BISERICĂ

Consideraţii omiletice la Duminica a V-a din Postul Mare (A): Semnul învierii lui Lazăr

O prevestire a Paştelui. Speranţa creştinilor stă în această credinţă: Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui, care locuieşte în voi. El este chezăşia învierii noastre. Celebrând cu credinţă Tainele mântuirii, trecem cu Cristos de la moarte la viaţă până în clipa intrării fericite în sărbătoarea Paştelui veşnic.

(Vatican News - 26 martie 2023) E ziua Domnului. „Judecă-mă, Dumnezeule, şi apără-mi cauza în faţa unui popor lipsit de credinţă; scapă-mă de omul perfid şi trădător, pentru că tu eşti Dumnezeul meu şi locul meu de refugiu” (cf. Ps 42/43,1-2: Ant. la Intrare).

1. Dorul de Dumnezeu la izvoarele Iordanului

Precum cerbul la izvoarele de apă. Liturghia celui de-al cincilea popas duminical pe drumul care duce la sărbătorea Paştelui începe cu invocaţia încrezătoare a unui om însetat de Dumnezeu. Este vorba de un preot sau poate un levit constrâns să trăiască în exil, departe de lăcaşurile sfinte. Rugătorul se gândeşte cu nostalgie la templul din Ierusalim şi îi este sete de prezenţa lui Dumnezeu. Se găseşte la izvoarele Iordanului în nordul Galileii printre neamuri păgâne. După trecutul minunat trăit în casa Domnului, psalmistul simte amărăciunea vieţii printre străini, în mijlocul unui „popor lipsit de credinţă”, viclean şi perfid. Dar orizontul vieţii se luminează. Timpul domiciliului obligatoriu se termină. Însoţit de cele două virtuţi divine personificate de Lumină şi de Adevăr va fi călăuzit la muntele Sionului în „locuinţa” lui Dumnezeu. Se vede deja cu instrumentul muzical în mâini înaintând spre altarul de jertfă şi cântând într-o procesiune de sărbătoare: „Introibo ad altare Dei…Voi merge la altarul lui Dumnezeu, la Dumnezeul bucuriei şi veseliei mele, şi te voi lăuda cu harpa, Dumnezeule, Dumnezeul meu” (v.4). În momentele de zbucium sufletesc creştinul caută răspunsuri asemenea psalmistului biblic: „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce gemi înlăuntrul meu? Aşteaptă-l pe Dumnezeu, căci iarăşi îl voi lăuda pe el, care este mântuirea feţei mele şi Dumnezeul meu!” (v.5). Înainte de ultima reformă liturgică, acest psalm era recitat în şoaptă în limba latină de preotul slujitor într-un dialog cu ministranţii, jos, la treptele altarului ca pregătire la celebrarea sfintei Liturghii. Se continua cu mărturisirea/Confiteor şi gestul sugestiv „mea culpa/din vina mea” marcat de întreita bătaie a pieptului. Abia apoi urca treptele ce duc la altarul Domnului. Avem aici ilustrarea anticipată a întâlnirii noastre cu Dumnezeul vieţii.

2. După semnul apei şi cel al luminii: Semnul vieţii

În Duminica a cincea din Postul Mare, Liturghia propune pericopa evanghelică a învierii lui Lazăr. Evanghelistul. Ioan menţionează doar şapte dintre minunile săvârşite de Isus, pe care le numeşte „semne”, pentru ca cititorii să nu se oprească la aspectul fizic prodigios dar să descopere semnificaţia lor spirituală. Aceste „semne” sunt ca nişte indicatoare ce orientează gândul spre un sens mai profund şi tainic. La fel ca semnul apei din întâlnirea lui Isus cu femeia samariteană la fântâna lui Iacob şi semnul luminii din vindecarea orbului din naştere, semnul vieţii din Evanghelia învierii lui Lazăr din Betania conduce la descoperirea că Isus este „învierea şi viaţa”. Sunt trei cateheze despre taina Botezului şi viaţa creştină care înseamnă moarte pentru păcat şi înviere cu Cristos la viaţa nouă oferită în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul.

