Postul Mare. A doua Predică: Instrumente ale compasiunii în mâinile lui Dumnezeu

Cetatea Vaticanului – A. Mărtinaș
Vatican News – 28 martie 2025. Încă de la început, prelatul a evidențiat că "scopul itinerariului din Postul Mare pe care îl urmăm este de a verifica dacă și cât de mult viața noastră este ancorată în Cristos, pornind de la darul baptismal primit în Biserică ca posibilitate a unei existențe reînnoite". Amintind că, în prima Predică s-a meditat asupra scenei Botezului, "în care strălucește o trăsătură a umanității noastre greu de întrupat: disponibilitatea de a primi, mai degrabă decât de a cuceri, ceea ce avem nevoie pentru a trăi", părintele Pasolini s-a oprit asupra trăsăturii iubirii Tatălui, spunând:

"Împlinind lucrarea Tatălui și întrupând în umanitatea sa și a noastră trăsăturile iubirii sale paterne și universale, ne-a dezvăluit anumite forme pe care iubirea știe să le aleagă și să le asume – a reliefat prelatul, punând accentul pe importanța de a cultiva prudența și gradualitatea, atitudini esențiale pentru libertatea noastră de a lua decizii autentice și de durată".

Prelatul a abordat chestiunea relației cu noi, pe care Dumnezeu o cultivă, care se bazează pe respectul față de libertatea noastră. Cu îndemnul de a urma acest exemplu, predicatorul Casei Pontificale a atras atenția asupra riscului de a cădea în dinamici subtile de manipulare reciprocă, amintind că adevărul și iubirea nu au nevoie să se impună, ci știu să aștepte, lăsând ca lucrurile să se maturizeze până când devin rodul unei adeziuni libere și depline, acesta fiind modul în care Dumnezeu a salvat și continuă să salveze lumea în care trăim.

În cea de a doua Predică, părintele Pasolini a propus câteva episoade din viața publică a lui Isus, în care se manifestă o altă atitudine, care nu este întotdeauna apreciată de sensibilitatea noastră, foarte predispusă la sedentarism, chiar și din punct de vedere spiritual. "Este vorba" – a spus – "de capacitatea de a merge dincolo de realizări și succese, în vederea unei libertăți profunde atât față de noi înșine, cât și față de persoanele față de care ne plasăm în spirit de slujire. Această calitate reiese în mod clar din lucrarea publică a lui Isus, chiar și din cuvintele prin care el însuși își dezvăluie conștientizarea misiunii sale de Mântuitor al lumii".

Observând comportamentul lui Isus, predicatorul a evidențiat că El "nu cedează tentației complicității ușoare, cu consimțământul nostru imediat", ci "se dezvăluie ca un Maestru atent să dea nu doar ceea ce ne poate face plăcere, ci și ceea ce este bun pentru maturizarea încrederii autentice". "Isus" – a continuat – "renunță la a-și întinde imediat brațele de primire, pentru a provoca în noi un răspuns mai conștient și mai matur. Capacitatea de a nu ne arăta imediat disponibili, abia ce ne simțim doriți, este un indicator valoros pentru gestionarea relațiilor noastre, mai ales în momentul lor incipient. A nu acorda imediat prea multă încredere și intimitate celor care ne abordează, poate cu un anumit entuziasm, nu este un semn de răceală, ci de înțelepciune. Exprimă un respect profund față de noi înșine, față de ceilalți și față de ceea ce, în spirit de libertate, am putea alege să trăim împreună. Lucrurile importante necesită timp, pentru a fi întâmpinate cu răbdare și pregătite cu angajament și dăruire".

Predicatorul s-a oprit și asupra încrederii în noi înșine, cu privire la posibilitatea de a contribui la îmbunătățirea vieții noastre și a celor din jur, prin harul Domnului nostru Isus Cristos. Făcând referire la episodul înmulțirii peștilor și a pâinilor, părintele Pasolini a observat: "Cu toții putem spera și crede că Domnul va îmbogăți realitatea cu harul Său. Dar ne vine greu să credem că resursele noastre puține pot deveni hrană capabilă să sature pe mulți. Înmulțirea pâinilor și a peștilor nu este doar o manifestare a lui Dumnezeu, ci și o revelație a ceea ce poate fi umanitatea noastră prin Cristos. Este o veste bună care ne sporește speranța și distruge obiceiul de a ne considera neînsemnați, având mereu nevoie de sprijin extern.

La urma urmei, tocmai această privire resemnată este cea care ne face oameni ușor de manipulat și dezorientați de tot felul de mode și idei care urmăresc să ne influențeze. Isus este foarte conștient de această fragilitate interioară, care nu trebuie rezolvată într-un mod superficial sau lipsit de responsabilitate. De aceea, el știe când este momentul să facă un pas înapoi, lăsându-ne să înfruntăm efortul de a începe să credem din nou, chiar și în noi înșine."

Și o altă observație a părintelui Pasolini, cu caracter mai degrabă psihologic, atrage atenția cititorului. "Atunci când nu suntem luați în serios rapid" – a spus – "avem cu toții tendința de a ne indigna foarte ușor, de a ne închide în noi înșine și de a aluneca în victimizare." Dând-o ca exemplu pe femeia cananeancă (cf. Mt  15, 21-28), predicatorul a notat că, în fața respingerii tăcute a lui Isus, "această femeie nu se închide în mândria ei, nu își pierde curajul și nu își abandonează speranța". Dimpotrivă, ea se apropie cu încăpățânare de Isus, spunând din nou cu claritate și demnitate care-i este nevoia, "fără nicio teamă sau rușine inutilă".

Un alt aspect abordat în cea de-a doua Predică din Postul Mare este compasiunea autentică, după modelul Mântuitorului. Observând că deseori "acționăm rapid atunci când suntem mișcați de un strigăt de ajutor" și intrăm "imediat și de bunăvoie în pielea salvatorului", predicatorul s-a oprit asupra motivației, spunând că o facem "nu pentru că ne pasă cu adevărat de situația cuiva aflat în dificultate, ci pentru că a întinde o mână de ajutor ne face să ne simțim importanți și ne liniștește în fața amenințărilor care ne pândesc în realitate".

"În schimb" – a evidențiat părintele Pasolini – "răspunsul lui Isus este umil și calm, declarând pur și simplu existența anumitor limite chiar și în disponibilitatea sa necondiționată de a fi un instrument al compasiunii în mâinile lui Dumnezeu. Isus nu se teme să pună o limită propriei sale dorințe de a-și iubi și sluji aproapele, pentru că nu se teme să fie inutil sau irelevant. Cu toții, la fel ca ucenicii, am dori să acționăm rapid pentru a opri marea suspiciune că, până la urmă, nu este nevoie de noi. Paradoxal, Isus – salvatorul lumii –  reușește să ofere mântuirea tocmai pentru că nu are nevoie să se 'simtă' strict necesar, ci doar mereu util."

La finalul celei de-a doua Predici din Postul Mare, preotul capucin Roberto Pasolini, predicator al Casei Pontificale, s-a rugat: Dumnezeule, Tatăl nostru, care în Cristos, Cuvântul tău viu, ne-ai dat modelul omului nou, fă ca Duhul Sfânt să ne învețe să ascultăm și să punem în practică Evanghelia lui, pentru ca lumea întreagă să te cunoască și să slăvească numele tău. Prin Domnul nostru Isus Cristos.