BISERICĂ

Consideraţii omiletice la Duminica a V-a de peste an (B): Isus întâlneşte umanitatea suferindă

În Cristos cel răstignit şi înviat până şi noaptea durerii se deschide spre lumina Paştelui. El este mângâiere şi speranţă în orice suferinţă. Se apropie de bolnavi cu stilul său inconfundabil, ia durerea lor asupra lui şi îi vindecă. Este o misiune încredinţată discipolilor. Spune-i lui Isus numele unui bolnav!

(Vatican News – 4 februarie 2024) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Liturghia duminicală se deschide cu o chemare motivată din cartea Psalmilor: „Veniţi să ne închinăm lui Dumnezeu şi să ne plecăm în faţa Domnului, creatorul nostru, căci el este Domnul, Dumnezeul nostru!” (cf. Ps 94/95,6-7: Ant. la intrare).

1. Liturghie pământească şi liturghie cerească

„În liturghia pământească noi participăm, prin pregustare, la liturghia cerească, ce se celebrează în cetatea sfântă a Ierusalimului spre care ne îndreptăm ca nişte călători, unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu ca slujitor al sanctuarului şi al adevăratului chivot; împreună cu întreaga oştire cerească îi cântăm Domnului imnul de slavă; amintindu-i cu veneraţie pe sfinţi, nădăjduim să avem parte împreună cu ei şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos, până când se va arăta el însuşi, viaţa noastră, şi atunci ne vom arăta împreună cu el în glorie” (SC 8). Între timp, ne lăsăm călăuziţi de Cuvântul lui Dumnezeu „care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din cer”. Un semn elocvent că Dumnezeu a vizitat poporul său este compasiunea lui Isus faţă de bolnavi concretizată în numeroase vindecări săvârşite în peregrinările sale. În fapt, întreaga viaţă a lui Isus este în slujba omului, ale cărui suferinţe, nelinişti şi aşteptări le împărtăşeşte pentru a le converti, a le îndrepta spre bine şi a le răscumpăra. Isus se dovedeşte „medic al sufletelor şi trupurilor”. Pentru toţi cei răniţi în trup şi în duh, Domnul este mângâiere şi speranţă. Se apropie de bolnavi cu stilul său inconfundabil, ia durerea lor asupra sa şi îi vindecă. Într-adevăr, în Cristos cel răstignit şi înviat din morţi până şi noaptea durerii se deschide spre lumina Paştelui. Şi astăzi Domnul întâlneşte umanitatea suferindă.

2. O zi din viaţa publică a lui Isus

Evanghelia acestei duminici completează relatarea despre felul cum decurgea o zi din viaţa publică a lui Isus. Este o zi de sâmbătă în oraşul Cafarnaum. După ce a participat la serviciul religios în cadrul căruia a explicat Scripturile, Isus iese din locul adunării de cult şi se duce într-o casă, intră în intimitatea unei familii. „Ieşind din sinagogă, Isus a intrat în casa lui Simon şi Andrei, împreună cu Iacob şi Ioan. Soacra lui Simon zăcea la pat, având febră, iar ei i-au vorbit îndată despre ea. El s-a apropiat şi a ridicat-o prinzând-o de mână. Atunci febra a lăsat-o şi ea a început să-i slujească. Când s-a înserat, după ce a apus soarele, îi aduceau la el pe toţi bolnavii şi posedaţii de diavol şi toată cetatea era adunată la uşă. El a vindecat pe mulţi care aveau diferite boli şi a scos mulţi diavoli. Pe diavoli nu-i lăsa să vorbească, pentru că îl cunoşteau. Dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga. Simon şi cei care erau cu el l-au căutat şi, găsindu-l, i-au spus: „Toţi te caută”. El le-a spus: „Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit!” Şi a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi scoţând diavoli” (Mc 1,29-39: Evanghelia zilei). Este foarte probabil că pentru redactarea acestui text evanghelistul Marcu a cules amintirile apostolului Petru în casa căruia s-au derulat în parte evenimentele. Din raport se deduce că într-o zi reprezentativă din viaţa sa publică Isus se îngrijea de bolnavi, se ruga şi predica împărăţia lui Dumnezeu.