3. Moarte şi viaţă

Lecturile biblice propuse la Liturghia acestei duminici sunt străbătute de firul tainic dublu împletit al morţii şi al vieţii. Moartea însăşi apare în istoria lumii şi în cea a omului cu o faţă dublă: una de înger şi alta de monstru; poate însemna pace sau coşmar, peisaj luminos sau praf şi ţărână, început sau sfârşit, chip senin sau înfăţişare obscenă. Cu secole în urmă, episcopul francez Bossuet (1627-1704), predicator renumit în catedrala „Notre-Dame” din Paris, constata cum „muritorii caută să înăbuşe gândul la moarte cu aceeaşi grijă cu care îşi îngroapă morţii”. Afirmaţia este valabilă şi în zilele noastre când o anumită cultură susţine că nu-i „corect politic” să vorbeşti despre moarte. Cu toate acestea, moartea se prezintă implacabil cu râsul sau cu rânjetul dintotdeauna. În faţa morţii este pus şi omul din Biblie, dar întâlnirea este marcată treptat de venirea învingătorului ei, Isus Cristos care a zis: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6). În istoria biblică Dumnezeu se dezvăluie oamenilor într-o lungă pregătire pedagogică.

4. O înviere morală

Astfel, prin profetul Ezechiel (cf. Ez 37,12-14: prima lectură), Dumnezeu promite: „Voi pune duhul meu în voi şi veţi trăi”. Contextul promisiunii este un tablou greu de imaginat. Profetul are viziunea unei mari întinderi de schelete de oameni care dintr-odată se îmbracă în trupuri şi recapătă viaţă. Peste oasele uscate trece Duhul lui Dumnezeu care le însufleţeşte. Un popor imens se ridică în picioare pentru o nouă existenţă. Domnul deschide mormintele şi morţii sunt readuşi la viaţă. Viziunea este mai curând o parabolă menită să ilustreze întoarcerea lui Israel din exilul babilonian, unde trăia ca mort, lipsit de orice reper: fără ţară, fără rege, fără templu. Mulţi ziceau: „Oasele ni s-au uscat, speranţa noastră s-a sfârşit” (cf. Ez 37,11). Atunci Dumnezeu le redă curajul şi speranţa vieţii. Este o înviere morală. Avem nevoie de acest dar pe care trebuie să-l implorăm încă din tinereţe, cum îndeamnă înţeleptul din vechime: „Aminteşte-ţi de creatorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele triste şi să ajungă anii despre care va trebui să spui: Nu simt nici un gust” (cf. Qoh 12,1). Istoria lui Dumnezeu cu oamenii cunoaşte o nouă revelaţie a vieţii în semnul învierii lui Lazăr.

5. Moarte şi înviere în Betania

Isus anunţase că va veni ceasul, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, iar cei care îl vor auzi vor trăi” (In 5,25). Iar timpul acela a sosit. Evanghelia duminicii (In 11,1-45) începe astfel: „În acel timp, era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, din satul Mariei şi al Martei, sora ei”. Surorile lui trimit pe cineva să-l anunţe pe Isus despre boala lui Lazăr, căci era departe, dincolo de Iordan. Evanghelistul Ioan notează cu insistenţă că „Isus îi îndrăgea pe Marta, pe sora ei şi pe Lazăr” (In 11,5). Cum poate permite Isus ca un prieten al său să se îmbolnăvească, să sufere şi să moară? Întrebarea pusă de prietenii lui dar şi de alţi oameni, ne priveşte îndeaproape pe toţi, când comuniunea cu Dumnezeu pare dezminţită de moarte. Dar Isus exclamă: „Această boală nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu pentru ca Fiul să fie glorificat prin ea” (In 11,4). În alte cuvinte, este un prilej pentru ca Dumnezeu să-şi arate puterea în istorie şi astfel să se manifeste slava Fiului. După ce a rămas două zile unde era, Isus decide să meargă în Iudeea. Ucenicii îi atrag atenţia, amintindu-i că acolo, nu cu mult înainte, potrivnicii căutau să-l bată cu pietre. Isus însă răspunde că înainte de ceasul întunericului trebuie să facă ceea ce Tatăl i-a cerut, adică să dezvăluie lumii lumina sa. Apoi adaugă că Lazăr a adormit şi că merge să-l trezească. Văzând că ucenicii nu înţeleg, Isus le spune deschis: „Lazăr a murit şi mă bucur pentru voi că nu eram acolo, pentru ca voi să credeţi. Dar să mergem la el!” (In 11,10).

