Ewa Kusz: Vocea victimelor care au suferit abuzuri
Cetatea Vaticanului – A. Mărtinaș
Vatican News – 16 septembrie 2021. Ewa Kusz scrie: „Ce spun și ce așteptări au de la Biserică, de la ‚persoanele din cadrul Bisericii’ cei care au fost răniți în Biserică?
Este dificil să se dea un răspuns univoc, deoarece fiecare victimă a abuzului este diferită, are o istorie de viață diferită, atât înainte cât și după trauma suferită. Unele vorbesc imediat, altele după câțiva ani sau după mulți ani. Unele au întâlnit de-a lungul propriului parcurs persoane care le-au ajutat, altele au rămas complet singure cu suferința lor.
Cei care au îndurat astfel de răni vorbesc: unii revendică cu glas tare dreptul de a vorbi, de a fi ascultați; alții vorbesc rușinați, în liniștea unui cabinet de psihoterapie sau se destăinuiesc doar celor dragi. Unii strigă, alții vorbesc tăcând, cu tăcerea lor.
Textul pe care îl propun este o încercare de a aduna vocile persoanelor pe care le-am însoțit și pe care le-am întrebat care sunt așteptările lor de la Biserică.
În primul rând: să se recunoască că există
Prima nevoie a unei persoane rănite este, pur și simplu, să fie recunoscută și acceptată așa cum este, recunoscându-i-se dreptul de a exista cu toată suferința, durerea și rănile suferite.
Unii preoți, în calitate de reprezentant ai Bisericii, prezentându-se ca ‚reprezentanți ai lui Dumnezeu’ au văzut în propriile victime obiecte de folosit și abuzat, distrugându-le astfel demnitatea de ființe umane. În plus, mai mult decât o dată, motivând propriile acțiuni prin considerații religioase, sau afirmând că aceea era voința lui Dumnezeu.
Violența pe care au cauzat-o în acest fel, nu doar fizică dar și psihologică, a lovit temelia existenței persoanei, distrugându-i demnitatea de ‚fiu al lui Dumnezeu’, distrugând experiența de Dumnezeu-Iubire în cei care au fost abuzați, distrugând în ei experiența de Biserică ca o comunitate, pentru că violența se materializa tocmai în cadrul comunității, fără ca nimeni să o împiedice sau să reacționeze împotriva acesteia. Așadar, victimele se așteaptă ca Biserica, în cadrul căreia a fost comis abuzul, să recunoască abuzul nu ca un păcat comis de un păcătos care trebuie să fie iertat, ci ca un act penal ale căror victime sunt persoanele care au suferit aceste răni.
Victimele abuzurilor se așteaptă în primul rând SĂ FIE ASCULTATE, în suferința, furia și neputința lor. Uneori, rușinându-se și-au pus continuu întrebarea dac nu cumva au fost ele de vină. Alteori, au adresat acuzații în mod agresiv.
Dacă se decid să vină, se așteaptă să fie ascultate cu atenție și solicitudine, ca PERSOANE care vorbesc despre o rană cauzată nu doar lor, ci întregii comunități a Bisericii. Nu vor să fie tratate ca o pacoste care deranjează ‚sfânta pace’, ca intruși sau chiar ca persoane care acționează împotriva Bisericii.
Persoanele rănite se așteaptă nu doar să fie primite ‚în mod corect’, după toate regulile formale, dat fiind că – atunci când vin – vin în Biserică în calitate de Comunitate și nu într-o instituție ecleziastică care funcționează bine. Victimele vor să aibă dreptul de a-și exprima, așa cum pot, durerea și suferința ținute uneori ascunse timp de ani. Nor vor instrucțiuni, vor să fie acceptate.
Victimele așteaptă dreptate: vor să fie spus în mod clar cine a comis abuzul și cine a fost abuzat. Și vor ca acest lucru să fie ascultat și de cei care-l apără pe preotul acuzat, pe abuzatorul lor, nu de puține ori acestea dând vina pe victime, pentru că nimeni nu le-a spus adevărul, pentru că s-a ales tăcerea, uneori din cauza sentimentului de neputință, alteori dintr-o înțelegere greșită a dorinței de ‚a apăra’ Biserica, ca și cum adevărul cu privire la un act de o asemenea gravitate și la daunele cauzate ar mina ‚credința celor mici’.
