BISERICĂ

Consideraţii omiletice la Duminica a XIII-a de peste an (A): Primatul iubirii lui Cristos

Isus revendică o prioritate absolută. Nimic nu trebuie pus înaintea iubirii sale, nici chiar afectele cele mai scumpe şi fireşti, cum sunt cele familiale. El este singurul Învăţător şi trebuie iubit mai mult decât oricare persoană şi decât orice lucru. Chiar legăturile de rudenie trebuie să treacă pe planul al doilea, şi asta este valabil pentru toţi aceia care vor să fie discipoli ai săi. Nu există alt mod de a-l urma pe Isus, decât a se dărui cu totul lui.

(Vatican News – 28 iunie 2020) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. În duminicile de peste an Biserica recomandă preoţilor ca la începutul sfintei Liturghii să binecuvânteze apa cu care sunt stropiţi credincioşii în amintirea tainei Botezului. Acest act liturgic este îndrăgit de credincioşi, pentru că le apare simplu şi pe înţelesul tuturor. Dumnezeu a creat apa ca să fie izvor de viaţă şi de curăţire, şi a orânduit ca prin ea să fie purificate şi sufletele pentru a primi darul vieţii veşnice. În ziua închinată Domnului ne rugăm ca el să reînnoiască în noi izvorul harului său prin care să rămânem credincioşi Duhului Sfânt. Să conştientizăm bine ceea ce facem. Celebrând cu inimi curate sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, devenim părtaşi la misterul pascal al morţii şi învierii Domnului. În Sfânta Împărtăşanie se desăvârşeşte în noi viaţa nouă pe care am primit-o deja în taina Botezului. Ea a fost sădită în sufletele noastre ca o sămânţă menită să se dezvolte. Acest fapt mistic ne este ilustrat astăzi de apostolul Paul: „Toţi care am fost botezaţi în Cristos Isus, am fost botezaţi în moartea lui. Aşadar, am fost înmormântaţi împreună cu el prin Botez în moartea lui pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă. Dar dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu el, ştiind că Cristos cel înviat din morţi nu mai moare, moartea nu mai are nicio putere asupra lui. Când a murit, el a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna, dar acum este viu; el trăieşte pentru Dumnezeu”. Şi apostolul îndeamnă: „Tot aşa şi voi, consideraţi că sunteţi morţi pentru păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus!” (cf. Rom 6,3-4.8-11: lectura a doua).

1. Cum să trăim viaţa nouă în Cristos?

Ce înseamnă a fi „morţi pentru păcat dar vii pentru Dumnezeu?” Ce trebuie să facem, cum să ne comportăm ca să avem viaţa nouă în Cristos? Ne spune Isus în Evanghelia zilei, care este ultima parte a discursului misionar adresat discipolilor şi celor doisprezece apostoli înainte de a-i trimite să ducă vestea cea bună la toată făptura. Evanghelistul Matei grupează o serie de recomandări făcute de Isus probabil în împrejurări diferite dar care redau în mod practic conţinutul şi stilul misiunii. Duminica trecută, Isus le spunea în mod insistent discipolilor: „Nu vă temeţi de oameni! Temeţi-vă mai degrabă de cel care poate să piardă şi trupul şi sufletul în Gheenă!” Astăzi Isus apare exigent cu ei. Unele din cerinţele misiunii sunt de-a dreptul radicale: "Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; şi cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine. Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează nu este vrednic de mine. Cine ţine la viaţă o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine o va regăsi. Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe acela care m-a trimis. Cine primeşte un profet pentru că este profet va primi răsplata profetului, iar cine primeşte un drept pentru că este drept va primi răsplata celui drept. Cine va da de băut fie şi numai un pahar cu apă rece unuia dintre aceştia mici pentru că este discipol, adevăr vă spun, nu-şi va pierde răsplata" (Mt 10,37-42: Evanghelia zilei).