6. O cateheză despre Botezul credinţei ca iluminare

Când Isus a ajuns în Betania, prietenul său era mort de patru zile. Marta i-a ieşit în întâmpinare şi i-a zis: "Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit. Dar ştiu că şi acum Dumnezeu îţi va da tot ce îi vei cere" (In 11,21-22). Ea crede în Isus şi, solicitată de el, mărturiseşte propria credinţă în învierea din urmă. Dar Isus o invită să facă un pas mai departe, făcându-i descoperirea decisivă: "Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci” (In 11,25-26). După ezitările iniţiale uşor de înţeles, Marta are o intuiţie profundă. Întrebată de Isus: „Crezi tu aceasta?”, ea dă răspunsul credinţei: „Da, Doamne; eu am crezut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume!” (In 11, 27). La fel şi Maria, cea care îl unsese pe Domnul cu mireasmă şi îi ştersese picioarele cu părul ei. Când a ajuns în locul unde era Isus şi l-a văzut, s-a aruncat la picioarele lui şi i-a spus acelaşi lucru: "Dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit". Văzând că ea plânge, că plâng cei care o însoţeau, Isus s-a înfiorat în spirit şi s-a tulburat de moartea celui pe care-l iubea şi a lăcrimat. Iudeii au observat şi ziceau: „Iată cât de mult îl iubea!” (In 11,36). Încă profund emoţionat, Isus se duce la mormânt şi acolo, el care este viaţa (cf. In 14,6), se prinde în luptă cu moartea. Cere să fie ridicată piatra mormântului, îşi ridică ochii spre cer şi spune: „Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Eu ştiam că mă asculţi întotdeauna”. Isus nu atrage atenţia asupra sa, dar se roagă pentru ca cei din jurul lui să înţeleagă că el este Trimisul lui Dumnezeu. Vrea ca prin el oamenii să se ridice cu mintea şi cu inima spre Dumnezeu. Că răspunsul lui Dumnezeu este imediat, se înţelege din cuvântul lui Isus care face ceea ce zice: „Lazăr, vino afară!” (In 11,43). Profeţia se împlineşte. Lazăr cel mort şi îngropat iese din mormânt legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză. Are nevoie să fie dezlegat. Cum? Unul dintre Părinţii Bisericii oferă explicaţii practice pentru viaţa creştină. .

7. Semnul lui Lazăr: un comentariu al sfântului Augustin

„Dintre toate minunile săvârşite de Domnul nostru Isus Cristos, cea a învierii lui Lazăr este poate cea mai uimitoare...Aţi auzit că Domnul Isus a înviat un mort: aceasta este de ajuns pentru a vă convinge că, dacă ar fi vrut, i-ar fi putut învia pe toţi morţii. De altfel, el şi-a rezervat dreptul de a face asta la sfârşitul lumii…Dar între timp a trebuit să facă nişte lucruri care să servească drept semne ale puterii sale pentru ca noi să credem în el şi să ne pregătim pentru acea înviere care va fi pentru viaţă, nu pentru judecată. În acest sens a spus: „Nu vă miraţi de aceasta, pentru că vine ceasul în care toţi cei care sunt în morminte vor auzi glasul lui! Şi vor ieşi spre învierea vieţii cei care au făcut binele, iar cei care au săvârşit nelegiuire, spre învierea judecăţii” (In 5, 28-29).

