Consideraţii omiletice la „Învierea Domnului” (B): Înviaţi cu Cristos

(Vatican News – 31 martie 2024) E Ziua Domnului, Sărbătoarea anuală a Paştelui. „Cristos a înviat! Aleluia”, spui tu altuia şi-ţi spune şi el ţie. „Strigăte de bucurie şi de biruinţă se aud în corturile celor drepţi. Dreapta Domnului a făcut lucruri minunate... Piatra pe care zidarii au aruncat-o ca nefolositoare, a ajuns în capul unghiului. Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri… Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim în ea!… Lăudaţi-l pe Domnul pentru că este bun: veşnică este îndurarea lui” (cf. Ps 117/118: psalmul responsorial). „Paştele nostru, Cristos, a fost jertfit. Să sărbătorim, aşadar, în Domnul! (cf. 1Cor 5,7b-8a: aclamaţie la Evanghelie). Liturghia Paştelui este un imn de bucurie şi de mulţumire în cinstea Tatălui pentru toate darurile pe care ni le-a oferit în Isus Cristos: harul Botezului, sfinţirea în Duhul dătător de viaţă şi moştenirea de fii ai lui Dumnezeu. Învierea lui Isus este o garanţie a faptului că viaţa este mai tare decât moartea iar iubirea lui Dumnezeu este mai mare decât păcatul. Prin învierea sa glorioasă Isus luminează misterul vieţii: în taina Botezului primim darul unei vieţi depline şi fără sfârşit. Deşi drumul prin istorie rămâne anevoios, nu suntem singuri. Cristos înviat din morţi trăieşte acum în slavă şi mijloceşte neîncetat în favoarea noastră înaintea Tatălui. Aşadar, „dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu! Cugetaţi la cele de sus, şi nu la cele de pe pământ, căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu! Când se va arăta Cristos, care este viaţa voastră, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu el în glorie” (cf. Col 3,1-4: lectura a doua).

1. Învierea lui Cristos comportă învierea noastră

Noutatea învierii nu-l priveşte doar pe Isus, ci mai presus de toate pe noi şi relaţiile noastre cu El. Dacă "Domnul a înviat într-adevăr" (Lc 24,34) şi trăieşte de acum în gloria Tatălui, înseamnă că legătura noastră cu El continuă într-o formă mult mai intimă şi mai reală decât atunci când  parcurgea drumurile din ţinutul Palestinei. Atunci prezenţa sa era limitată de timp şi spaţiu. Acum, fiecare om de pe orice meridian si paralelă a globului are posibilitatea să comunice cu Cristos prin intermediul credinţei în Duhul Sfânt Acum fiecare poate trăi cu Cristos, pentru că El se dăruieşte oamenilor în totalitatea condiţiilor sale de viaţă. După cum s-a dat nouă în misterul morţii, la fel se dăruieşte în misterul învierii sale. Dumnezeu, „care nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi, cum nu ne va dărui toate împreună cu el?” (Rom 8,32). De aceea, învierea lui Cristos comportă, chiar din acest moment, învierea noastră! Aceasta se realizează în tainele Bisericii începând cu cea a botezului. „Aşadar, am fost înmormântaţi împreună cu el prin botez în moartea lui pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă” (Rom 6,4). De aceea, în marea priveghere pascală un loc particular îl are Liturghia Botezului cu binecuvântarea apei. Biserica se roagă lui Dumnezeu: „Revarsă în această apă, prin lucrarea Duhului Sfânt, harul unicului tău Fiu, pentru ca prin taina botezului omul, creat după chipul tău, să fie spălat de prihana păcatului şi să se renască din apă şi din Duhul Sfânt ca făptură nouă”. Şi tocmai pentru faptul că devenim „făpturi noi”, capabile „să umble într-o viaţă nouă”, este firesc să respirăm şi să trăim intens atmosfera de înviere, cu dorinţa îndreptată acolo unde este Cristos cel înviat.

