Consideraţii omiletice la Duminica a II-a din Advent (A): Pregătiţi calea Domnului

(Vatican News - 4 decembrie 2022) E Ziua Domnului. În prima duminică a timpului de pregătire la sărbătoarea Crăciunului am fost invitaţi să ne trezim din somn şi să umblăm în lumina Domnului. Am fost stimulaţi să aşteptăm cu dor venirea lui Cristos, pentru ca atunci când va bate la uşa noastră, să ne găsească veghind în rugăciune şi lăudându-l cu bucurie. Astăzi, Liturghia celei de-a doua duminici de Advent invită la convertirea inimii prin fapte concrete, clarificându-ne lăuntric şi punându-l pe Cristos în centrul vieţii noastre. Domnul care a venit, vine şi va veni pentru mântuirea noastră. Scripturile sacre luminează drumul pentru a merge în întâmpinarea Lui. Căci „tot ce a fost scris de mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin statornicia şi mângâierea Scripturilor, să avem speranţă” (cf. Rom 15,4-9: lectura a doua). Care este această învăţătură de mângâiere şi speranţă? Ce spun Scripturile despre Mesia, unsul lui Dumnezeu?

1. Marile promisiuni divine: mântuirea şi pacea

Să ascultăm Scripturile sacre. Ele sunt cuvântul Domnului. La începutul Liturghiei duminicale profetul Isaia se adresează şi comunităţii noastre de credinţă şi speranţă: „Popor al Sionului, iată, Domnul va veni să mântuiască neamurile; el va face auzit glasul măririi sale, spre bucuria inimii voastre (cf. Is 30,19.30: Ant. la intrare). Căci „în ziua aceea, va ieşi o mlădiţă din trunchiul lui Iese şi un vlăstar se va ridica din rădăcinile lui”. Din trunchiul lui Iese ce părea uscat, adică dinastia regelui David aproape stinsă, răsare o mlădiţă. Dar acest vlăstar ridicat din rădăcinile trunchiului este primenit de vânt (duh si vânt în ebraică sunt redate prin acelaşi cuvânt), căci „se va odihni peste el Duhul Domnului: duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul ştiinţei şi al fricii de Domnul. Îşi va găsi bucuria în teama de Domnul; nu va judeca după aparenţa ochilor şi nu va lua hotărâri după cele auzite cu urechea. Îi va judeca pe cei săraci cu dreptate şi va lua hotărâri cu nepărtinire pentru cei nevoiaşi ai ţării….În ziua aceea, rădăcina lui Iese va fi ca un steag pentru popoare; pe el îl vor căuta neamurile şi locuinţa lui va fi glorioasă” (cf. Is 11,1-10: prima lectură). Când va fi revărsat asupra noastră Duhul din înalt, pustiul va deveni grădină iar „lucrarea judecăţii va fi pacea şi rodul dreptăţii pentru totdeauna vor fi liniştea şi siguranţa” (Is 32,17). Şi mai departe: „În zilele lui va înflori dreptatea şi multă pace… El îl va elibera pe săracul care strigă şi pe sărmanul care nu are ajutor. Va avea milă de cel sărac şi de cel sărman şi va mântui sufletele sărmanilor. În el vor fi binecuvântate toate neamurile pământului şi toate neamurile îl vor preamări” (cf. Ps 71/72,1-2.7-8.12-13.17: psalmul responsorial).

2. Dar unde sunt semnele venirii Domnului?

Aceste promisiuni făcute de Dumnezeu prin profeţii de demult aveau să se realizeze odată cu venirea lui Mesia. Ei bine, Cristos (Mesia) a venit în urmă cu peste două mii de ani. Privind realitatea zilelor noastre, ne putem întreba: în ce măsură şi câte din aceste promisiuni s-au realizat? Unde sunt semnele venirii Domnului? Unde este pacea, unde este armonia făgăduită? Dumnezeu vine, dar noi putem împiedica venirea lui. Căci toţi constatăm că „acolo unde este gelozie şi rivalitate, acolo se află dezordine şi tot felul de fapte rele”; toţi înţelegem că e nevoie de o redresare continuă, deoarece „rodul dreptăţii este semănat în pace pentru cei care fac pace” (cf. Iac 3,16.18). Cu toate acestea, promisiunile lui Dumnezeu făcute prin profeţi nu sunt un vis, nu sunt o utopie. Există deja o lume de pace pentru cei care vor să o primească. Dumnezeu este credincios făgăduinţelor sale. Dacă el ne deschide ochii, vom putea să vedem cât de multe a făcut pentru noi şi vom şti să aşteptăm cu încredere şi ceea ce va realiza în viitor. Dacă vom avea inimă curată şi ochi deschişi, acei ochi de săraci şi smeriţi, vom fi în stare să-l vedem pe Domnul care trasează o cale dreaptă chiar în prefacerile lumii în care trăim. Vom înţelege că „Dumnezeu îndreaptă toate spre binele celor care îl iubesc” (Rom 8,28).

