Papa Francisc: Mândria ne îndepărtează de Dumnezeu și strică relațiile cu ceilalți

Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă
6 martie 2024 – Vatican News. Avertismentul biblic potrivit căruia ”Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, însă celor umiliţi le dă har” (Iac 4,6) a stat la baza catehezei despre viciul capital al mândriei, prezentată de papa Francisc la audiența generală de miercuri, 6 martie a.c., cu participarea a mii de romani și pelerini prezenți în Piața Sfântul Petru. Este a zecea cateheză din seria dedicată de papa Francisc viciilor și virtuților. Potrivit Catehismului Bisericii Catolice, anumite vicii sunt numite ”capitale” pentru că din ele decurg alte vicii și păcate, iar – potrivit unei tradiții străvechi - cele șapte viciile capitale sunt: trufia, avariția, invidia, mânia, necurăția, lăcomia și lenea (CBC, nr. 1866).

”De ce se mândrește cel care este pământ și cenușă?”

La începutul catehezei de miercuri despre mândrie, a fost proclamată această pericopă din cartea lui Ben Sirah (10,7.9.12.14): ”Trufia este odioasă înaintea Domnului şi a oamenilor. De ce se mândrește [cel care este] pământ şi cenușă? Începutul trufiei omului este îndepărtarea de Domnul, îndepărtarea inimii lui de cel care l-a făcut. Domnul doboară tronurile principilor şi-i așază pe cei blânzi în locul lor”.

Ultimul dintre viciile abordate în această serie de cateheze, mândria sau trufia este definită de grecii din antichitate cu un cuvânt care poate fi tradus prin ”o strălucire exagerată”, făcând trimitere la ”auto-exaltare, prezumție sau vanitate”. Cuvântul apare și în seria de vicii pe care Isus le enumeră pentru a vorbi despre răul care provine întotdeauna din inima omului (cf. Mc 7,22). ”Cel mândru”, a spus papa la cateheza citită miercuri de mons. Pierluigi Giroli, de la Secretariatul de stat al Sfântului Scaun, ”este unul care crede că este mult mai mult decât este în realitate, unul care freamătă pentru a fi recunoscut mai mare decât alții, vrea să vadă recunoscute mereu propriile merite și îi disprețuiește pe ceilalți considerându-i inferiori”.

Mândria îndepărtează de Dumnezeu și de frați

Scriitorul italian Dante Alighieri, în opera sa ”Divina Comedie”, amplasează mândria, nu întâmplător, în primul tablou al Purgatoriului. Într-adevăr, a subliniat papa la cateheză, ”cel care cedează la acest viciu este departe de Dumnezeu, iar îndreptarea din acest rău are nevoie de timp și străduință, mai mult decât pentru oricare altă bătălie la care creștinul este chemat”. Mai mult, ”în interiorul acestui rău se ascunde păcatul radical, pretenția absurdă de a fi ca Dumnezeu. Păcatul proto-părinților noștri, prezentat de cartea Genezei, este în toate sensurile un păcat de mândrie” (cf. Gen 3,5). Îndepărtându-l pe om de Dumnezeu, mândria îl îndepărtează și de aproapele, iar ”scriitorii de spiritualitate sunt mai atenți în a descrie consecințele mândriei în viața de toate zilele, în a prezenta felul în care ruinează relațiile umane, în a evidenția faptul că acest rău otrăvește acel simțământ de fraternitate care, în schimb, ar trebui să-i apropie pe oameni”.

Simptomele mândriei

Din ”lista lungă a simptomelor care arată cedarea unei persoane la viciul mândriei”, papa Francisc a menționat ușurința acesteia de a emite ”o judecată disprețuitoare” și ”irevocabilă” în privința celorlalți, uitând faptul că, printre puținele precepte morale pe care le auzim de la Isus în Evanghelii este acela de a nu judeca niciodată. Când unul are a face cu ”o persoană bolnavă de mândrie”, a reluat Sfântul Părinte, nu este nevoie de altceva decât de răbdare: ”într-o zi, construcția acesteia se va prăbuși”, după cum confirmă un proverb italian, potrivit căruia ”mândria pornește călare, dar se întoarce pe jos” (“la superbia va a cavallo e torna a piedi”).

Exemple de urmat: Sfântul Petru și Fecioara Maria

Un exemplu de urmat, în această privință, îl oferă Sfântul Apostol Petru. În prima parte a vieții sale, ”Petru afișează fidelitatea sa necalculată, spunând: «Chiar dacă toți te vor abandona, eu nu!» (cf. Mt 26,33). Foarte curând, însă, avea să-și dea seama că este la fel ca ceilalți, fricos în fața morții pe care nu și-o închipuia că este atât de aproape. Al doilea Petru, cel care nu-și mai ridică fruntea, dar care plânge lacrimi amare, va fi vindecat de Isus și, în sfârșit, va fi bun să ducă povara Bisericii. Mai înainte, afișa o prezumție pe care era mai vine să nu o fluture în vânt; acum, însă, este un discipol credincios care, după cum spune o parabolă, stăpânul îl va stabili peste toate bunurile sale” (Lc 12,44).

De aceea, a reluat papa, ”salvarea trece prin umilință, adevărat remediu la orice act de mândrie. În [imnul] Magnificat, Maria îl cântă pe Dumnezeu care, prin puterea sa, îi risipește pe cei mândri în gândurile bolnave din inima lor. Nu are rost să-i furăm ceva lui Dumnezeu, după cum speră să facă cei mândri, pentru că, în cele din urmă, El vrea să ne dăruiască totul. De aceea, apostolul Iacob, comunității sale rănite de lupte interne iscate din orgoliu, îi scrie în felul următor: Dumnezeu se împotrivește celor mândri, însă celor umiliți le dă har (Iac 4,6)”.

Postul Mare, timp de întoarcere la Dumnezeu

La finalul catehezei, mons. Giroli a citit saluturile papei adresate pelerinilor din diferite țări. Preluând microfonul, papa a menționat, printre alții, foștii alumni ai Colegiului Pontifical Lituanian ”Sfântul Cazimir” din Roma, la 75 de ani de la înființare. Apoi, a reînnoit îndemnul la rugăciune pentru populațiile care suferă din cauza războiului în Ucraina, Țara Sfântă și în alte părți ale lumii, cerând de la Domnul darul păcii. În fine, la nelipsitul salut adresat tinerilor, bolnavilor, bătrânilor și soților recent căsătoriți, papa i-a îndemnat ca în acest timp al Postului Mare să continue efortul curajos de a se elibera ”de tot ceea ce maschează” viața noastră pentru ne întoarce din toată inima la Dumnezeu, ”care ne iubește cu o iubire veșnică”.

Audiența generală de miercuri s-a încheiat cu rugăciunea ”Tatăl Nostru”, cântată în limba latină, urmată de binecuvântarea apostolică a papei Francisc, binecuvântare ce ajunge prin mass-media la toți cei care o primesc în spirit de credință.