2. Viaţa voastră este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu

Apostolul Paul nu spune că „veţi învia în ziua cea din urmă”, ci că „aţi înviat” (Col 3,1). Nu este doar o speranţă, ci o realitate de trăit. Datorită botezului, creştinii sunt deja în Dumnezeu. Izvorul din care decurge existenţa de creştin este intimitatea lui Isus cu Tatăl. Continuă apostolul: „căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu”. De atunci, ori cât de nesemnificativă am considera existenţa noastră, suntem mai mult decât ceea ce părem. Botezul are efecte durabile, căci imprimă un semn neşters. Am fost marcaţi cu semnul indelebil al apartenenţei lui Cristos. Viaţa noastră este asociată cu viaţa lui Cristos cel mort şi înviat. Prin urmare, fiindcă suntem în Dumnezeu, să trăim din Dumnezeu şi să tindem spre realităţile de sus, spre iubire, libertate, dreptate, pace şi aducere de mulţumire. Numai acestea ne asigură demnitatea de fii ai lui Dumnezeu. Apostolul Paul recurge şi alte imagini pentru a-i face pe creştini să fie conştienţi mereu de demnitatea lor: „Fraţilor, nu ştiţi că puţin aluat dospeşte întreaga frământătură?  Curăţaţi aluatul cel vechi ca să fiţi o frământătură nouă, aşa cum sunteţi, fără aluat, pentru că Paştele nostru, Cristos, a fost jertfit! Să sărbătorim, aşadar, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al nelegiuirii, ci cu azimele sincerităţii şi ale adevărului!” (1Cor 5,6b-8 lectura a doua alternativă). Biblia prescrie iudeilor ca înainte de Paşte să îndepărteze din case orice rest de mâncare fermentată, pentru a consuma în timpul sărbătorii pâine şi produse din aluat nedosit (cf. Ex 12,15-20). Aluatul constituie un amestec care în Biblie înseamnă stricăciune şi corupţie. Excluderea aluatului înseamnă manifestarea intenţiei de a îndepărta din viaţă orice ferment al păcatului pentru a regăsi puritatea de la început. Pentru creştini, transfigurarea consistă în a lăsa ca chipul lui Cristos înviat să se formeze în  persoana lor.

3. Cristos înviat poartă lumina în împărăţia morţilor

Pentru o bună parte dintre noi, de sărbătoarea Paştelui sunt legate lumina şi bucuria. Dar acestea nu exclud dificultatea de a înţelege conţinutul profund al acestei zile. Este mai uşor să înţelegem ceva din sărbătoarea Crăciunului, căci naşterea, copilăria, familia sunt din domeniul experienţelor noastre. Faptul că Dumnezeu s-a făcut om, s-a făcut mic şi s-a apropiat de oameni este ceva ce atinge experienţa noastră. Potrivit credinţei creştine, în naşterea la Betleem Dumnezeu a intrat în lume şi întruparea sa aduce o dâră de lumină divină până la oameni. Prin Paştele Învierii Dumnezeu nu numai că a intrat în viaţa noastră obişnuită, dar a deschis la hotarele ei o trecere spre un nou spaţiu de existenţă dincolo de moarte. De acum Cristos merge înaintea noastră şi poartă flacăra de lumină în întinderea neexplorată a existenţei pentru a ne încuraja să-l urmăm. Dar din moment ce acum cunoaştem doar ceea ce este dincoace de moarte, nu putem lega niciuna dintre cunoştinţele noastre practice de vestea învierii. Nu avem la îndemână nici cuvinte şi nici idei. Domeniul învierii este o noutate absolută. Nu rămâne decât să constatăm cu durere miopia şi limitele existenţei umane. Suntem în întuneric. Totuşi este confortant gândul că acum, cel puţin prin cuvântul unuia care ştie, putem afla ceva despre lumea de dincolo de moarte. În ultimele decenii au stârnit o curiozitate enormă cărţile cu relatări documentate despre persoane care, trecând printr-o moarte clinică, afirmă că au cunoscut viaţa de după moarte. Acestea încearcă să dea indicii despre ce se află dincolo de poarta întunecoasă a morţii. E semn că problema există şi nu se poate evita. Însă toate aceste povestiri sunt neadecvate, pentru că toţi aceşti martori nu muriseră realmente, ci au trăit doar condiţia extremă a vieţii şi a conştiinţei umane. Nimeni nu poate confirma că într-adevăr au trecut din viaţă în moarte. Însă, Isus Cristos pe care îl aminteşte Paştele, „a coborât realmente în împărăţia morţilor”. El a răspuns la cererea bogatului din parabola evanghelică: „Trimite la noi pe cineva din lumea morţilor, şi aşa vom crede!” (cf. Lc 16,27-31). Isus, adevăratul Lazăr, s-a ridicat şi a venit dintre cei morţi pentru ca noi să credem. Nu a înviat din morţi aducând veşti şi descrieri impresionante despre viaţa „de dincolo”. Ne-a spus în schimb că „pregăteşte lăcaşuri” (cf. In 14,23), pentru ca acolo unde este El să fim şi noi. Nu este oare aceasta noutatea cea mai impresionantă din istorie, deşi ea a fost anunţată fără să facă senzaţie?