3. Isus şi grija de bolnavi încredinţată Bisericii

Dedicăm aceste consideraţii iubirii lui Isus pentru cei bolnavi şi, mai în general, experienţei bolii, având în vedere că în această perioadă a anului bisericesc cade Ziua mondială de Bolnavului, fixată pentru 11 februarie, în sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes. De remarcat că aproape o treime din Evanghelia după Marcu vorbeşte despre Isus care se dedică îngrijirii bolnavilor. Alături de vestirea împărăţiei, grija de cei infirmi ocupă un loc constant în misiunea încredinţată discipolilor despre care evanghelistul spune că „ei au plecat şi au predicat ca oamenii să se convertească. Şi scoteau mulţi diavoli, ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Mc 6,12). Biserica a continuat această misiune a lui Cristos în două forme: în mod spiritual, rugându-se pentru cei bolnavi şi ungându-i cu untdelemnul bolnavilor; în mod material şi practic, înfiinţând spitale, dispensare, leprozerii, servicii de îngrijire la domiciliu şi alte instituţii pentru bolnavi.

4. Credinţa creştină şi alinarea suferinţei

Ce poate face credinţa creştină pentru alinarea suferinţei? Transformările sociale din epoca noastră au schimbat profund condiţia bolnavului. Medicina a devenit capabilă să trateze multe boli care în trecut duceau repede la moarte. În multe situaţii, ştiinţa dă o speranţă întemeiată de vindecare, sau cel puţin constată evoluţia prelungită a bolii, ca de pildă în cazul unor maladii „incurabile”. Spunem despre boli că sunt „incurabile” în sensul că nu s-a descoperit pentru ele un leac potrivit, căci bolnavii sunt mereu „curabili”, deoarece trebuie mereu îngrijiţi, adică să li se acorde tratamentul medical şi cura adecvată. În mod indirect şi medicamentele sunt un dar al lui Dumnezeu care a dat omului inteligenţa pentru a le descoperi. Însă boala, la fel ca moartea, nu a fost încă şi nu va fi niciodată eradicată complet. Ea face parte din condiţia umană. Să vedem însă ce poate face credinţa creştină pentru a alina această condiţie şi a-i da şi ei un sens şi o valoare. Se impun aici două consideraţii diferite: una pentru bolnavii înşişi şi alta pentru cei care, la domiciliu sau în spitale, trebuie să se îngrijească de bolnavi. Aşadar, o consideraţie despre boală şi alta despre asistenţa acordată bolnavilor.

5. Isus „a luat asupra lui slăbiciunile noastre”

Mai întâi să privim la bolnavi şi la starea de boală. Venirea lui Cristos a adus şi în acest domeniu o noutate valorică importantă. Înainte de Cristos, boala era considerată ca fiind strâns legată de păcat. Nu doar în sensul general şi îndepărtat, potrivit căruia bolile, durerea şi moartea sunt, într-un anume fel, urmări ale păcatului, dar şi în sensul imediat. Mă refer la faptul că exista convingerea că boala era întotdeauna urmarea unui păcat personal ce trebuia ispăşit. Pentru exemplificare luăm episodul vindecării orbului din naştere, când discipolii l-au întrebat pe Isus: „Rabbi, cine a păcătuit că s-a născut orb, el sau părinţii lui?" (In 9,2). Să ne gândim la dreptul Iob, „chinuit de coşmaruri de seara până la revărsatul zorilor”, despre care se vorbeşte în prima lectură duminicală (cf. Iob 7,1-4.6-7). Iob are nevoie doar de câteva mişcări de pensulă pentru a-şi descrie starea de spirit. Noaptea durerii este întunecată şi tulbure, împletită cu iluzii şi griji. Firul speranţei este epuizat. În final, va trebui să se plece în faţa misterului lui Dumnezeu. Măreţia Celui Atotputernic îl va uimi şi va înţelege că nu nebunia cuvintelor, ci tăcerea adorabilă se potriveşte în prezenţa lui. Lepra, boala cea mai temută, era considerată chiar ca o erupţie în exterior a unei stări lăuntrice de păcat. Astăzi ştim că lepra este o boală ca toate celelalte şi că în parte este tratabilă. Cu Isus, ceva s-a schimbat în această privinţă. Isus „a luat asupra lui slăbiciunile noastre şi a purtat bolile noastre”, aşa cum prevestise profetul Isaia (cf. Mt 8,17).

