Papa Francisc a deschis larg către lume Poarta speranței și Jubileul din 2025

Cetatea Vaticanului - Adrian Dancă
24 decembrie 2024 - Vatican News. ”Aceasta este noaptea în care poarta speranței s-a deschis larg către lume; aceasta este noaptea în care Dumnezeu spune fiecăruia: există speranță și pentru tine! Există speranță pentru fiecare dintre noi”. Marți, 24 decembrie 2024, papa Francisc a prezidat la ora Romei 19.00, în bazilica San Pietro, ceremonia solemnă de deschidere a Porții Sfinte pentru Jubileul speranței și Sfânta Liturghie a nopții pentru solemnitatea Nașterii Domnului. Deschiderea Porții Sfinte marchează începutul Jubileului din 2025, care are ca temă ”Pelerini de speranță”. La celebrarea euharistică din interiorul bazilicii au luat parte aproximativ 6.000 de romani și pelerini, în timp ce peste 25.000 de pelerini de pe toate continentele  au urmărit celebrarea din Piața Sfântul Petru, unde au fost instalate mai multe mega-ecrane, sfidând valul prelungit de frig din aceste zile. Cei mai mulți dintre ei au trecut deja pragul Porții Sfinte la scurt timp după Sfânta Liturghie.

Miercuri, 25 decembrie 2024, în solemnitatea Nașterii Domnului, papa prezidează la ora 12.00, în balconul central al bazilicii San Pietro, ceremonia binecuvântării ”Urbi et Orbi” și transmite tradiționalul mesaj de Crăciun. Ceremonia ”Urbi et Orbi” va fi transmisă în direct de la Vatican pe TVR2 și TVR Internațional. 

Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, omilia papei Francisc de la Sfânta Liturghie a Nopții de Crăciun din 2024:

Un înger al Domnului, învăluit în lumină, luminează noaptea și le încredințează păstorilor vestea bună: „Vă vestesc bucurie mare, care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos Domnul” (Lc 2,10-11). Între uimirea săracilor și cântecul îngerilor, cerul se deschide pe pământ: Dumnezeu s-a făcut unul dintre noi pentru a ne face să devenim asemenea Lui, a coborât printre noi pentru a ne ridica și a ne duce înapoi în îmbrățișarea Tatălui.

Aceasta este, surori și frați, speranța noastră. Dumnezeu este Emanuel, este Dumnezeu-cu-noi. Cel care e infinit de mare s-a făcut mic; lumina divină a strălucit în întunericul lumii; gloria cerului a apărut pe pământ. Cum? În micimea unui Prunc. Și dacă vine Dumnezeu, chiar și atunci când inima noastră seamănă cu o iesle săracă, atunci putem spune: speranța n-a murit, speranța este vie și ne învăluie viața pentru totdeauna! Speranța nu dezamăgește.

Surori și frați, odată cu deschiderea Porții Sfinte am început un nou Jubileu: fiecare dintre noi poate intra în misterul acestei vestiri a harului. Aceasta este noaptea în care poarta speranței s-a deschis larg către lume; aceasta este noaptea în care Dumnezeu spune fiecăruia: există speranță și pentru tine! Există speranță pentru fiecare dintre noi. Dar, nu uitați, surori și frați, că Dumnezeu iartă totul, Dumnezeu iartă întotdeauna. Nu uitați de această realitate, care reprezintă o formă de a înțelege speranța în Domnul.

Pentru a primi acest dar, suntem chemați să pornim la drum cu uimirea păstorilor din Betleem. Evanghelia spune că atunci când au primit vestea îngerului, „au mers fără întârziere” (Lc 2,16). Acesta este îndemnul de a regăsi speranța pierdută, de a o reînnoi în noi, de a o semăna în mijlocul tristeților timpului nostru și ale lumii noastre: fără întârziere. Și sunt atât de multe tristeți în aceste timpuri! Să ne gândim la războaie, la copiii mitraliați, la bombele împotriva școlilor și spitalelor. Fără a întârzia, fără a încetini pasul, ci lăsându-ne atrași de vestea bună.

Fără întârziere, să mergem să-l vedem pe Domnul care s-a născut pentru noi, cu o inimă ușoară și trează, gata de întâlnire, pentru a putea traduce speranța în situațiile vieții noastre. Aceasta este îndatorirea noastră: să traducem speranța în diferitele situații ale vieții. Pentru că speranța creștină nu este un final fericit care trebuie așteptat în mod pasiv, nu este un happy end al unui film: este promisiunea Domnului care trebuie primit aici și acum, pe acest pământ care suferă și suspină. Prin urmare, ea ne cere să nu zăbovim, să nu ne lăsăm pradă obișnuințelor, să nu ne oprim în mediocritate și în lene; ne cere – așa cum ar spune Sfântul Augustin – să ne indignăm pentru lucrurile care nu merg bine și să avem curajul să le schimbăm; ne cere să devenim pelerini în căutarea adevărului, visători neobosiți, femei și bărbați care se lasă afectați de visul lui Dumnezeu, visul unei lumi noi, unde domnesc pacea și dreptatea.

