Simbolul de la Niceea, icoană a lui Isus Christos în cuvinte

Simbolul de la Niceea, icoană a lui Isus Christos în cuvinte

O „icoană în cuvinte”: aceasta este imaginea sugestivă prin care documentul elaborat de Comisia Teologică Internațională (CTI) cu ocazia celei de-a 1700-a aniversări a Conciliului Ecumenic de la Niceea (325-2025) și dat acum publicității, ne propune să privim Simbolul de credință promulgat de Părinții acestui Conciliu și al cărui prim capitol oferă o frumoasă și profundă „lectură doxologică”: „A sărbători Niceea la cea de-a 1700-a aniversare a sa înseamnă înainte de toate a ne minuna de Simbolul pe care Conciliul ni l-a lăsat și de frumusețea darului oferit în Isus Cristos, pentru care este ca o icoană în cuvinte” (n. 7, p. 19).

Tocmai asupra acestei trăsături „doxologice” trebuie atrasă atenția, dar nu fără a preciza mai întâi că intenția acestor reflecții este de a oferi mai degrabă o „invitație la lectură” decât o sinteză precisă a documentului amplu și bogat (care constă în patru capitole, pentru un total de 124 de numere), a cărui articulare este bine descrisă la nr. 5. Primul capitol, intitulat Un simbol pentru mântuire: Doxologie și teologie în dogma de la Niceea (nr. 7-47), propune „o lectură doxologică a Simbolului, pentru a evidenția resursele sale soteriologice și, prin urmare, cristologice, trinitare și antropologice”, împreună cu anvergura ecumenică a credinței de la Niceea. Al doilea capitol, de tentă patristică, intitulat Simbolul de la Niceea în viața celor care cred „Credem așa cum botezăm; și ne rugăm așa cum credem” (nr. 48-69), încearcă să exploreze „modul în care viața liturgică și viața de rugăciune au fost fertilizate în Biserică după Conciliu”; în cel de-al treilea, intitulat Niceea ca eveniment teologic și  eveniment eclezial (nr. 70-102), se insistă apoi „asupra modului în care Simbolul și evenimentul Conciliului mărturisesc același eveniment al lui Isus Cristos, a cărui pătrundere în istorie oferă un acces fără precedent la Dumnezeu și introduce o transformare a gândirii umane și [...] mărturisește de asemenea o noutate în modul în care Biserica lui Cristos se structurează și își îndeplinește misiunea”; pentru a analiza, în fine, în cel de-al patrulea capitol (nr. 103-120), „condițiile de credibilitate ale credinței mărturisite la Niceea într-o etapă de teologie fundamentală care va pune în lumină natura și identitatea Bisericii”.

Natura doxologică a documentului CTI reiese clar încă de la prima pagină a textului: „După 1700 de ani, este vorba de a sărbători acest eveniment printr-o doxologie” (n. 1). Primul sens cu care ne referim la „doxologie” este așadar acela de invitație de a aduce preamărire Domnului pentru darul harului pe care Conciliul de la Niceea și Simbolul promulgat în cadrul acestuia l-au reprezentat și îl reprezintă și astăzi pentru întreaga viață a Bisericii.

Dar mai există și o altă accepțiune semnificativă în modul în care referința la „doxologie” este folosită în text, bine exprimată în deschiderea primului capitol, unde se afirmă că studiul Simbolului niceean oferit în document se dorește a fi „un act de teologie doxologică” (n. 7). Această afirmație luminoasă și puternică este bine luminată de învățătura valoroasă a teologului luteran Jürgen Moltmann, care a dedicat unul dintre capitolele eseului său despre teologia trinitară la ceea ce el numește „Trinitatea doxologică”. Prezentând sensul acestei afirmații, el a subliniat - printre altele - că „adevărata teologie, și anume cunoașterea lui Dumnezeu, își găsește expresia în mulțumire, preamărire și adorație. Iar ceea ce este exprimat în doxologie, este într-adevăr teologie adevărată. [...] În cunoașterea recunoscătoare, admirativă și adoratoare, Dumnezeul trinitar nu este transformat într-un obiect al omului, el nu este luat în posesie ori însușit. Aici, cel care cunoaște participă la cel cunoscut și, prin cunoașterea și admirația sa, este transformat în ceea ce cunoaște. Aici noi cunoaștem în măsura în care iubim, cunoaștem pentru a participa. A-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă deci a participa la plinătatea vieții divine. Acesta a fost motivul pentru care în Biserica primelor veacuri cunoașterea doxologică a lui Dumnezeu a fost numită theologia în sens propriu, pentru a o deosebi de doctrina mântuirii, de oeconomia Dei. [...] teologia doxologică este o teologie de răspuns. Preamărirea care se ridică din ea și cunoașterea lui Dumnezeu pe care o dobândește răspund la mântuirea care este experimentată„ (Trinitatea și Împărăția lui Dumnezeu. Doctrina despre Dumnezeu).