Învăţăm din Evanghelie că sunt trei morţi înviaţi de Domnul şi acest lucru nu este lipsit de sens. Da, pentru că lucrările Domnului nu sunt doar fapte, ci și semne. A înviat-o pe fiica conducătorului sinagogii, care era încă acasă, l-a înviat pe fiul mai mic al văduvei, care fusese deja scos din cetate, l-a înviat pe Lazăr, care fusese îngropat de patru zile.

Fiecare să-şi cerceteze sufletul: dacă păcătuieşte, moare, pentru că păcatul este moartea sufletului. Uneori se păcătuieşte numai cu gândul: eşti mulţumit de ceea ce este rău, ai consimţit, ai păcătuit, consimţământul te-a ucis; dar moartea este numai în tine, pentru că gândul rău nu a fost încă tradus în acţiune. Domnul, pentru a arăta că învie astfel de suflete, a înviat acea fată care încă nu fusese scoasă afară dar zăcea moartă în casă, semnificând păcatul ocult. Totuşi, dacă nu numai că ai cedat răului în gând, ci l-ai şi tradus în fapte, este ca şi cum mortul ar fi ieşit pe uşă; acum eşti afară şi eşti un mort dus la înmormântare. Totuşi, Domnul l-a înviat şi pe acel tânăr şi l-a dat înapoi mamei sale văduve. Dacă ai păcătuit, căieşte-te! şi Domnul te va învia şi te va da înapoi Bisericii care este mama ta.

Al treilea mort este Lazăr. Ne confruntăm cu cel mai grav caz, care este obiceiul pervers. Într-adevăr, una este să păcătuieşti, iar alta este să te obişnuieşti cu păcatul. Cine păcătuieşte, dar îndată se îndreaptă, îndată reîncepe să trăiască; pentru că nu este încă prizonierul obiceiului, nu este încă îngropat. Pe de altă parte, cel care păcătuieşte în mod obişnuit este deja îngropat şi se poate spune pe drept cuvânt că „deja miroase greu”, în sensul că proasta reputaţie care şi-a făcut-o începe să se răspândească ca un miros pestifer. Aşa sunt cei obişnuiţi cu totul şi corupţi cu orice răutate. Inutil să-i spun unuia dintre ei: nu face asta!

Cum poate să te audă cineva care este îngropat sub pământ, corupt, copleşit de greutatea obiceiului? Cu toate acestea, puterea lui Cristos este capabilă să învie chiar pe cineva atât de redus…Nu dispera şi alege unde îţi poţi pune speranţa” (Sf. Augustin, Tratate despre Evanghelia după Ioan).

8. Moartea şi învierea lui Isus

Învierea lui Lazăr prevesteşte învierea lui Isus. Lazăr din Betania a fost readus la viaţă după patru zile, dar apoi, nu ştim cum şi când, a murit. A trecut prin moarte şi Fiul lui Dumnezeu făcut om, dar a înviat a treia zi după Scripturi şi rămâne viu în veci. Moartea învinsă a fost transformată. De acum moartea este diferită, nu mai înseamnă cetate interzisă, naufragiu în abisul tăcerii, debarcare în portul mării neantului, zid prin care nu se trece. Prin Isus înviat moartea devine o poartă spre viaţa nouă cu Dumnezeu. Intuise aceasta profetul psalmist: „Căci tu nu vei lăsa sufletul meu în lăcaşul morţilor, nici nu vei îngădui ca cel drept al tău să vadă putrezirea. Îmi vei arăta cărarea vieţii, bucurie deplină de la faţa ta, şi desfătări la dreapta ta, în veci” (cf. Ps 15/16,10-11).

