pace în Ucraina și peste tot pe pământ.
În timp ce continuăm să ne rugăm cu insistență pentru pace în Ucraina, cu adevărat fără să obosim niciodată, nu trebuie să ne obișnuim cu acest război ca și cu oricare alt război. Nu trebuie să permitem ca inimile și mințile noastre să se anestezieze în fața repetării celor mai grave orori împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor. Nu trebuie să ne obișnuim, pentru nici un motiv din lume, cu acest lucru și să considerăm ca fiind aproape normal acest al treilea război mondial dus pe bucăți care a devenit dramatic, sub ochii noștri, un al treilea război mondial total.
Să ne rugăm pentru pace! Să lucrăm pentru pace! Cu certitudinea că Domnul Isus, Prințul Păcii, va dărui Ucrainei și lumii întregi, mai ales acolo unde încă persistă atâtea focare de război, zorii dimineții de Paște.”