4. Simboluri ale învierii: lumina, apa, cântarea şi anotimpul

Paştele se referă la inimaginabil. Evenimentul învierii se prezintă mai întâi doar prin intermediul Cuvântului şi nu prin simţuri. De aceea, este cu atât mai important să ne lăsăm prinşi într-o zi de măreţia Cuvântului. Însă, deoarece acum gândim cu simţurile, credinţa dintotdeauna a Bisericii a tradus Cuvântul pascal şi în simboluri care fac să presimţim ceea ce Cuvântul nu spune. Simbolul luminii şi al focului joacă un rol important. Am participat de câteva ori la veghea pascală celebrată în biserica Sfântul Ludovic al Francezilor din Roma. Sfinţirea focului are loc în curtea interioară aproape de o fântână închisă. Se aprinde focul făcut din ramuri de măslin purtate în mâini la procesiunea din duminica Floriilor. Flacăra se înalţă şi luminează credincioşi adunaţi în jurul focului nou. Se aprinde lumânarea pascală de la care credincioşii îşi aprind lumânările. La invitaţia preotului: „Să mergem în urma luminii lui Cristos!”, începe procesiunea de noapte precum coloana evreilor la ieşirea biblică din robia Egiptului. Atunci poporul era condus de Dumnezeu dintr-un stâlp de foc, acum noul popor merge în urma lui Cristos, lumina lumii. Urmează salutul lumânării pascale, care în biserica cu luminile stinse devine semnul vieţii. În timpul cântării imnului „Exultet” prin care se proclamă solemn învierea Domnului, biserica se luminează treptat sugerând învingerea întunericului de către Acela care a sfărâmat porţile iadului şi a biruit moartea. Evenimentul din trecut este tradus astfel în prezentul nostru. Acolo unde lumina învinge întunericul, se petrece ceva din înviere. Binecuvântarea apei pune în evidenţă un alt element al creaţiei ca simbol al învierii: apa poate avea în sine ceva ameninţător, căci poate fi o armă a morţii. Dar apa vie, apa de izvor reprezintă fecunditatea care în pustiu construieşte oaze de viaţă. Un al treilea simbol este de o natură diferită. Mă refer la cântecul pascal  „Aleluia”. Cântarea solemnă din Liturghia pascală arată că vocea umană nu este doar capabilă să strige şi să urle, să geamă şi să plângă. Omul poate vorbi şi vorbind comunică. Mai mult, omul poate să cânte. Faptul că reuşeşte să evoce glasurile creaţiei şi să le transforme în armonie, ne permite să întrezărim transformările minunate de care este capabilă creaţia şi omul în particular. Este un indiciu minunat de speranţă în virtutea căruia putem întrevedea viitorul pentru a-l accepta ca posibilitate şi prezenţă. Anotimpul însuşi în care se sărbătoreşte Paştele nu este deloc întâmplător. Prin intermediul Paştelui evreilor, Paştele creştin a pătruns profund în istoria religiilor şi a domeniul religiilor naturale. Rămâne mereu o sursă de reflecţie felul în care Isus în timpul vieţii sale vorbeşte despre „ceasul” său. Isus se apropie de moarte, dar o evită până când vine „ceasul” care corespunde voinţei Tatălui (cf. Lc 13,31-35). Leagă în mod conştient misiunea sa de toată istoria religioasă a omenirii şi de semnele creaţiei. Isus leagă împlinirea misiunii sale de această sărbătoare şi, prin asta, de prima lună plină de primăvară. Lucru de neînţeles şi nesemnificativ pentru mentalitatea exclusiv tehnicistă şi istorică. Isus însă gândea altfel. Legând „ora” sa de elementele naturii, de rotaţia lunii şi a pământului şi de producerea mareelor, Isus pune moartea sa într-un context cosmic şi, invers, pune cosmosul în relaţie cu omul. Suntem parte a universului. În marile solemnităţi ale Bisericii creaţia participă la sărbătoare. Şi invers, în aceste solemnităţi noi intrăm în ritmul pământului şi al stelelor şi ne însuşim cunoaşterea lor. De aceea noua dimineaţă a naturii marcată de prima lună plină de primăvară face parte realmente din mesajul pascal: Creaţia vorbeşte despre noi; ne vorbeşte nouă. Ne înţelegem corect pe noi înşine şi îl înţelegem pe Cristos numai dacă învăţăm să ascultăm vocile creaţiei. Într-adevăr există în natură o muzică teologică. Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu, cântă „Aleluia”.