Să învățăm din exemplul păstorilor: speranța care se naște în această noapte nu tolerează indolența sedentarului și lenea celor care s-au așezat în confortul lor, iar mulți dintre noi suntem în pericolul de a ne adapta la comoditățile noastre; speranța nu admite falsa prudență a celor care nu se implică din teama de a nu se compromite și nici calculul celor care se gândesc doar la ei înșiși; speranța este incompatibilă cu viața liniștită a celor care nu își ridică vocea împotriva răului și a nedreptăților comise în detrimentul celor mai săraci. Dimpotrivă, speranța creștină, în timp ce ne invită să așteptăm cu răbdare Împărăția care încolțește și crește, ne cere îndrăzneala de a anticipa astăzi această promisiune, prin responsabilitatea și chiar prin compasiunea noastră. Aici, ne va prinde bine să ne întrebăm cu privire la compasiunea noastră: eu am compasiune, știu să sufăr împreună cu ceilalți? Să ne gândim la această realitate.

Privind la modul în care ne conformăm adesea lumii acesteia, adaptându-ne la mentalitatea ei, un bun preot-scriitor s-a rugat cu ocazia Crăciunului în felul acesta: „Doamne, îți cer puțină tulburare, puțină neliniște, puțină remușcare. De Crăciun, aș vrea să mă simt nemulțumit. Fericit, dar și nemulțumit. Fericit pentru ceea ce faci, nemulțumit de lipsa mea de răspunsuri. Înlătură de la noi, te rog, falsa noastră pace și așază în „ieslea” noastră, mereu prea plină, o grămadă de spini. Pune-ne în suflet dorința de altceva" (A. Pronzato, Novena de Crăciun). Dorința de altceva. A nu sta pe loc. Să nu uităm că apa care stă pe loc este prima care se strică.

Speranța creștină este tocmai acel „altceva” care ne cere să ne mișcăm „fără întârziere”. Într-adevăr, nouă, discipolilor Domnului, ni se cere să găsim în El speranța noastră cea mai mare, pentru ca apoi să o purtăm fără întârziere, ca pelerini ai luminii în întunericul lumii.

Surori, frați, acesta este Jubileul, acesta este timpul speranței! El ne invită să redescoperim bucuria întâlnirii cu Domnul, ne cheamă la reînnoirea spirituală și ne angajează în transformarea lumii, pentru ca acest timp să devină cu adevărat un timp jubiliar: să devină un timp jubiliar pentru mama noastră Pământ, desfigurată de logica profitului; pentru țările cele mai sărace, împovărate de datorii nedrepte; pentru toți cei care sunt prizonieri ai vechilor și noilor forme de sclavie.

Nouă, tuturor, ne revine darul și angajamentul de a aduce speranța acolo unde s-a pierdut: acolo unde viața este rănită, în așteptări trădate, în vise frânte, în eșecuri care spulberă inima; în oboseala celor care nu mai reușesc să facă față, în singurătatea amară a celor care se simt învinși, în suferința care sapă în suflet; în zilele lungi și goale ale deținuților, în camerele înguste și reci ale săracilor, în locurile profanate de război și de violență. Să ducem speranța acolo, să semănăm speranța acolo.

Jubileul se deschide pentru ca tuturor să li se ofere speranța, speranța Evangheliei, speranța iubirii, speranța iertării. Și, întorcându-ne la Iesle, să vedem duioșia lui Dumnezeu care se manifestă pe chipul Pruncului Isus și să ne întrebăm: „Se află oare această așteptare în inimile noastre? Se află oare această speranță în inimile noastre? […] Contemplând bunăvoința lui Dumnezeu care învinge neîncrederea și temerile noastre, contemplăm și măreția speranței care ne așteaptă. […] Fie ca această viziune a speranței să lumineze drumul nostru zilnic" (C. M. Martini, Omilia de Crăciun, 1980).

Soră, frate, în această noapte pentru tine se deschide „poarta sfântă” a inimii lui Dumnezeu. Isus, Dumnezeu-cu-noi, s-a născut pentru tine, pentru mine, pentru noi, pentru fiecare bărbat și femeie. Și, știi, odată cu El înflorește bucuria, împreună cu El viața se schimbă, cu El speranța nu dezamăgește.