Aceste considerații sunt deosebit de importante pentru că reprezintă o invitație antrenantă de a trăi un stil teologic din ce în ce mai atent la luarea în serios a binecunoscutei, dar poate uneori desconsiderate în practica muncii teologice, axiome lex orandi-lex credendi!

De altfel, poate tocmai datorită unei atenții la practica celebrativă și la tradiția rugătoare a Bisericii, documentul CTI a făcut alegerea de a întemeia întreaga reflecție pe Simbolul de credință, pentru a-i arăta valoarea trinitară (nr. 8-20), cristologică (nr. 21-29), soteriologică și antropologică (nr. 30-68), pe textul niceno-constantinopolitan (cf. nr. 4). Și dacă alegerea de a prefera acest Simbol, în locul celui de la Niceea, ar putea părea „bizară”, având în vedere că scopul documentului este tocmai acela de a celebra Conciliul din 325, ea trebuie în schimb considerată luminată și bine oportună pentru cel puțin două motive: în primul rând pentru o atenție cuvenită față de ceea ce se celebrează săptămânal în Euharistia duminicală și din fidelitate față de formula folosită de creștini în mărturisirea credinței lor. Al doilea motiv se referă la atenția care a fost acordată, de asemenea, procesului de receptare la care a fost supus Conciliul de la Niceea și care, în cazul Simbolului de la Niceea, a continuat pe parcursul secolului al IV-lea, mai precis, până la Conciliul de la Constantinopol din 381.

Prin urmare, doxologia trimite la atenția acordată semnificației teologice a liturgiei: „Pentru a fi pe deplin înțeles, acest Simbol născut din liturghie capătă sensul său deplin atunci când este proclamat în liturgie și articulat cu citirea ansamblului Sfintelor Scripturi” (n. 26); „în același timp, trebuie subliniat fără încetare că Simbolul, ca simbol al credinței, este înrădăcinat în mod original în contextul liturgic, care este sfera sa vitală și, prin urmare, contextul în care primește întregul său sens” (n. 52); „rugăciunea Bisericii este întotdeauna adresată Tatălui, prin Fiul, în Duhul Sfânt” (n. 13), înțelegând astfel ceea ce, împreună cu Cipriano Vagaggini, putem defini foarte bine drept mișcarea cristologică-trinitară a liturgiei și a întregii istorii a mântuirii.

Mai mult, fidelitatea față de această „lege a economiei divine”, așa cum o definește Vagaggini, deschide calea către recunoașterea faptului că „plinătatea fontală a Tatălui implică o taxis (o ordine) în viața Dumnezeului trinitar” (n. 14). O taxis care nu ia nimic din deplina demnitate divină a celor trei persoane, deoarece, așa cum se afirmă apoi în mod clar, „egalitatea, pe de o parte, și diferența și ordinea, pe de altă parte, nu se contrazic” (n. 14); o taxis care se oglindește apoi și în acea taxis care marchează relațiile umane: „ După chipul paternității divine, paternitatea și maternitatea umană implică darul de sine, o deplină egalitate între părinți și copii, între cei care dau și cei care primesc, dar și o diferență și o taxis între ei” (n. 35).

Prin urmare, este necesar să amintim aici o paradigmă teologică care este deosebit de atentă la această problemă fundamentală a teologiei trinitare (coexistența de comuniune și ierarhie), cea a sintaxei, și care este deosebit de fructuoasă în citirea numeroaselor „polarități paradoxale ale credinței”: m-am ocupat de aceasta de ceva timp, preluând lecția lui Vasile de Cezareea care își bazează reflecția tocmai pe formula baptismală (cf. n. 51), întotdeauna în ascultare față de principiul lex orandi-lex credendi.

De altfel, tocmai reflecției acestui Părinte din Capadocia i se datorează expresiile care au intrat ulterior în Simbolul de la Constantinopol pentru a exprima credința în divinitatea Duhului, care „poate și trebuie să fie adorat împreună cu Tatăl și cu Fiul - confirmând caracterul doxologic al Simbolului” (n. 12; cf. nn. 60-61).

Recuperând, așadar, intenția enunțată la început, aceea de a transmite cititorului o „invitație la lectura” acestui valoros document, trebuie reiterat faptul că el poate fi definit, pe bună dreptate, ca o adevărată „mină”, care merită să fie citită cu atenție, meditată și studiată pentru a înțelege numeroasele „vene aurifere” pe care le cuprinde.

Jean Paul Lieggi 
Facoltà Teologica Pugliese (Facultatea de Teologie a Regiunii Apulia)