Cei răniți se așteaptă la o justă pedeapsă pentru abuzatorii lor, astfel încât pedeapsa să devină pentru ei o oportunitate de schimbare și de convertire. Victimele vor să fie SUBIECTE ale parcursului canonic în cadrul căruia să fie judecați autorii abuzurilor. Azi este preotul acuzat cel care are mai multe drepturi, acestea fiind în schimb refuzate victimei, ceea ce face din victimă o persoană fără importanță, tratată ca și cum situația nu ar privi-o.
Cine a fost rănit în cadrul Bisericii vrea să aibă dreptul de a alege dacă să rămână în Biserică sau să plece. Vrea să aleagă singur propria cale de urmat. Nu are nevoie să fie instruit cu privire la cum ar trebui să fie relația sa cu Dumnezeu: acest lucru l-a făcut cel care a abuzat de persoana sa. Victima se așteaptă ca alegerile sale să fie respectate.
A experimenta acceptarea, înțelegerea, respectul, a auzi în mod clar chemarea pe nume a autorului abuzului și a victimei sale ajută la vindecare, îndeosebi când acest lucru este făcut de superiorul bisericesc.
În al doilea rând: respectarea timpului de ‘vindecare’
Cei răniți vor să se vindece. Pentru aceasta, au nevoie de timp și de ajutor. Nu vor să li se spună sau să li se impună persoana care trebuie să-i ajute. Vor să aleagă singuri. Dacă vor avea nevoie de bani pentru a plăti terapeutul sau avocatul… vor să aibă dreptul de a fi ajutate în acest fel.
Cei care rămân în Biserică, se întreabă dacă vor găsi preoți pregătiți să-i însoțească în parcursul spre o vindecare spirituală și dacă persoanele pe care le vor întâlni nu le vor face încă rău. Poate, nu abuzându-le sexual, dar impunându-le propria spiritualitate, propriul mod de trăire a sentimentelor religioase, trimițându-le la un exorcist sau obligându-le să ierte. Nu vor un alt preot care să le impună anumite lucruri, pentru că au avut această experiență din partea celor care i-au abuzat și care, prin tot ceea ce făceau și spuneau, ai implantat în ei o imagine greșită despre Dumnezeu, despre spiritualitate, religie și Biserică. Au nevoie de timp pentru vindecarea rănilor.
Victimele au nevoie de o altă persoană care să-i ajute să trăiască relații care nu fac rău. Preotul care a abuzat de ele, a exploatat încrederea, vulnerabilitatea lor, deschiderea față de celălalt. Acum, acest „altul” îl tratează cu neîncredere. Biserica a fost locul răului care le-a fost cauzat, de aceea, victimele se întreabă acum dacă Biserica le va putea oferi un spațiu pentru vindecare. Dacă există un loc în Biserică pentru ele. Și sunt deosebit de sensibile față de un comportament nesincer, lipsit de încredere sau față de incertitudinea cu privire la cum trebuie să se comporte cu ele, la cum să le trateze, ce loc le pot atribui în Biserică pentru a evita să devină „scandal” pentru ceilalți. Vor o Biserică care să fie Mamă, nu doar învățătoare. Vor o Biserică în care să aibă dreptul să existe și să se vindece după propriul ritm.
Cei răniți se așteaptă ca și comunitatea căreia i-a fost păstor cel care a abuzat de ele să fie ajutată, și aceasta fiind „o victimă” rănită de actul nelegiuit comis de acel preot.
Victimele rănite în Biserică, nu vor ca în procesul de vindecare să trebuiască să istorisească încă o dată răul suferit pentru ‚a da mărturie’, pentru că aceasta este pentru ei asemenea întoarcerii ‚în iad’. Vine un momentul, adesea după mulți ani, în care simt nevoia să se ‚descarce’ și să istorisească totul, însă vin și momente în care nu se mai vrea revenirea la acele situații, tocmai în vederea vindecării. Nu pentru a uita, pentru că este imposibil de uitat, ci pentru a merge mai departe, și a nu rămâne imobili.
