Darul lacrimilor pentru cei aflați departe de Domnul
ANDREA TORNIELLI
Vatican News – 28 martie 2024. «"Domnul nu cere judecăți disprețuitoare asupra celor care nu cred, ci iubire și lacrimi pentru cei aflați departe de El". Papa Francisc începe riturilor din Săptămâna Sfântă prezidând Liturghia Crismei în Bazilica Sfântul Petru și rostește o omilie despre lacrimi. Începând de la "plânsul amar" al apostolului Petru, care după ce l-a renegat de trei ori pe Învățătorul, în curtea casei marilor preoți, traversează pentru câteva clipe privirea milostivă a lui Isus în lanțuri și, în fața îmbrățișării iertării, își recunoaște păcatul. Papa Francisc le vorbește fraților săi preoți, în celebrarea dedicată în mod special lor. Dar cuvintele sale se pot extinde și ne pot învălui pe toți.
În fața situațiilor de viață, a pozițiilor celor care nu cred, a celor care se ceartă cu noi, dar și în fața sensibilităților diferite ale fraților și surorilor noastre în credință, cât de des curg din inima noastră judecăți disprețuitoare și definitive. Uneori judecăți pline de batjocură, nu foarte diferite de cele care se auzeau la picioarele crucii. Este suficient să privim mai întâi "în casă" pentru a ne da seama de acest risc. Este suficient să privim, chiar și numai distrat, lumea rețelelor de socializare și a blogurilor care se pretind creștine pentru a ne da seama ce contra-testament evanghelic trece prin atitudinea celor care suflă asupra dezbinării, a opoziției, a ridiculizării celor a căror singură vină este să gândească diferit. Lărgindu-ne privirea, cum să nu ne gândim la oceanul de ură dezlănțuit și alimentat de războaiele, terorismul și violența care continuă să facă victime nevinovate.
Creștinii sunt adepții unui Dumnezeu făcut om care ne-a cerut să-i iubim chiar și pe dușmanii noștri. Un Dumnezeu care nu are nevoie de prejudecățile noastre și de judecățile noastre disprețuitoare la adresa celorlalți, ci care se manifestă îmbrățișându-ne atunci când suntem capabili să plângem și să iubim, când ne lăsăm străpunși de suferința celorlalți, ieșind din plăgile indiferenței, când îi iubim pe cei care sunt departe și ne rugăm pentru ei, atunci când – în loc să acuzăm – vărsăm lacrimi pentru cei care se află în afara a ceea ce noi considerăm a fi spațiul celor drepți, a celor salvați, a celor buni, a celor care sunt 'în regulă', a celor care cred că știu deja totul și, prin urmare, nu mai așteaptă nimic.
"Situațiile dificile pe care le vedem și le trăim, lipsa de credință, suferința pe care o atingem", le-a spus Francisc preoților, "în contact cu o inimă căită, nu stârnesc hotărâre în a fi polemici, ci perseverență în milostivire. Cât de mult avem nevoie să ne eliberăm de asperități și recriminări, de egoism și ambiție, de rigiditate și nemulțumire, pentru a ne încredința și a ne baza pe Dumnezeu, găsind în El pacea care salvează din orice furtună! Să ne rugăm, să mijlocim și să plângem pentru ceilalți: îi vom permite Domnului să facă minuni". În ajunul retrăirii jertfei de pe Golgota, creștinii, păcătoși iertați, învață din lacrimile lui Petru să se recunoască pe ei înșiși ca atare. Și, deschizându-se iubirii gratuite și necondiționate a Celui Răstignit, ei învață să se iubească unii pe alții și să fie astfel mărturisitori ai milostivirii într-o lume care nu iartă; mărturisitori ai unității într-o lume a divizării; mărturisitori ai păcii într-o lume în care violența și războiul par să prevaleze. Ei învață să fie mărturisitorii unei speranțe care nu se bazează pe propriile abilități și priceperi, ci pe certitudinea a ceea ce s-a întâmplat în noaptea de Paște în acel mormânt din Ierusalim.»