3. Destinul păcii se decide în inima omului

Cristos a pus premisele şi începutul împărăţiei lui Dumnezeu ca o sămânţă ce se dezvoltă continuu. Pacea deplină, internă şi externă, urmează legile creşterii. Ea va fi instaurată la sfârşitul timpurilor, când vor fi inaugurate „ceruri noi şi un pământ nou în care va locui dreptatea” (2Pt 3,13). Până atunci destinul păcii se decide în inima omului, a tuturor oamenilor. Este îndeajuns să ne întrebăm: „De unde vin războaiele, de unde conflictele dintre voi? Oare nu tocmai din poftele voastre care se luptă în membrele voastre?” (Iac 4,1). Evanghelia duminicală (cf. Mt 3,1-12) propune reţeta păcii adevărate. Ea stă în răspunsul la chemarea lansată de Ioan Botezătorul la râul Iordan şi preluată de Isus în predica sa: „Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor!... Faceţi deci rod vrednic de convertire!” (vv. 2 şi 8). „Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui; şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (Lc 3,4c.6: versetul la Evanghelie; cf. Mt 3,3). Să nu ne astupăm urechile înaintea acestui apel lansat de Ioan Botezătorul, crainicul imediat al venirii lui Mesia!

4. Glasul celui care strigă în pustiu

Lumina strălucitoare a Cuvântului este precedată de Ioan, lampa care arde şi luminează; Cuvântul de vocea celui care strigă în pustiu; Mirele de prietenul Mirelui, cel care pregăteşte Domnului un popor ales, purificându-l cu apă în vederea Duhului. „În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul predicând în Pustiul Iudeii”. Cuvântul lui Dumnezeu răsună în pustiu. Potrivit mentalităţii vremii, pustiul era locul în care avea să înceapă revelarea din urmă a lui Dumnezeu. Ascultând astăzi afirmaţia că Ioan „predica în pustiu”, ne întrebăm spontan: „Pentru ce Ioan s-a dus să predice în pustiu, unde nu era nimeni?” Totuşi, acel cuvânt care răsună acolo unde nu este nimeni, adună ascultători. Ioan nu vorbeşte pentru că este lume care ascultă, dar strigă în pustiu, pentru ca ascultătorii să se adune. Aceasta este puterea Cuvântului: convoacă, cheamă în pustiu. Şi tocmai în pustiu trebuie să ne pregătim să-l primim pe Domnul care vine. Dumnezeu se face auzit acolo unde este tăcere. Pentru a asculta Cuvântul său trebuie să părăsim o anumită lume în care trăim. Oare nu se întâmplă acest lucru ori de câte ori ne adunăm să celebrăm Cuvântul?

5. Ce spune Ioan Botezătorul?

El zicea: "Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” Fraza este explicată de context: „Se converteşte acela care pregăteşte calea Domnului, adică acela care abandonează vechiul mod de a trăi pentru a se îndrepta către Domnul care nu este departe. Împărăţia cerurilor s-a apropiat. Domnul vine. Cel care vine face vizibilă apropierea împărăţiei anunţate de Ioan. Acesta se defineşte pe sine: „Glasul care strigă”. Aflăm şi cum arăta acest Ioan. Arată ca un nomad: „avea o haină din păr de cămilă şi centură de piele în jurul coapselor sale, iar hrana lui erau lăcustele şi mierea sălbatică”. Aceste date spun cine este Ioan: „Este acel Ilie care trebuie să vină… ca să restabilească toate (cf. Mt 11,14; 17,11). Prin predica sa vrea să pună poporul în situaţia de a primi „împărăţia” care s-a apropiat. Mulţimile aleargă la el: „Şi veneau la el din Ierusalim, din toată Iudeea şi din toate împrejurimile Iordanului şi erau botezaţi de el în râul Iordan mărturisindu-şi păcatele”. Glasul care strigă în pustiu s-a făcut auzit până departe şi îi cheamă într-adevăr pe toţi. Când ajung la Ioan, îl ascultă şi apoi săvârşesc două acţiuni: se declară păcătoşi şi se lasă botezaţi. Vestirea împărăţiei face ca ascultătorii să-şi revizuiască viaţa, face să se nască îi ei dorinţa fierbinte de a se purifica de păcat. Cuvântul atinge inima, apa atinge trupul. Toată fiinţa omului este implicată într-un proces de reînnoire. Ideea de botez este de obicei unită cu cea a unei renaşteri, dar aici e clar că nu botezul dat de Ioan produce această renaştere. Botezul practicat de Ioan vrea doar să dispună oamenii la convertire (cf. Mt 10,11). Adevărata purificare o poate da numai Domnul care vine.