6. Boala nu este pedeapsă, ci răscumpărare

Pe cruce Isus a dat un sens nou durerii umane, inclusiv bolii. Boala nu mai are sensul de pedeapsă, ci de răscumpărare. Boala, durerea uneşte cu Cristos, sfinţeşte, căleşte sufletul, pregăteşte ziua în care Dumnezeu va şterge orice lacrimă şi nu va mai fi nici boală, nici plâns, nici durere. După convalescenţa îndelungată, în urma atentatului din piaţa San Pietro, papa Ioan Paul al II-lea a publicat o scrisoare despre durere, în care arată că cei care sunt părtaşi la suferinţele lui Cristos au înaintea ochilor misterul pascal al Crucii şi al învierii lui Cristos… că slăbiciunile tuturor suferinţelor omeneşti pot fi impregnate de însăşi puterea lui Dumnezeu, care s-a manifestat în crucea lui Cristos. În această concepţie, a suferi înseamnă a deveni capabili de acceptare şi deschişi la lucrarea forţelor mântuitoare pe care Dumnezeu le oferă omenirii în Cristos” (Slavifici doloris 23). În el Dumnezeu a confirmat că vrea să acţioneze în lume prin intermediul suferinţei care constituie slăbiciunea şi despuierea omului. Este ca şi cum boala şi suferinţa ar deschide între noi şi Isus cel răstignit pe cruce un canal de comunicare cu totul special. „Dumnezeu se prezintă uneori ca lumină, dar de cele mai multe ori ca întuneric. Credinţa este ca şi cum ai sta faţă în faţă cu Dumnezeu în întuneric. Este mistica creştină. Fără ochii credinţei este imposibil a-l vedea pe Dumnezeu. Suferinţa şi neînţelegerile servesc la a-l vedea pe Dumnezeu. Fiecare minut din viaţă ne este dat pentru a ne înrădăcina în Dumnezeu” (cf. Testamentul sf. Elisabeta a Sf. Treimi, 1880-1906)

7. Valoarea mântuitoare a suferinţei

În acest sens, boala a făcut mulţi sfinţi. Sfântul Ignaţiu de Loyola s-a convertit în urma unei răni care l-a ţinut multă vreme imobilizat la pat. O pauză impusă de boală este adesea pentru om ocazia de a se opri, de a examina propria viaţă, de a se regăsi şi a învăţa să distingă lucrurile care contează cu adevărat. Începe atunci – dacă nu a făcut-o înainte niciodată – să se examineze în profunzime, poate chiar fără să ştie, din perspectiva lui Dumnezeu. E permis, în caz de boală, să ne rugăm pentru vindecarea noastră? Uneori, Dumnezeu acordă vindecarea ca răspuns la rugăciune, dacă ştie că ea este pentru binele nostru veşnic. Însă lucrul cel mai bun este a se conforma la voinţa lui Dumnezeu, spunând ca Isus în grădina Ghetsemani: „Tată, dacă este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta; însă nu voinţa mea, ci a ta să se facă”. În acest fel, bolnavii nu mai sunt mădulare pasive în corpul mistic al Bisericii, ci mădularele cele mai active şi mai preţioase. În ochii lui Dumnezeu, o oră din suferinţa lor suportată cu răbdare împreună cu Cristos, poate valora mai mult decât toate activităţile lumii, dacă sunt făcute doar cu scop egoist. Noi preoţii recunoaştem toţi că, în predicarea cuvântului lui Dumnezeu, un ajutor inestimabil ne vine din oferirea de sine pe care o fac atâtea bune persoane bolnave, pentru a susţine slujirea noastră apostolică.

8. Grija de bolnavi

Dedicăm câteva consideraţii şi celor care trebuie să se îngrijească de bolnavi, adică, practic, tuturor, deoarece nu cred că există familie în care să nu fie vreo persoană bolnavă. Pentru a nu vorbi apoi despre cei pentru care îngrijirea bolnavilor este profesie sau vocaţie: personal medical şi sanitar, infirmieri, voluntari, surori de spitale. Şi în aceste zile toţi le suntem recunoscători. Trebuie să spun că am avut ocazia să admir personal devotamentul sincer şi umanitatea multor medici. Nu întotdeauna este aşa, şi asta e ştiut de toţi, dar nu trebuie să generalizăm; nu putem ignora capitalul de îngrijire, de dragoste şi de sacrificiu, ce se consumă în locurile de tratament. În persoanele care se dedică asistenţei bolnavilor, este ca şi cum Isus însuşi ar continua să se aplece cu iubire către ei. Sunt medici care, deşi susţin că nu cred, se dedică cu pasiune şi devotament pentru cei bolnavi. Negreşit, Isus le spune şi lor: „Mie mi-aţi făcut”.