2. Iubirea lui Cristos înainte de toate

Isus revendică o prioritate absolută, înainte de toţi şi de toate. Nimic nu trebuie pus înaintea iubirii sale, nici chiar afectele cele mai scumpe şi fireşti, cum sunt cele familiale. El este singurul Învăţător şi trebuie iubit mai mult decât oricare persoană şi decât orice lucru. Chiar legăturile de rudenie trebuie să treacă pe planul al doilea, şi asta este valabil pentru toţi aceia care vor să fie discipoli ai săi. Nu există alt mod de a-l urma pe Isus, decât a se dărui total lui. "Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; şi cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine”. Desigur, Isus nu vrea să insinueze gândul că discipolii nu trebuie să-i iubească pe proprii părinţi sau pe proprii copii. În această privinţă există o poruncă precisă în legea sfântă a lui Dumnezeu (cf. Ex 20,12; Dt 5,16). Nici nu cere o iubire totalitară pentru persoana sa, dar subliniază iubirea ce trebuie acordată lui Dumnezeu şi care cere să împlinim în toate voinţa sa. Isus se bucură când fiecare dintre noi trăieşte istoria sa de iubire şi ştie să păstreze şi să reînnoiască iubirea faţă de soţ/soţie, mamă/tată, fiu/fiică. Isus cere simplu ca discipolul să nu prefere pe nimeni şi nimic înainte de el şi de voinţa sa sfântă. De fapt, a-l urma pe Isus poate trezi opoziţie din partea acelora pe care discipolul îi iubeşte. Urmarea lui Cristos poate crea sciziuni, diferenţe de judecată, atitudini diferite cu privire la Isus însuşi. În aceste situaţii discipolul va trebui să aibă forţa şi curajul de a face o alegere clară şi să acorde întâietate iubirii lui Isus. Dacă părinţii, sau oricare dintre rudele de sânge sau persoanele de care suntem legaţi printr-o iubire umană, devin o piedică în urmarea lui Cristos, atunci trebuie ca iubire faţă de Cristos să aibă precedenţa în raport cu oricare altă iubire. Iubirea pentru Cristos confirmă iubirile noastre, dacă acestea sunt transparente, sub semnul adevăratei carităţi şi trăite în dreptate. Ea nu este totalitară dar cere să fie pusă pe primul loc, cum se citeşte în Regula Sfântului Benedict: „Nihil amori Christi praeponere: A nu pune nimic înainte de iubirea lui Cristos” (4,21). Aceasta caracterizează urmarea lui Cristos, care nu se termină într-o primire a doctrinei Învăţătorului nici în observarea învăţămintelor sale. Urmarea lui Cristos înseamnă iubire, iubire faţă de el.

3. Purtarea crucii în urmarea lui Cristos

Această renunţare, în urma unui proces de evaluare şi discernământ are un singur nume: luarea şi îmbrăţişarea propriei cruci. Continuă Isus: „Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează nu este vrednic de mine. Cine ţine la viaţă o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine o va regăsi”. O expresie similară era prezentă şi în mediul iudaic necreştin. Se vorbea de „purtarea pe umeri a parului de supliciu” . Ea îşi are originea în „lemnele jertfei arderii de tot” (Gen 22,6) pe care patriarhul Abraham le-a pus pe umerii fiului său Isaac. În mod cert, după evenimentele pascale comunitatea creştină a interpretat referinţa la cruce într-o forma mult mai incisivă. Crucea este instrumentul de execuţie a propriului om vechi, a condiţiei de făptură supusă păcatului şi influenţei diavolului. Un discipol al apostolului Paul va actualiza aceste cuvinte ale lui Isus, folosind o expresie la fel de exigentă: „daţi morţii mădularele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia, care este idolatrie” (Col 3,5). Este vorba de a se lepăda de sine, de a înceta de a se cunoaşte doar pe sine, pentru a-l cunoaşte pe Isus Cristos şi numai în el şi pe noi înşine. Participarea la misterul morţii lui Cristos, pierzând viaţa pentru a face voinţa lui Dumnezeu în iubire faţă de fraţii şi surorile în umanitate, este indispensabilă pentru un discipol adevărat al lui Isus.