6. Ieşirea din ambiguitate: o decizie clară

Ioan, asemenea profetului Ilie, face ca glasul său să răsune ca un tunet. Crainicul imediat al lui Cristos deosebeşte înaintea lui două categorii de persoane care nu îi sunt simpatice. Sunt fariseii care ţin mult să apară drepţi înaintea altora, dar în realitate sunt – cum va spune Isus – morminte văruite. A doua categorie este cea a saduceilor care sunt simbolul puterii, gata mereu la orice compromis. Din aceste informaţii pe care le cunoaştem din alte surse, putem înţelege atitudinea lui Ioan faţă de ei. Văzând că mulţi dintre farisei şi saducei veneau la botezul lui, Ioan le spunea: "Pui de vipere! Cine v-a învăţat să fugiţi de mânia care vine? Faceţi deci rod vrednic de convertire! Să nu credeţi că puteţi spune: «Îl avem ca tată pe Abraham», pentru că vă spun că Dumnezeu poate să-i ridice lui Abraham fii din pietrele acestea! Securea este deja la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc. Ioan caută să-i facă să înţeleagă că nu mai este timpul ambiguităţii: trebuie să se decidă şi să adopte o poziţie clară. Acum cuvântul lui Dumnezeu vrea să clarifice, să stabilească adevărul în adâncul inimii. Vrea să-i ajute pe ascultători să discearnă dacă îndeplinesc condiţiile cuvenite pentru accesul la botez, pentru a scăpa de mânia şi pedeapsa iminentă. Trebuie să dea semne concrete de convertire şi să nu se încreadă într-o falsă siguranţă. Privilegiile de rasă nu mai servesc. Să nu credeţi că puteţi spune: «Îl avem ca tată pe Abraham», pentru că vă spun că Dumnezeu poate să-i ridice lui Abraham fii din pietrele acestea! Securea este deja la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc. În faţa Împărăţiei care pătrunde cu putere în istorie, înaintea Domnului care vine şi despre care Ioan spune: „Eu vă botez cu apă, spre convertire, însă cel care vine după mine este mai puternic decât mine; eu nu sunt în stare să-i duc încălţămintea. El vă va boteza în Duh Sfânt şi cu foc. Lopata de vânturat este în mână lui şi va curăţa aria sa: va aduna grâul în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se va stinge". Aşadar, toţi trebuie să-şi schimbe viaţa, să se convertească, să se pregătească pentru a-l primi pe acela care poate dărui Duhul, dar care are în mână lopata de vânturat, gata de judecată, ca să arunce deşeurile în focul ce nu se stinge.

7. Convertirea şi timpul răbdării lui Dumnezeu

Ca ascultători ai Cuvântului înţelegem că termenul „convertire” ne priveşte îndeaproape şi în adânc. Nu mai putem fi ca înainte. Trebuie să schimbăm mentalitatea şi să conformăm propria noastră viaţa cu vestirea împărăţiei pentru a deveni adevăraţi fii ai lui Abraham. Împărăţia care se apropie este în mod esenţial începutul judecăţii care se face acum. Vestirea ei, pătrunzând în noi, stabileşte lucrurile în adevăr, arătându-ne cine suntem înaintea lui Dumnezeu. Potrivit predicii lui Ioan este clar că împărăţia cerurilor sau împărăţia lui Dumnezeu pătrunde definitiv în timp, dar pare de asemenea că totul trebuie să se realizeze aici şi acum. Asta este valabil pentru orice persoană care ascultă Cuvântul, dar nu înseamnă că Împărăţia îşi află acum realizarea definitivă. Ascultându-l pe Isus vom înţelege că istoria omenirii este acel spaţiu de timp în care Dumnezeu oferă cu răbdare fiecărei persoane posibilitatea să asculte cuvântul său, să reflecteze şi să se decidă în favoarea sau împotriva acestui cuvânt. A-l primi înseamnă a se salva; a-l respinge înseamnă a se condamna. Fiecare să se judece pe sine.