În al treilea rând: a trage învățăminte din experiențele lor
Persoanele care au făcut deja un drum lung pe calea vindecării și sunt în măsură să privească propria existență de la o anumită distanță, sunt în măsură să individualizeze greșelile și slăbiciunile care fac ca unii preoți să abuzeze și în prezent de minori și de persoane vulnerabile.
Aceste persoane sunt în măsură să indice lacunele în formarea sacerdotală, în relația dintre preoți, care-i face pe acei preoți să caute parteneri în rândul minorilor. Aceste persoane sunt în măsură să ne spună ce anume, în cultura Bisericii și în dimensiunea sa structurală, favorizează abuzul împotriva altor persoane. Ne pot sugera cele mai bune modalități pentru a ajuta victimele și a individualiza erorile pe care Biserica continuă să le facă în privința ajutării victimelor. În fine, ne pot spune cum să contribuim cu toții la construirea unei Biserici mai ‚umane’, nu doar instituționale. Pot propune cum să li se vorbească celor răniți, în Biserică, despre Dumnezeu care a fost martor al traumei trăită de ei. Ceea ce știu, este rodul experienței lor; experiența răului suferit dar și a unui lung parcurs de vindecare. Pot, așadar, să ne istorisească calea care conduce la vindecare, pentru că au parcurs-o deja, și acum știu tot ceea ce mai înainte ignorau.
Ca Biserică, vom voi să le dăm ascultare?
Am încercat să prezint ceea ce mi-a fost încredințat cu privire la așteptările persoanelor care au fost rănite în Biserică și care traversează acum diferite etape ale ‚vindecării’. Fiecare dintre ele mi-a indicat mai mul decât un aspect pe care-l considera important. Probabil, vorbind cu alții, lista s-ar putea lungi. Însoțind de ani de zile victime – fie ale unor preoți, fie ale altor persoane – am ajuns la convingerea că – pentru ca vocea să le fie ‚efectiv’ ascultată – este necesară o profundă transformare a Bisericii care, nu de puține ori, asumă azi forma unei instituții religioase funcționale. În orice caz, într-o Biserică trăită doar ca ‚instituție’, probabil va fi posibilă acceptarea în mod corect a semnalărilor de abuzuri sexuale, și vor exista bune coduri de conduită în privința minorilor, însă nu va fi posibil să se răspundă pe deplin strigătului victimelor și nu va exista nici o reală preocupare astfel încât nimănui să nu i se mai facă rău în nici un mod, nu doar de către unii membri ai clerului. Renunțând la o anumită cultură de ‚putere’, cultură a unei gestiuni corecte din punct de vedere formal, trebuie să facem să fie vizibilă imaginea lui Dumnezeu care este Iubire, care este bun, și imaginea unei Biserici care primește și îmbrățișează. Ar fi oportun să ne întrebăm dacă vocea celor care au fost răniți, abandonați, etc, nu este o voce profetică care ne poate ajuta să ne convertim.
Biografie: Doama Ewa Kusz, specializată în psihoterapie, lucrează ca psihoterapeut în cadrul unui cabinet de psihologie. Este membru al Asociației Psihiatrilor din Polonia și a fost președinta secției din Katowice a Asociației Psihiatrilor Catolici. A participat, în calitate de auditor, la cea de-a XII-cea și a XIII-cea Sesiune Plenară a Sinodului Episcopilor din Roma. În 2012, a participat la Simpozionul organizat în Vatican, cu titlul: “Spre vindecare și reînnoire”, dedicat temei abuzurilor sexuale asupra minorilor, la care au participat reprezentanți ai Conferințelor Episcopale din întreaga lume. A fost unul din fondatorii Centrului pentru Protejarea Copilăriei din cadrul Academiei Ignațiene din Cracovia, centru pe care îl conduce, din 2014, în calitate de vice-director responsabil al programelor de studiu. A fost membră a comitetului care a organizat, în Polonia, prima conferință internațională dedicată temei abuzurilor sexuale asupra minorilor în Biserica Catolică (2014).