9. Învierea sacramentală

În dialogul cu Marta Isus promite o viaţă nouă celor care cred în el: „oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci” (In 11,26). În Isus din Nazaret se dezvăluie noul chip al lui Dumnezeu. Tatăl se revelează în Fiul. Dar pentru a beneficia de această revelaţie, ucenicului i se cere să aibă credinţă: „De vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu” (In 11,40). Promisiunea făcută de Dumnezeu prin profetul Ezechiel: „Voi pune duhul meu în voi şi veţi trăi” (37,14) se împlineşte după învierea lui Isus din morţi. Domnul îl trimite apostolilor pe Duhul Sfânt, precum făgăduise. Cine primeşte taina Botezului devine templul şi locuinţa Duhului Sfânt care este chezăşia învierii; este înmormântat în chip tainic în moartea lui Cristos şi înviat împreună cu el la o viaţă nouă. Apostolul Paul scrie creştinilor din Roma iar învăţătura sa ne priveşte îndeaproape: „Fraţilor, cei care sunt în trup nu pot să-i placă lui Dumnezeu. Însă voi nu sunteţi în trup, ci în Duh, din moment ce Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Cristos, acesta nu este al lui. Dar dacă Cristos este în voi, deşi trupul este muritor din cauza păcatului, Duhul este viaţă datorită dreptăţii. Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui, care locuieşte în voi” (Rom 8,8-11: lectura a doua). Desigur, pentru apostolul Paul, Dumnezeu nu este o închipuire, ceva abstract, o idee filozofică sau teologică, ci un Dumnezeu personal, un Dumnezeu prieten. Cu un Dumnezeu de acest fel, nici un om nu mai poate fi singur în nici un moment al vieţii. Nici după moarte. Noi creştinii credem în Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos.

10. Paştele cu Cristos

„Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat” (In 11,41). Strigătele lui Isus nu cad în gol. Nu cad în gol nici strigătele celor care cred în el. Dumnezeu Tatăl îl ascultă pentru că „Fiul nu poate face nimic de la sine dacă nu-l vede pe Tatăl făcând, căci tot ce face el, face şi Fiul la fel. Pentru că Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi îi arată toate câte le face şi-i va arăta lucruri şi mai mari decât acestea, ca să vă miraţi” (In 5,19-20). Învierea lui Lazăr anticipează învierea lui Isus care înseamnă adevărata biruinţă asupra morţii şi chezăşia învierii noastre. Este un mesaj pentru fiecare om de a nu deznădăjdui niciodată. Cine va duce celor înfrânţi pe cale vestea învierii care porneşte de la Isus? Este sarcina ucenicilor, a prietenilor lui Isus. Este mărturia creştinilor. Între gândurile străfulgerătoare lăsate de scriitorul spaniol Miguel de Unamuno (1864-1936) este şi acesta: „Fiecare fiinţă umană poartă în ea un Lazăr care are nevoie de un Cristos pentru a învia… Nefericit acel sărman Lazăr care ajunge la capătul vieţii fără să fi întâlnit un Crist care să-i zică: Ridică-te!” (Reader’s Digest, Milano, novembre 1986, p.1). Celebrând cu credinţă Tainele mântuirii, noi facem Paştele cu Cristos: trecem cu Cristos de la moarte la viaţă până în clipa intrării fericite în sărbătoarea Paştelui veşnic. Aceasta este speranţa creştinilor, speranţa noastră.

11. Cântarea psalmistului

O speranţă cântată de psalmistul biblic: La Domnul este îndurare şi belşug de mântuire. „Dintru adâncuri strig către tine, Doamne, Doamne, ascultă glasul meu! Pleacă-ţi urechea ta la glasul rugăciunii mele! Dacă te-ai uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine ar mai putea să stea în faţa ta? La tine însă este iertare, şi ne temem de tine. Eu nădăjduiesc în Domnul; sufletul meu speră în cuvântul său. Sufletul meu îl aşteaptă pe Domnul mai mult decât aşteaptă străjerii ivirea zorilor. Să nădăjduiască Israel în Domnul, căci la Domnul este îndurare şi belşug de mântuire! El îl va mântui pe Israel de toate fărădelegile sale” (cf. Ps 129/130,1-8: psalmul responsorial)