8. Semne ale convertirii

Chemarea la convertire ajunge din pustiul Iudeii până la noi: „Convertiţi-vă!”. Schimbaţi modul de a gândi şi de a acţiona. „Îndreptaţi cărările”. Cărările sunt modul nostru de a gândi, de a ne comporta, de a trăi. Suntem invitaţi la o schimbare continuă, făcând ca viaţa noastră să fie mai puţin „viaţă de fii ai lumii” şi mai mult „viaţă de fii ai lui Dumnezeu”. Viaţa propusă de Isus se traduce în valori recunoscute: prietenie, generozitate, simplitate, libertate, dreptate, bucurie, loialitate, coerenţă. Să facem bine nu doar pentru plata vremelnică, ci pentru că suntem fraţi, şi făcând bine unii altora ajungem la o pace profundă. Să nu rămânem şovăielnici şi nehotărâţi, dar să facem un pas concret. În perioada Adventului fiecare creştin foloseşte ocaziile de a reînnoi promisiunile de la Botez şi de a celebra sacramentul pocăinţei „mărturisindu-şi păcatele”. Acesta reprezintă momentul culminant al convertirii. Puterea lui Cristos peste care se odihneşte Duhul Domnului, distruge păcatul, ne dă iertarea lui Dumnezeu, face durabilă convertirea noastră. Bineînţeles, schimbarea este în mai bine şi priveşte drumul vieţii, gândurile, cuvintele, faptele, relaţiile cu alţii, rude, prieteni, cunoscuţi, în familie, la locul de muncă, în societate. Nu este de-ajuns a se numi creştini. Nu ajunge să figurezi în registrul parohial, să arăţi un certificat de Botez valabil, să porţi o cruce sau o medalie la gât. Adventul este timp de har în sensul că bunăvoinţa şi milostivirea lui Dumnezeu sunt mai intense şi mai la îndemâna noastră tocmai prin actualizarea primei veniri a lui Cristos. Când Domnul se apropie de noi şi devine centrul nostru vital, divinul intră în noi, atinge însăşi rădăcina misterioasă a vieţii şi face să devenim şi să rămânem pomi roditori.

9. Primirea reciprocă

Convertirea se manifestă în mod particular în primirea altora după exemplul Domnului. A gândi ca Isus ne face să vedem în toţi o singură mare familie a fiilor lui Dumnezeu, având o atenţie specială pentru cei mici şi săraci. În timpul primelor comunităţi creştine, exista dificultatea de a se primi între ei iudeo-creştini şi creştinii proveniţi din păgânism, dar şi între bogaţi şi săraci. Apostolul Paul aminteşte că mântuirea lui Dumnezeu este pentru toate neamurile, de aceea îi îndeamnă: „primiţi-vă unii pe alţii, după cum şi Cristos v-a primit pe voi, spre gloria lui Dumnezeu! Într-adevăr, Cristos s-a făcut slujitorul celor circumcişi pentru a împlini promisiunile făcute părinţilor şi a dovedi astfel că Dumnezeu este credincios şi pentru ca naţiunile păgâne să-l glorifice pe Dumnezeu pentru îndurarea sa” (cf. Rom 15,7-9: lectura a doua).

10. Rugăciunea Bisericii

Participarea la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie desăvârşeşte în noi convertirea inimii. Cuvântul Domnului şi Jertfa euharistică „pentru iertarea păcatelor” ne susţin în îndreptarea cărărilor vieţii, făcând-o asemenea cu cea a lui Isus. Să ne unim în rugăciunea Bisericii: „Dumnezeule al celor vii, trezeşte în noi dorinţa adevăratei convertiri, pentru ca reînnoiţi de Duhul tău Sfânt să putem realiza în toate relaţiile noastre omeneşti dreptatea, blândeţea şi pacea pe care întruparea Cuvântului tău le-a făcut să răsară pe pământ”. „Dumnezeule atotputernic şi milostiv, dă-ne, te rugăm, harul, ca nici o grijă pământească să nu ne împiedice în drumul nostru spre întâmpinarea Fiului tău, iar cunoaşterea înţelepciunii cereşti să ne facă părtaşi de viaţa lui”.
Să  aveţi în continuare, un „Advent binecuvântat!”
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 2 decembrie 2022)