9. Cinsteşte-l pe doctor cu cinstea datorată lui!

Misiunea medicilor şi a personalului sanitar este contemplată de revelaţia biblică. În cartea lui Ben Sirah din Vechiul Testament găsim o pagină intitulată „Medicina şi boala”. Este dedicată medicilor, personalului auxiliar dar şi pacienţilor, fiecare în rolul său. O propun atenţiei personalului medical de orice grad în convingerea că ajută la a da sens întregii activităţi. Îndeamnă înţeleptul biblic: „Cinsteşte-l pe doctor cu cinstea datorată lui pentru foloasele sale, căci Domnul l-a creat şi pe el! Vindecarea este de la Cel Preaînalt şi el va primi daruri de la rege! Cunoaşterea doctorului îi va înălţa capul şi înaintea celor mari el va fi admirat. Domnul a creat din pământ leacurile şi omul priceput nu le dispreţuieşte. Nu a fost îndulcită apa printr-un lemn, ca să fie cunoscută puterea lui? El le-a dat oamenilor cunoaşterea ca să se glorifice prin minunile sale. El a vindecat prin acestea şi a luat chinul [omului], farmacistul va face amestecuri cu ele. Faptele lui nu se sfârşesc şi pacea de la el este pe faţa pământului. Fiule, nu trece cu vederea în [timpul] bolii tale, ci roagă-te Domnului şi el te va vindeca! Îndepărtează greşeala şi întăreşte-ţi mâinile şi purifică-ţi inima de orice păcat! Adu [dar] de bună mireasmă şi memorial de făină aleasă şi unge ofranda după puterea ta! Fă-i loc doctorului – căci Domnul l-a creat şi pe el – să nu stea departe de tine, căci ai nevoie de el! Este un timp când succesul este şi în mâinile lui. Căci şi ei cer de la Domnul să dea prin ei tihnă şi vindecare în folosul vieţii” (Sir 38,1-14).

10. „Eram bolnav şi m-aţi vizitat”

Trebuie totuşi amintite şi alte lucruri. Bolnavul are nevoie în mod cert de îngrijiri, de tratament, de competenţă ştiinţifică. Dar are şi mai mare nevoie de speranţă. Nici un medicament nu îl uşurează pe bolnav cât speranţa dată de medicul său de la care aude cuvintele: „Am speranţe mari pentru tine”. Şi apoi dragoste. Renumitul elogiu al dragostei din epistolarul sfântului Paul este adresat tuturor creştinilor, dar se aplică în mod cu totul special celor care trebuie să trateze cu bolnavii: „Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare…Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură” (cf. 1Cor 13,4-7). Apostolul, urmând exemplul Învăţătorului, va trage din aceasta urgenţa de a „deveni totul pentru toţi” (cf. 1Cor 9,16-19.22-23: prima lectură). Bolnavul nu trebuie lăsat în singurătate. Una din faptele de milostivire este tocmai a-i vizita pe bolnavi, iar Isus ne-a avertizat că unul din punctele judecăţii din urmă va fi acesta: „Eram bolnav şi m-aţi vizitat” (Mt 25,36.43). A vizita o persoană bolnavă, chiar pentru câteva minute, este un lucru important. Însă, întrucât adesea nu este urgent, amânăm multă vreme, sfârşind prin a ne decide când poate nu mai este nevoie. E prea târziu.

11. Spune-i lui Isus numele unui bolnav!

Un lucru pe care îl putem face toţi şi imediat pentru cei bolnavi este a ne ruga pentru ei. Aproape toţi bolnavii menţionaţi în Evanghelie au fost vindecaţi pentru că cineva i-a prezentat lui Isus cu rugămintea de a face ceva pentru ei. Astfel, în acea zi de sâmbătă la Cafarnaum soacra lui Simon zăcea la pat, având febră, iar discipolii i-au vorbit îndată despre ea. Isus s-a apropiat şi a ridicat-o prinzând-o de mână. Atunci febra a lăsat-o şi ea a început să-i slujească. Rugămintea cea mai simplă şi la îndemâna tuturor este aceea pe care surorile Marta şi Maria i-au adresat-o lui Isus cu ocazia bolii fratelui lor Lazăr. Ele au trimis să i se spună lui Isus: "Doamne, iată, cel pe care-l iubeşti este bolnav!" (In 11,3). Şi n-au adăugat altceva. Spune-i şi tu lui Isus numele unui bolnav!

12. Rugăciunea Bisericii

Fie ca sfânta şi dumnezeiasca Liturghie pe care o celebrăm să ne păstreze în dragostea Domnului şi să ne facă atenţi la cei apropiaţi care se luptă în suferinţă şi nevoi. Rugăciunea noastră este ca bolnavii să se vindece şi să se întoarcă la ocupaţiile lor, alături de cei dragi, având un motiv în plus de fi recunoscători lui Dumnezeu pentru darul vieţii. E bine să-i cântăm psalmi Dumnezeului nostru, căci el vindecă pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile. De aceea, ne adresăm cu încredere lui Isus care a luat asupra lui slăbiciunile noastre şi a purtat bolile noastre: „Te rugăm, Doamne, să veghezi cu grijă neobosită asupra familiei tale; păstreaz-o sub ocrotirea ta, căci harul tău este singura ei speranţă”.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată” cu bucurie şi speranţă!

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 2 februarie 2024)