Ziua bolnavului 2024. Mesajul papei Francisc: A se îngriji de bolnav și de relațiile lui

Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă
13 ianuarie 2024 – Vatican News. «”Nu este bine ca omul să fie singur”. A se îngriji de cel bolnav având grijă de relațiile acestuia» este tema Mesajului transmis de papa Francisc pentru a XXXII-a Zi mondială a bolnavului, pe care Biserica catolică o marchează de obicei pe 11 februarie, comemorarea liturgică a Fericitei Fecioare Maria de la Lourdes. Mesajul papei a fost publicat sâmbătă, 13 ianuarie a.c., de Sala de Presă a Sfântului Scaun în limbile arabă, italiană, engleză, franceză, germană, polonă, portugheză și spaniolă.

Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, Mesajul papei Francisc pentru a 32-a Zi mondială a bolnavului (11 februarie 2024).

«"Nu este bine ca omul să fie singur" (Gen 2,18). Încă de la început, Dumnezeu, care este iubire, a creat ființa umană pentru comuniune, înscriind în ființa sa dimensiunea relațiilor. Astfel, viața noastră, modelată după chipul Sfintei Treimi, este chemată să se realizeze pe deplin în dinamismul relațiilor, al prieteniei și al iubirii reciproce. Am fost creați pentru a fi împreună, nu singuri. Și tocmai pentru că acest proiect de comuniune este înscris atât de profund în inima omului, experiența abandonului și a solitudinii ne înspăimântă și se dovedește dureroasă și chiar inumană. Ea devine mai dureroasă și inumană în perioadele de fragilitate, incertitudine și nesiguranță, adesea cauzate de apariția vreunei boli grave.

Mă gândesc, de exemplu, la cei care s-au simțit teribil de singuri în timpul pandemiei de Covid-19, la pacienții care nu puteau primi vizitatori, dar și la asistenții medicali, medici și personal auxiliar, fiind cu toții suprasolicitați și închiși în secții de izolare. Și, bineînțeles, să nu-i uităm pe cei care au trebuit să înfrunte singuri momentul morții, îngrijiți de personalul medical, dar departe de familiile lor.

În același timp, împărtășesc cu tristețe suferința și singurătatea celor care, din cauza războiului și a consecințelor sale tragice, se află fără susținere și asistență: războiul este cea mai teribilă dintre bolile sociale, iar oamenii cei mai fragili plătesc prețul cel mai mare.

Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că, chiar și în țările care se bucură de pace și de resurse mai mari, perioada de bătrânețe și de boală este adesea trăită în singurătate și uneori chiar în abandon. Această realitate tristă este mai ales o consecință a culturii individualismului, care exaltă randamentul cu orice preț și cultivă mitul eficienței, devenind indiferentă și chiar nemiloasă atunci când oamenii nu mai au puterea de a ține ritmul. Devine atunci o cultură a rebutării, în care "oamenii nu mai sunt resimțiți ca o valoare primară care trebuie respectată și protejată, mai ales dacă sunt săraci sau cu dizabilități, dacă "nu sunt încă necesari" - cum ar fi cei nenăscuți - sau "nu mai sunt necesari" - cum ar fi persoanele în vârstă" (enc. Fratelli tutti, 18). Din nefericire, această logică se regăsește și în anumite opțiuni politice, care nu reușesc să pună în centru demnitatea persoanei umane și necesitățile acesteia și nu favorizează întotdeauna strategiile și resursele necesare pentru a garanta fiecărei ființe umane dreptul fundamental la sănătate și accesul la îngrijire. În același timp, abandonul persoanelor fragile și singurătatea acestora sunt favorizate și de reducerea îngrijirii doar la serviciile medicale, fără ca acestea să fie însoțite, cu înțelepciune, de o "alianță terapeutică" între medic, pacient și membrii familiei.

Ne prinde bine să ascultăm din nou acest cuvânt biblic: nu este bine ca omul să fie singur! Dumnezeu îl pronunță chiar la începutul creației și ne revelează astfel semnificația profundă a planului său pentru umanitate, dar, în același timp, rana de moarte a păcatului, care se prezintă generând suspiciuni, rupturi, diviziuni și, de aceea, izolare. Aceasta afectează persoana în toate relațiile sale: cu Dumnezeu, cu sine, cu ceilalți, cu creația. O astfel de izolare ne face să pierdem sensul existenței, ne răpește bucuria iubirii și ne face să resimțim un sentiment apăsător de singurătate în toate marile treceri ale vieții.

Frați și surori, prima îngrijire de care avem nevoie în caz de boală este o apropiere plină de compasiune și delicatețe. De aceea, a avea grijă de bolnav înseamnă în primul rând a avea grijă de relațiile sale, de toate relațiile sale: cu Dumnezeu, cu ceilalți - familie, prieteni, personalul medical -, cu creația, cu el însuși. Este posibil acest lucru? Da, este posibil și suntem cu toții chemați să ne angajăm pentru a face acest lucru posibil. Să ne uităm la icoana Bunului Samaritean (cf. Lc 10,25-37), la capacitatea sa de a încetini ritmul și de a se face aproapele, la delicatețea cu care alină rănile fratelui său în suferință.

Să ne amintim acest adevăr central al vieții noastre: am venit în lume pentru că cineva ne-a primit, suntem făcuți pentru iubire, suntem chemați la comuniune și fraternitate. Această dimensiune a ființei noastre ne susține mai ales în momentele de boală și fragilitate și este prima terapie pe care trebuie să o adoptăm cu toții împreună pentru a vindeca bolile societății în care trăim.

Vouă, celor care treceți prin boală, fie că este trecătoare sau cronică, aș vrea să vă spun: nu vă rușinați de dorința voastră de apropiere și de delicatețe! Nu o ascundeți și nu vă gândiți niciodată că sunteți o povară pentru ceilalți. Starea de bolnav ne invită pe toți să încetinim ritmurile exasperate în care suntem cufundați și să ne redescoperim pe noi înșine.

În această schimbare de epocă în care trăim, noi, creștinii, suntem chemați în mod special să ne asumăm privirea plină de compasiune a lui Isus. Să ne îngrijim de cei care suferă și sunt singuri, poate marginalizați și rebutați. Cu iubirea reciprocă, pe care Cristos Domnul ne-o dăruiește în rugăciune, mai ales în Euharistie, să vindecăm rănile singurătății și ale izolării. Și astfel să conlucrăm pentru a contracara cultura individualismului, a indiferenței, a rebutării și pentru a face să crească cultura blândeții și a compasiunii.

Bolnavii, cei fragili, săracii sunt în inima Bisericii și trebuie să fie și în centrul atenției noastre umane și al grijii noastre pastorale. Să nu uităm acest lucru! Și să ne încredințăm Preasfintei Maria, tămăduitoarea bolnavilor, pentru ca ea să mijlocească pentru noi și să ne ajute să fim artizani ai apropierii și ai relațiilor fraterne.»

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 10 ianuarie 2024
FRANCISC