5. Prinşi într-o zi de măreţia Cuvântului

O, dacă cel puţin o dată în an ne-ar cuprinde şi pe noi fiorul Învierii, făcându-ne să „ardem şi să vibrăm deopotrivă de iubire şi de cutremur” (Sf. Augustin). Dar cum să tresalţi de bucurie, când lumea este zguduită şi tulburată, căci „se frământă neamurile şi regii pământului se răscoală?” E adevărat, dar Cristos a înviat. Lumina sa străluceşte în întunericul lumii. „De aceea, nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul şi ar cădea munţii în mijlocul mării; chiar de-ar clocoti şi ar spumega apele ei şi munţii s-ar zgudui la furia ei. Un râu cu braţele sale înveseleşte cetatea lui Dumnezeu, locuinţa sfântă a Celui Preaînalt…Veniţi şi vedeţi lucrările minunate ale Domnului, faptele uimitoare pe care le-a făcut pe pământ!” (Ps 45/46, 3-5.9). „Este Paştele, Paştele Domnului. Paştele nu este o figură de stil, nu este o poveste, nu este o umbră, dar este Paştele adevărat al Domnului! O, zi de Paşti, lumină a noii străluciri, să nu se mai stingă candele sufletelor noastre! Să strălucească în toţi focul Harului!” Cine a lucrat de la prima oră să primească plata dreaptă… Cine a sosit doar acum, să nu se teamă de întârzierea sa. Sunt expresii documentate de un credincios numit Hipolit, un grec venit la Roma atras de comunitatea creştină până la a deveni călăuza ei spirituală (Din imnurile lui Hipolit din Roma, +235, Omilii pascale VI, PG 59, 741s. 721 passim). Invitaţia la a sărbători Paştele ajunge până la noi purtând parfumul sentimentelor şi entuziasmul genuin al creştinilor din primele veacuri ale Bisericii. Tonul amabil al invitaţiei şi accentele ei puternice devin mobilizatoare: ”Intraţi toţi în bucuria Domnului nostru. Ospăţul este pregătit: bucuraţi-vă toţi de el. Nimeni să nu se întristeze de păcatele sale. Iertarea s-a ridicat din mormânt, moartea nu mai trezeşte frică. Cristos a înviat, şi nimeni dintre cei care au murit nu rămâne în mormânt. Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin”.