4. Primirea discipolilor şi răsplata celor care îi primesc

Discipolilor în misiune Isus le anunţă de dinainte că vor putea conta pe primirea din partea oamenilor care vor vedea în ei profeţi, drepţi şi mici. Aceştia vor avea o răsplată datorită discernământului şi capacităţii lor de primire. Cu siguranţă în ziua judecăţii, dar deja acum şi aici pe pământ încep să primească însutit (Mt 10,30). „Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe acela care m-a trimis. Cine primeşte un profet pentru că este profet va primi răsplata profetului, iar cine primeşte un drept pentru că este drept va primi răsplata celui drept. Cine va da de băut fie şi numai un pahar cu apă rece unuia dintre aceştia mici pentru că este discipol, adevăr vă spun, nu-şi va pierde răsplata".

5. Nu uitaţi ospitalitatea

În Biblie şi la popoarele din antichitate ospitalitatea era sfântă. Primirea călătorilor era una dintre îndatoririle cele mai recomandate. În prima lectură liturgică (cf. 2Rg 4,8-11.14-16a) se vorbeşte tocmai despre primirea de care s-a bucurat profetul Eliseu, când trecea printr-o localitate numită Şunem. Acolo era o femeie de vază care nu avea copii iar soţul ei era bătrân. Femeia a insistat ca profetul să mănânce în casa ei. Ulterior, ori de câte ori trecea, profetul se ducea să mănânce la ea. Atunci femeia i-a zis soţului ei: „Iată, ştiu că omul acesta care trece totdeauna pe la noi este un om sfânt al lui Dumnezeu! Să facem o cameră mică sus, pe terasă, şi să punem acolo pentru el un pat, o masă, un scaun şi un sfeşnic ca să stea acolo când va veni la noi!”. Remarcăm că femeia nu cere nimic la schimb, nici nu profită de influenţa pe care profetul o avea la regele acelui ţinut ca să obţină vreun favor. Când profetul întreabă ce ar putea face pentru ea ca răsplată, femeia răspunde cu simplitate: „Eu trăiesc liniştită cu poporul meu” (v.13). Atunci, profetul îi anunţă binecuvântarea lui Dumnezeu: „La anul, pe vremea aceasta, vei ţine în braţe un fiu”.

6. Ospitalitatea atrage binecuvântarea lui Dumnezeu

Se vede din acest episod că ospitalitatea este plăcută Domnului şi atrage binecuvântare peste cei care o practică. Este un gest de ospitalitate generoasă, dezinteresată, fără interese tăinuite. Şi astăzi la popoarele mai sărace oaspetele este primit cu bucurie şi respect. În societatea înstărită, pretenţioasă şi sofisticată lucrurile stau altfel. Fără îndoială, unele forme de ospitalitate nu mai sunt necesare sau imposibil de practicat. Totuşi, dacă modalităţile de primire se pot schimba, spiritul de ospitalitate nu se schimbă. Când o comunitate trăieşte în spirit creştinesc, atunci ea devine creativă şi inventează noi forme de a-şi manifesta ospitalitatea. Avem între noi atâţia bătrâni, bolnavi, nevoiaşi, persoane singure, poate străini, imigraţi. Primindu-i pe aceştia, îl primim pe e Dumnezeu. Îndeamnă autorul Scrisorii către Evrei: „Dragostea faţă de fraţi să rămână statornică. Nu uitaţi ospitalitatea, căci datorită ei unii, fără a-şi da seama, i-au primit pe îngeri” (Evr 13,1-2).

7. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, tu ne-ai înfiat prin harul tău şi ne-ai făcut fii ai luminii: nu îngădui să fim învăluiţi de întunericul greşelii, ci păstrează-ne pururi în strălucirea adevărului.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 27 iunie 2020)