"Moartea interioară". A treia meditație la Exercițiile Spirituale din Vatican
Cetatea Vaticanului
Vatican News – 11 martie 2025. Predicatorul Casei Pontificale a evidențiat că moartea interioară nu este sfârșitul, deoarece Dumnezeu o privește nu ca pe o înfrângere, ci ca pe un punct de plecare pentru o nouă existență.
De ce ne străduim să recunoaștem că viața veșnică a început deja? Biblia sugerează că ființele umane, încă de la început, se prezintă ca fiind insensibile și ostile la acțiunea lui Dumnezeu. Profeții Vechiului Testament au denunțat "incapacitatea poporului de a vedea lucrurile noi pe care le face Dumnezeu", în timp ce Isus însuși, observând incapacitatea de înțelegere a ascultătorilor săi, a vorbit în parabole. Aceasta nu pentru a-și simplifica mesajul, ci pentru a evidenția duritatea inimii umane, închisă la posibilitatea unei vieți a plinătății.
Noul Testament descrie această condiție cu o afirmație paradoxală: suntem deja morți, dar nu ne dăm seama de acest lucru. Moartea, de fapt, nu este doar evenimentul final al vieții (moartea biologică), ci și o realitate pe care o trăim deja, printr-o închidere în noi înșine care ne împiedică să percepem viața ca pe ceva etern pe care Dumnezeu vrea să ni-l ofere. Cartea Genezei relatează această pierdere a sensibilității prin ceea ce tradiția a numit "păcatul originar": omul, în loc să accepte viața ca pe un dar, caută să o controleze, depășind limita impusă de Dumnezeu. Rezultatul nu este autonomia promisă de șarpe, ci un sentiment de rușine și confuzie.
Această "primă moarte interioară" se manifestă în încercarea noastră continuă de a ne acoperi aspectele de fragilitate cu imagini, roluri și succese, fără să înfruntăm golul profund care locuiește în noi. Cu toate acestea, în Biblie, Dumnezeu nu pare alarmat de această stare: prima Sa reacție este să caute omul, întrebându-l "Unde ești?" (Gen 3:9). Acest lucru indică faptul că moartea interioară nu este sfârșitul, ci punctul de la care poate începe o călătorie de mântuire.
Această logică apare și în drama lui Cain și Abel: Dumnezeu nu intervine pentru a preveni fratricidul, ci îl protejează pe Cain de propria sa vină. Acest lucru arată că "prima noastră moarte" nu este un destin ineluctabil, ci o oportunitate de a redescoperi viața veșnică ca o realitate prezentă, nu doar viitoare. Isus însuși ne îndeamnă să citim tragediile vieții ca oportunități de convertire, nu ca semne de condamnare (Lc 13:4-5).
Dumnezeu nu privește moartea noastră interioară ca pe o înfrângere, ci ca pe un punct de plecare pentru o nouă existență. Adevăratul obstacol în calea vieții veșnice nu este moartea biologică, ci incapacitatea noastră de a recunoaște că suntem deja cufundați într-o realitate care depășește timpul, doar dacă alegem să o trăim cu încredere și deschidere către Dumnezeu.