6. Să ne eliberăm de păcat, de giulgiurile morţii

La invitaţia pascală a lui Hipolit din Roma, se adaugă îndemnul apostolului Paul la a trăi ca înviaţi cu Cristos: „Curăţaţi aluatul cel vechi al păcatului ca să puteţi sărbători Paştele uniţi cu Cristos şi cu azimele sincerităţii şi ale adevărului” (cf. 1Cor 5,7-8 lectura a doua alternativă). Dacă există vreo piatră pe inima noastră, să o dăm la o parte (cf. In 20,1). Să ne eliberăm de păcat, de giulgiurile morţii care înfăşoară sufletul şi ne împiedecă să umblăm în noutatea vieţii cu Cristos înviat (cf. In 20,1-9: Evanghelia solemnităţii Paştelui). Paştele ne invită nu numai să-l ascultăm pe Isus, ci, în momentul în care îl ascultăm, să ne deprindem a vedea realitatea din interior. Privind la acela care a fost ucis şi a înviat, putem descoperi deschiderea spre cer. Dacă primim mesajul învierii, recunoaştem că cerul nu este total închis deasupra pământului. Ceva din lumina lui Dumnezeu –  mai slabă sau mai puternică – pătrunde în viaţa noastră. Atunci se naşte în noi bucuria, pe care, altminteri, o aşteptăm în zadar. Şi orice persoană în care a pătruns ceva din această bucurie pascală poate fi în felul său o deschidere prin care cerul priveşte spre pământ şi ajunge la noi. În măsura în care îl recunoaştem înaintea oamenilor, se împlineşte pentru noi promisiunea lui Isus: „întristarea voastră se va schimba în bucurie” (In 16,20). „Credinţa creştinilor este învierea lui Cristos. Toţi cred că Isus Cristos a murit, dar numai creştinii cred că a înviat, şi nu e creştin cine nu crede aşa” (Sf. Augustin). Se cântă la Paşti în comunităţile catolice: „Să uităm amarul, plânsul; să ne-nveselim cu Dânsul! Aleluia, aleluia ne-ncetat! Domnul vieţii a înviat”. În fapt, Paştele aduce înaintea noastră viziunea din cartea Apocalipsului. Vedem cu ochii credinţei „mielul care a fost ucis şi care acum trăieşte”. Şi pentru că este viu, plânsul nostru încetează şi se preschimbă în râs şi veselie. Iată viziunea cărţii cu cele şapte sigilii: „Şi am văzut în mâna dreaptă a celui care şedea pe tron o carte scrisă pe o parte şi pe alta, sigilată cu şapte sigilii şi am văzut un înger puternic care striga cu glas tare: "Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i desfacă sigiliile?" Dar nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, nu era în stare să deschidă cartea şi să se uite în ea. Şi am plâns mult c pentru că nimeni n-a fost găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea. Atunci, unul dintre bătrâni mi-a zis: "Nu plânge! Iată a învins leul din tribul lui Iuda, vlăstarul lui David. El va deschide cartea şi cele şapte sigilii ale sale" (Ap 5,1-5). A învins leul din tribul lui Iuda, a deschis cartea şi a desfăcut sigiliile. Mielul jertfit, trăieşte. Isus s-a lăsat prins, legat şi ucis. Dar la fel ca în sacrificiul lui Abraham pe muntele Moria, Dumnezeu a avut grijă el de mielul pentru arderea de tot (cf. Gen 22,8). Isus este Isaac, care ca înviat coboară de pe muntele morţii cu zâmbetul bucuriei pe faţă. De acum, cerul este deschis. Dumnezeu ne vede şi lucrează, deşi în mod diferit de cum ne-am imagina şi am voi. Numai pornind de la Paşti putem rosti cu adevărat primul articol din crezul creştin: Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul. Numai pornind de la mielul ucis dar care este viu ştim că Dumnezeu este realmente Tatăl şi este realmente atotputernic.

7. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care, prin biruinţa Fiului tău unul-născut asupra morţii, ne-ai deschis astăzi porţile vieţii veşnice, dă-ne, te rugăm, harul, ca, sărbătorind învierea Domnului, să înviem, prin înnoirea Duhului tău, în lumina vieţii.

8. Să salutăm şi să răspundem la salut unii altora!

Cristos a înviat! Adevărat a înviat! Christus surrexit! Vere resurrexit! Χριστός ἀνέστη! Ἀληθῶς ἀνέστη! Tuturor, bucurie şi pace de la Cristos Domnul, biruitorul păcatului şi al morţii!

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 30 martie 2024)